Binefacerile dezamăgirii

Dezamăgirea e un lucru bun. Doar că, la fel ca pentru orice lucru bun, ai doar nevoie să stai puțin strâmb să judeci drept.

Să începem cu anatomia unei dezamăgiri. Eu, cel pe viitor dezamăgit, mă uit la el sau ea și construiesc cu grijă și migală niște așteptări. Și cum fac asta? Păi întâi iau în considerare cum aș face eu și, nu-i așa, de vreme ce eu fac într-un anume fel, e doar firesc să mă aștept și de la alții să procedeze în consecință. Apoi, la ceva ce deja ar trebui să se întâmple, adaug ce îmi doresc să se întâmple.

Ai crede că măcar fac rezultatul cunoscut, adică îi comunic omului ce mă aștept să facă. Dar nu. De multe ori, omul ce se respectă păstrează pentru el ce se așteaptă să se întâmple pentru că celălalt „ar trebui să știe dacă îi pasă”.

Avem deci, doi participanți, dezamăgitul ce se ocupă să construiască așteptări si dezamăgitorul ce se ocupă cu neîndeplinirea lor. De asta spun că e un lucru bun – pentru că, dragilor, dezamăgirea ajută la calibrarea așteptărilor.

Și nu e mai util când simt dezamăgirea să mă întreb ce așteptări am construit, dacă le-am comunicat și celuilalt? Și, de le-am spus, să aflu ce motive l-au făcut pe dezamăgitor să nu le îndeplinească? Sau dacă dezamăgesc la rându-mi pe cineva, nu e un bun prilej să aflu ce anume așteaptă de la mine și să aduc acele așteptări la un nivel la care le pot face față?

Dacă nu procedez așa, dezamăgirea rămane doar un joc de ping-pong în care, peste fileul vinovăției, mă joc cu așteptările. Pe care eu le am, le proiectez, iar celălalt mi le trimite inapoi.