Despre copil și visuri

Avem doi oameni, un bărbat și o femeie. Se plac, se iubesc… apare și cel de-al treilea om. Deși în ordine cronologică e ultimul și în ciuda faptului că este rezultatul unirii primilor doi, cel de-al treilea om, cunoscut sub numele popular de copil, e totuși un om de sine stătător. Adică are personalitatea lui, poveștile lui și destinul lui în devenire.

De ce zic asta?  Pentru că, deși în teorie suntem de acord cu cele de mai sus, odată ce apare copilul în pridvor, el devine oarecum responsabil să ducă la îndeplinire o parte din visurile noastre (dacă nu pe toate) și să se ferească de cel puțin o parte din greșelile noastre (dacă nu de toate).

Oare, să vă povestesc câți adulți cocoșați de visurile neîmplinite ale părinților lor am cunoscut?… Sau cât de dureros și nedrept se simte faptul că ai visuri diferite de cele ale părintelui tău atunci când diferența este „tratată” cu respingere și critică?…

Nu vreau să dramatizez căci până la urmă de asta devenim adulți, pentru a ne exercita alegerea asupra propriului destin. Totuși e util ca, în calitate de părinte, să fiu conștient care sunt visurile mele nepuse în practică și spaimele mele și care sunt ale copilului. Venim pe lume goi, fără frici și fără visuri.  Suntem învățați nu numai să ne îmbrăcăm ci și ce e la modă, nu numai să visăm ci și care sunt visurile acceptabile, nu numai să ne temem ci și de ce anume și când.

La prima mea întânire cu fiica mea, asta a fost prima mea întrebare de părinte. De unde o să știu eu ce își dorește sau ce i se potrivește?  Nu gânditi că n-am greșit de-a lungul celor 25 de ani de când am făcut cunoștință. Dar cred, și ea e de acord, că m-am străduit să aflu sau, cu toată frica implicată, să o las să afle raspunsul.