Mi-am adus de curând aminte de o discuție care a început cu o remarcă de-a fiicei mele legată de adolescență. Ea avea vreo 20 de ani pe atunci. Eram într-un grup mai mare. Unul dintre puștii de-acolo tocmai purta o discuție aprinsă și în contradictoriu cu tatăl. Discuția s-a închis brusc, ca la carte, cu trântit de uși. Și-aici urma remarca: Ia uite, a spus, Alexandra, ăsta se poartă ca mine, acum vreo 4 ani. Cum adică – intreb eu. Păi da, insistă ea, face exact invers de cum se-așteaptă de la el. Tatăl în chestiune aude dialogul. Aaa, deci zici că nu rămâne așa.. o să-i treacă?
Dincolo de umorul inerent, omul a exprimat un lucru pe care l-am mai auzit. Adolescența e percepută câteodată ca un fel de boală extraterestră ce îți transformă copilul docil într-o grenadă cu cuiul scos ce poate exploda ireparabil, oricând.
Adolescența e o perioadă de presiune accentuată pentru toate taberele. De-o parte adolescentul în chestiune se trezește preocupat de sine, de lume și de explorarea ambelor. De data asta are toate uneltele unui adult dar fără experiența și discenământul acestuia. Acum începe lupta dintre „copilului pe cale să devină adult” și „lume”. Lupta se va sfârși cu integrarea personalității lui. De partea cealaltă, se află părinții terorizați că ar putea fi responsabili de tot ce s-ar putea sfârși prost sau ireparabil. Și iată concerenții la skanderberg: discernământ contra nevoie de experimentare. Și trebuie să recunoaștem… Muschiul discernământului e experimentarea. Asta-i problema: adolecentul își exersează mușchii lui pe responsabilitatea altuia. Adică a părintelui.
Nu e ușor în nicio tabară. De partea părintelui e teama pentru viitorul copilului iar cel mai simplu de folosit sunt autoritatea și interzicerea. De partea cealaltă e dorința de a afla cine ești si ce vrei și cel mai simplu de folosit sunt nesupunerea și conflictul. Sfârșim prin a uita ce e în spate și nu vedem decât uneltele folosite în interacțiunea cu celălalt: autoritate și interzicere versus nesupunere și conflict. Totuși, dacă ar fi posibil să putem face schimb și să trăim măcar o zi pe lună în pielea celuilalt ar fi extrem de simplu să vedem teama de o parte și dorința de afirmare de cealaltă parte.
Leave a Reply