Eu nu cred că succesul se poate defini. Adică, sigur că avem o definiție în dicționar, dar în viața de toate zilele, nu ne ajută cu nimic. Pentru că nu există o definiție universală a succesului. Eu cred că succesul nu e o definiție ci o concluzie. Una pozitivă sau negativă, dar o concluzie la care ajunge fiecare individ. Și mai cred că, dincolo de orice metodă, fiecare avem ingredientele proprii, adică o rețetă, pentru o viață de succes.
Sa începem cu definiția de dicționar. În mare, succesul ca definiție se leagă de izbândă, de reușită. Dar, dincolo de reperele sociale generale, poate oare să decidă cineva dacă ai reușit sau nu? Este premiul sau recunoașterea socială singura dovadă a succesului? Societatea și cultura sunt și ele supuse zeului răzgândirii. E suficient să ne gândim la toți oamenii mari care au primit succes post-mortem. Deci, poate oare să fie recunoașterea socială dovada succesului?
Succesul ca rețetă are legătură cu ceea ce îți setezi ca ingrediente. Unii dintre noi cred că ingredientul principal e… mărimea. Mărimea contului bancar, mărimea mașinii sau a casei. Alții cred că gustul succesului e dat pur și simplu de fericirea simplă a vieții de fiecare zi. Pentru o altă categorie, ingredientul specific devine dovada succesului, fie că se numește recunoaștere socială sau examenul de licență luat cu 10 de progenitură. Nu în ultimul rând, există și rețeta mai amară la gust, aceea a succesului având ca ingredient principal norocul (pentru invidioși) sau ghinionul (pentru resemnați). Sigur că ingrediente sunt multe, eu am vrut doar să explic principiul.
Eu cred că succesul este o concluzie, bazată pe rețetă. Și încă una personală. Pentru că eu, și numai eu, sunt cel îndreptățit să trag concluzia dacă am avut succes sau nu. Pentru că, deși definiția o face DEX-ul, rețeta e foarte personală. Ingredientele sunt ale mele. E treaba mea, dacă rețeta de succes pe care vreau să o consum în viață include case și mașini, copii cu facultate, prieteni mulți sau doar un câine ori premiul Nobel. Dacă rețeta e în majoritate în controlul meu (adică nu depinde de recunoașterea socială în totalitate) atunci, prin consecvență, probabil că raspunsul la întrebarea „am succes?” va fi și pozitivă și ușor de dat. Și chiar dacă răspunsul ar fi „nu” la un moment al vieții mele, dacă de mine depinde, atunci îmi pot schimba rețeta. Și, probabil, după un timp chiar și concluzia.
(imagine: http://wealthandmoney.net/)
Leave a Reply