Aș vrea să începem prin a defini sfatul ca fiind chestia aia pe care tuturor ne place s-o oferim și nimănui nu-i place s-o primească. Ne place să oferim sfaturi pentru că e cel mai simplu lucru de făcut și nu ne place să le primim pentru că, de cele mai multe ori, nu căutăm soluții ci întelegere.
De ce este cel mai ușor să dai sfaturi? O să îmi asum riscul să citez o replică nu prea academică dintr-un film controversat. Filmul se numește „Scandalul Larry Flint” iar replica este: „Opinions are like assholes, Your Honor, everybody has one”. Asta explică, cu simțul umorului, realitatea faptului că nu trebuie niciun efort să dai sfaturi dar că e nevoie de efort pentru a oferi înțelegere și empatie. Pe lângă asta, la fel de valabil este și faptul că, în general, știm care sunt soluțiile pentru viața noastră, personală. Ce nu știm întotdeauna este să avem încredere că vom găsi soluția potrivită și, câteodată, care sunt informațiile relevante pentru a lua decizia potrivită.
Carevasăzică, într-o lume plină de „furnizori de sfaturi” cum pot face eu diferența? Mai întâi am nevoie să învăț să respect omul din fața mea. Adică să cred că este suficient de pregătit să-și trăiască propria viață și că asta implică și că va cere ajutor dacă, și numai dacă, are nevoie. Ajutorul nesolicitat (iar sfatul este un „model” de ajutor) este des întâlnit. Se bazează pe conceptul care ne spune că „iadul e pavat cu bune intenții” combinat cu cel al „babei pe care o trec strada fără s-o întreb pe care parte locuiește”. Pentru că deși are la bază (probabil) intenții bune are mult mai multe șanse să nimerească prost decât s-o nimerească bine. De ce? Pentru că dacă cel din fața mea nu a ajuns singur la concluzia că are nevoie de ajutor, atunci îl pot jigni, îl pot incapacita (pentru că mesajul ajutorului este „acela că nu te descurci singur”). Primul pas în transformarea mea din oferitor de sfaturi în prieten adevărat este deci adoptarea regulii „ajutorul se oferă la solicitare”.
Al doilea pas este acela de a face diferența între un sfat și o informație. Sfatul presupune implicarea personală. „În locul tău aș face…”, „Dacă mă întrebi pe mine eu aș”, „sunt de părere că ar trebui să faci…”. Implicarea personală e în regulă dar ar fi util să se limiteze la a fi acolo pentru omul din fața ta. Pentru că, oricât de mult crezi că îl cunoști, tu nu ești el. Adică sunteți diferiți. Așa că experiența ta de viață nu e universală. „Eu am făcut așa” nu este o axiomă științifică ci doar o alegere făcută la un moment dat. Într-un context , de cele mai multe ori, irepetabil. Așa că dacă vreau să ofer cuiva perspectiva mea sau experiența mea de viață, atunci e cazul să înțeleg că e a mea și nu, în mod obligatoriu, și a lui sau ei. O informație este deci, fie un fapt verificat fie o perspectivă personală fără valoare de obligativitate. Un act prin care îi comunici omului doar perspectiva și nu îi trasezi o sarcină, nu-i spui ce are de făcut. În plus, e bine să fim conștienți de faptul că dacă dau un sfat sunt, teoretic, responsabil pentru rezultat. Cam ca și cum ar fi ok să dau o sapă cu împumut și să-mi asum responsabilitatea pentru răsadurile omului care a săpat cu ea.
Ultimul pas este să înțeleg că oamenii își știu soluțiile potrivite propriilor probleme. De multe ori avem nevoie să ne auzim vorbind despre alternative. Avem, de fapt, nevoie ca omul din fața noastră să tacă, să asculte și să fie prezent cu adevărat. Prezent emoțional. Empatic, adică. Doar că empatia și înțelegerea presupun efort. E mult mai simplu să dai sfaturi.
(imagine: mimiandeunice.com)
Leave a Reply