O să încep prin a afirma că modul actual de viață nu numai că a adus independența la rang de virtute dar i-a dat și valoare de supraviețuire. Ceea ce e ok într-o anumită măsură. Cum spuneam în ultimul articol, punem accent pe individualitate iar asta face musai ca independența să fie inclusă la pachet. Pentru că, dacă vreau să fiu independent, asta presupune orientare pe sine, pe obiectivele mele și pe o cantitate inevitabilă de ego-centrare care să facă posibilă negocierea amiabilă (sau nu) a intereselor mele autentice. Independența se bazează pe ego, pe autosuficiență și pe automotivare – Eu sunt ok cu mine, Eu mă pot descurca, Eu fac față, Eu știu ce vreau. Până aici, totul perfect. Problema se iscă însă din complexitatea umană. Pentru că așa independenți cum putem ajunge să fim, nu putem fi total independenți din punct de vedere emoțional. Avem nevoie de conectare și de atingere, avem nevoie de intimimitate și de apropiere, atât din punct de vedere fizic cât și emoțional. Dacă scap din copilărie cu schemă activă de abandon și respingere și cu tendința de a supra-compensa atunci independența devine valoarea mea distinctivă, convingerea din spatele schemei fiind aceea că orice ai face, până la urmă nu te poți baza decât pe tine, pentru că ceilalți te vor părăsi. Dependența relațională este la rândul ei la capătul celuilalt pol al aceleași axe. Știu că până la urmă orice aș face voi fi părăsit, așa că încerc să fac lucrurile cât mai dificile și mă ancorez de partenerul de relație, legându-l de gard cu vinovăția.
Așa se face că, de cele mai multe ori, orice independent convins are parte de dependentul lui (sau ei). De ce? Poate pentru că pentru orice om care e gata să ia totul se găsește unul gata să-i dea totul. Inclusiv responsabilitatea. Independentul este tentat să asigure toate ouăle din coșul existențial, așa că va prelua entuziast cât mai multe apecte ale relației. Dependentul introduce neajutorarea în sistem, aceptă incapacitarea și dă cât mai multe responsabilități. În mod distractiv, independentul se va simți compleșit de responsabilitate și foarte singur, iar depedentul neluat în seamă și nerespectat. Niciunul dintre ei nu va conștietiza că generează singur propriile probleme, de vreme ce unul se teme să dea responsabilitate, iar celălalt se teme să o preia. Nu vor băga de seamă că au aceeași problemă, manifestată diferit. Și nici că ambii au nevoie să se aducă la mijlocul axei. Asta ar presupune ca independentul să aibă curaj să-i fie frică să se bazeze emoțional pe alte persoane, iar dependentul să aibă curaj să-i fie frică de responsabilitatea propriei identități. Independentul are de învățat că beneficiile apropierii merită riscurile pierderii relației, iar cel de-al doilea că poate fi acceptat drept cine își dorește să fie.
Carevasăzică, dacă sunteți în situația în care trageți căruța existențială ca un independent convins, adică cu restul de cai urcați în ea, poate că e momentul să vă opriți și să vă întrebați cum ați ajuns în hățuri. Dacă, dimpotrivă, sunteți dintre caii din căruță aveți să vă întrebați cum v-ați urcat în ea și, mai ales, de ce nu vă dați jos.
Leave a Reply