Știi sentimentul ăla că ai multe de spus dar nu apuci să spui nimic? Sau senzația aia internă că “fir-ar să fie, ce spune ăsta am gândit eu acum jumătate de oră ”? Sau sentimentul de invidie când te întrebi ce-o avea colegul în plus de îți poate comunica ideile personale cu aerul că nici nu-i trece prin cap că ar putea spune o prostie (deși spune una)? Ori paralizia temporară care te cuprinde când îți trece prin cap să întrebi ceva ce nu știi, la gândul că o să fie suficient să o faci ca ceilalți să creadă că habar n-ai pe ce lume (profesională) ești? Dacă da, atunci mă tem că ai nevoie de mai mult zvâc existențial. Și, da, te-ai prins, este o metaforă pentru ceea ce mai pretențios se numește încredere in sine. Acum, evident, că nu există articol de psihoterapeut care să numească probleme și să nu dea soluții. Care este așadar soluția pentru creșterea zvâcului existențial…
Dacă în copilărie e treaba părinților să îți dea o pornire sănătoasă în viață, concretizată într-o doză suficientă de încredere în sine, odată scăpat din mâna lor (cu sau fără ea) aceasta se capitalizează din viața trăită. Insist, din viața trăită. Nu din cea evitată. Așa că practic, ai nevoie să îți forțezi creierul să spună DA în momentele în care urlă NU din toți rărunchii circumvoluțiunilor scoarței lui. Adică atunci când ai ceva de spus sau de întrebat.
Ce-l face să urle NU? În primul rând o relație neprietenoasă cu greșeala. Care o fi ea neplăcută dar e inerentă în cadrul oricărui proces de învățare, de creație sau de inovație. Dacă vrei să ai curaj să emiți o idee nouă (sau măcar una care nu a trecut prin capul colegilor tăi) atunci ai nevoie să îți dai voie să greșești. Important de reținut – asta nu implică automat că vei greși. Ci doar să te convingi pe tine că vei supraviețui greșelii tale și că și relațiile tale cu ceilalți vor face același lucru. Nu ai cum să ajungi mândru de ceea ce vei fi realizat dacă nu devine Ok să îți iei și greșelile în posesie. Cum am mai spus, important este nu dacă o să greșești (pentru că asta e inevitabil) ci ce vei face cu greșelile tale.
Odată ce te-ai împrietenit cu greșeala, următorul pas este să faci flotări cu mușchiul rezolvării de probleme. Respectiv cu lobul frontal. Pentru care flotările sunt reprezentate de căutarea de soluții. Care soluții pot fi căutate doar dacă nu ești terorizat că o să greșești. N-ai ce face, ăsta e procesul de căutare a soluțiilor. Întâi la cauți, apoi te gândești la ele, le pui în practică și (abia la sfârșit) le judeci. Pe ele, nu pe tine, le judeci. Proces care presupune mai degrabă înclinația către a înțelege ce poți face mai bine data viitoare, opusă aceleia prin care te dai cu capul virtual de dulapul autocriticii.
Ultimul pas este să ai curaj să constați că majoritatea oamenilor sunt dispuși să te ajute și că doar o minoritate vor reacționa negativ la întrebările tale. Pentru că majoritatea au constatat deja că nu le știu nici ei pe toate. Cei care n-au făcut asta, nu sunt o sursă de inspirație pentru nimeni oricum, deci părerea lor e relativă.
Curajul nu se definește ca lipsa fricii, ci ca managementul ei. Nesiguranța e o parte firească a vieții dacă nu o lași să ajungă la nivelul la care să îi permită să îți controleze reacțiile. Neîncrederea în sine nu înseamnă că nu știi sau că nu poți ci doar că ți-e teamă să afli ce știi sau ce poți și că ai nevoie să îți dai șansa să obții confirmări ale valorii tale.
Leave a Reply