Idealizarea și relațiile de cuplu

idealizarea

Vorba aceea, dacă ar fi să pun un bănuț deoparte de câte ori am auzit „nu știu cum naiba nu am văzut cu cine am de-a face când ne-am cunoscut” astăzi mi-aș petrece concediile în Azore. Presupunând că întreaga omenire nu e „brain damaged”, cum se explică lucrurile? Cum de nu aud, la primele întâlniri, că vorbește cu mama de 3 ori pe zi sau mi se pare în regulă că stă cu părinții la 30 de ani? Cum de mi se pare Ok că se îmbată cu prietenii în fiecare week-end sau că vorbește doar despre haine? Și de ce calitățile păreau să compenseze toate defectele, niște vreme mai târziu dovedindu-se că nu-i chiar așa? Procesul prin care ajungem în pat cu dușmanul se numește idealizare. Așadar, ce o fi idealizarea, care sunt mecanismele ei și la ce ne folosește (sau nu) în relațiile de cuplu.

Studiile ne arată că, atunci când vine vorba de ce anume ne dorim (printre altele) de la un viitor partener (sau parteneră) de relație am vrea omul în chestiune să fie atractiv, de încredere, cald, tandru, de succes, cu simțul umorului și inteligent. Prima remarcă ar fi că trebuie să recunoașteți (cu toate chestiile astea minunate) n-are cum să fie simplu să găsești omul cu pricina. Și pentru că la pachet cu procesul de selecție vine și presiunea de a găsi o relație, mintea noastră găsește o cale de mijloc – idealizarea. Un fel de lentilă care scoate în evidență toate chestiile care ar putea să aibă legătură cu ce ne dorim, ascunzând în același timp toate semnalele de alarmă. Nu că am crede că omul din fața noastră e perfect, dar cumva mintea noastră face să pară fie suportabile, fie corectabile toate chestiile care ulterior o să ne scoată peri albi relaționali.  Așa se face că tot studiile ne arată că la un an după căsătorie oamenii ajung la concluzia că partenerii lor sunt mai puțin „ideali” decât declarau înainte de respectiva ceremonie. Evident, în funcție de cât de tare am idealizat cetățeanul o să sfârșesc cu picioarele pe pământ într-o relație funcțională sau la tribunal.

Pentru corectitudine față de măria sa idealizarea nu pot să trec cu vederea faptul că, în varianta ei moderată, ajută. Cum funcționează? Fapt că văd omul din fața mea ca fiind o versiune ușor îmbunătățită îl poate inspira să se mobilizeze și să ajungă mai aproape de Eul lui ideal. Sigur că asta presupune că ceea ce vreau eu de la el să figureze și pe lista care definește idealul omului. Fenomenul există, e dovedit științific și poartă numele de fenomenul Michelangelo. Este inversul efectului Pygmalion și  presupune ca omul să recunoască și să considere atractive valorile și principiile tale și să dorească să le urmeze.  La rândul tău, vei fi mobilizat de schimbarea care se petrece sub ochii tăi și vei fi inspirat să te auto-actualizezi.

Și poate că vă întrebați dacă e vreo conspirație la mijloc? Că nu degeaba divorțul e în floare… Adică de ce mai degrabă ne păcălim decât ne lăsăm inspirați de Michelangelo? Răspunsul o fi el cinic, dar e logic. Pentru idealizare ai doar nevoie să te îndrăgostești, pentru fenomenul Michelangelo ai nevoie de compatibilitate. Adică, dacă și numai dacă ai baftă, de ceea ce rămâne după ce trece îndrăgosteala.  De aia zic că pe orice felicitare de Valentine’s Day (sau Dragobete, dacă vă place varianta locală) ar trebui să fie trecut și “Atenție, idealizăm ce n-avem și ne plicitisim când primim”.

(imagine – http://we3unitedivsr.blogspot.ro/2012/11/imagination-vs-reality_2.html)


Comments

  1. says

    cred ca idealizarea ne face sa descoperim ce singuri suntem dupa ce ideile, indragosteala dispare… orice noua relatie poate fi o noua idealizare… cumva actiunea, munca, faptele, contactul cu natura cred ca ne completeaza acele imperfectiuni care credem ca le putem accepta… ce sa mai zic de paiul din ochiul dusmanului si barna din ochiul propriu? … vedem usor cum se “defecteaz” partenerul dar foarte greu “defectele” pe care si el incepe sa le observe…
    Cine stie?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *