Vorbești singur? Keep up the good work.

Young woman looking through a magnifying glass isolated over white

Să ne lămurim din prima, e normal să vorbești singur. Mai mult decât atât, e un semn de normalitate. Și, încă ceva… Există doar două categorii de oameni. Cei care vorbesc singuri și cei care nu recunosc. Și culmea, doar cei care nu-și dau seama că vorbesc singuri au o problemă.  Așa că, vorbești singur? Hai să vedem la ce îți folosește.

O să încep prin a spune că vorbitul singur e o chestie universal valabilă în cadrul rasei umane. Atât de universală încât are și două nume pentru cele două versiuni posibile. Dacă este vorba de vorbitul la propriu atunci  termenul este „gândit cu voce tare”. Dacă este vorba de varianta pe tăcute, atunci se numește dialog interior.

Când vorbim singuri?  Păi să luăm câteva scenarii. În mașină când ne taie vreunul calea. Partea injurios-descriptivă despre șofer intră în prima categorie, partea în care ne spunem că avem nevoie să ne calmăm pentru ședința de mai târziu în cea de-a doua. Sau atunci când exersăm în capul propriu vreo discuție cu șeful. Sau ce spunem atunci când avem de făcut copii urgente și se blochează mașina de copiat. Ori procesul prin care repetăm ceea ce avem de cumpărat și ne facem traseul în cap. Ce ne spunem când încercăm să ne ținem departe de bere sau aproape de mersul la sală. Sau discuția cu sine (cu voce tare sau fără) prin care facem ca grămada de scânduri de la Ikea să se transforme în etajeră.

Multă vreme studiile privind vorbitul singur au vizat copiii. Pentru că povestea cu vorbitul singur începe din copilăria mică, ca parte din dezvoltarea normală a copilului. Copiii își încep exersarea vorbirii jucându-se cu primele cuvinte iar apoi gândind cu voce tare.  În plus, se încurajează și se ajută de gânditul cu voce tare pentru a învăța lucruri noi. La un moment dat al dezvoltării discursul se internalizează sub formă de gânduri, adică dialog interior.  La un moment  dat cineva s-a întrebat dacă nu cumva vorbitul singur (în ambele lui variante) ar putea avea un rost și pentru adulți.  Și așa s-a ajuns la concluzia că nevoia de a vorbi singur apare atunci când adultul are de învățat lucruri noi sau când se trezește în împrejurări dificile.  Mai mult, studiile au arătat că de capacitatea omului de a vorbi singur depinde gradul de  eficacitate cu care rezolvă ceea ce are de rezolvat.

Haideți să vedem și care pot fi funcțiile pe care le îndeplinește vorbitul de unul singur

Concentrarea atenției, respectiv modelul de dialog (deseori șoptit sau rostit cu voce tare) care ne ajută să punem în ordinea corectă lego-ul cu scop de mobilă de la Ikea sau cel care ne face să rezolvăm cumpărăturile din trei locuri diferite fără listă și fără GPS.

Auto-complimentare, cea care vine la pachet cu sora ei neprietenoasă autocritica. Adică modelul de dialog (de regulă interior, dar nu numai) prin care îmi scot în evidență lucrurile bune pe care le fac sau pe cele care îmi plac la propria persoană, metodă prin care generez stimă de sine, încurajare și motivație intrinsecă (interioară). În mod evident, sora ei malefică (autocritica) are rolul de a curăța orice urmă din cele de mai sus.

Suport în luarea deciziilor, adică morișca aceea de gânduri care prezintă toate variantele posibile și argumentele pro sau contra unei anume decizii. Ne ajută în clarificarea criteriilor implicate în luarea unei decizii.

Adaptare și învățare, respectiv rumegarea interioară a situațiilor dificile. Genul acela de replay al discuțiilor cu șeful în care mă gândesc cum aș fi dorit (în mod ideal) să reacționez. N-o să credeți, dar motivul pentru care mintea noastră face asta este acela de a ne pregăti mai bine pentru data viitoare. La fel funcționează și în varianta în care vorbesc cu voce tare prin casă sau în oglindă înainte de a mă duce la o întâlnire dificilă sau cu miză mare pentru mine, fie că e vorba despre mărirea de salariu sau de cererea în căsătorie.

Suport în atingerea obiectivelor – adică vocea aia care insistă că ai promis că mergi la sală, că îți suni bunica sau că vorbești cu șeful despre performanța ta.

Chestia e că îndiferent dacă acum locuiești împreună cu cineva sau doar cu tine, cu tine ai să locuiești toată viața ta. Așa că ar fi util să conștientizezi ce vorbești cu tine și să te tratezi cu înțelegere și respect. Așa că, ce să zic, să dăm liber la vorbitul de unul singur. E nu numai un semn de normalitate dar și unul prin care poți ajunge mai aproape de ceea ce îți dorești. Ca de aia zic… Vorbești singur? Keep up the good work.

(imagine :www.mentalhealthy.co.uk)

Când nu e cazul să ai încredere în mintea ta

cand sa nu ai incredere in mintea ta

(Ce să faci și să NU faci când ești depresiv, anxios, furios, beat sau fumat)

Nu cred să fie pe lumea asta cineva care să nu aibă pe lista de regrete chestii făcute după dictarea unei minți proprii dar furioase, deprimate, anxioase sau confuzionate de consumul vreunei substanțe sau a alteia. Eu cred că parte dintr-o viață trăită mulțumitor este și abilitatea de a decide când nu e cazul să ai încredere în mintea ta și cum să eviți tentațiile comportamentelor impulsive născute dintr-un „ce-ar fi dacă”, „de ce nu”, „punem punct acum pentru totdeauna” sau „merit și eu măcar o dată”.

Sigur că aș putea face o listă ce ce anume să NU faci atunci când ești depresiv, anxios, beat sau fumat. Pe o atare listă ar putea figura lucruri mai la mintea oricui, de genul „nu te tatua”, „nu da telefoane fostei(fostului)”, „nu-i da o lecție șefului” ori „nu te tunde singur(ă)”. Sau alte lucruri mai elaborate, de genul „nu te căsători”, „nu-ți da demisia”, „nu te apuca de discuții dificile cu nevasta despre sex, sau socrii sau noul televizor”. Și, probabil, multe altele. Chestia esta însă că o listă nu folosește la mare lucru pentru că, chiar și în varianta printată și lipită pe frigider, citirea ei ar implica colaborarea cu lobii frontali ai creierului personal, adică exact partea de creier care trece în „sleeping mode” îndată ce emoția (sau intoxicația) trece de nivelul critic.

Ideea este că, la extrem, suntem emoționali sau raționali. Atenție mare – sau, nu și. De aceea se spune că „te prostești când te îndrăgostești”. Ce scapă din vedere panseul din vechime este că tot aia se întâmplă și dacă te înfurii, te deprimi, te sperii sau te cheaunești de cap. În cazul de față prostia neînsemnând că inteligența zboară pe ferestra existenței tale definitiv ci doar că, peste un anumit nivel al emoției sau confuziei, creierul tău rațional predă inventarul părților emoționale. Care părți se descurcă și ele cum pot, dar nu logic. Așa se face că „ceea ce, inițial, părea un plan bun” (vorba de mahmureală a unui prieten al fiicei mele) devine mai apoi doar un lanț de consecințe care cad spre rezolvare în cârca părții nevinovate de creier. Și cum ambele sunt în capul aceluiași proprietar, „capul face, capul trage”.

Carevasăzică, ce să faci atunci când treci printr-o perioadă depresivă sau anxioasă ori atunci când ești furios sau cu ceva la bord. Să le luăm pe rând. Dacă treci printr-o perioadă dificilă (stare depresivă sau anxioasă) atunci ai nevoie să înțelegi că nu te poți baza pe percepția curentă despre lucruri și viață. Pentru că percepția va fi denaturată de starea ta emoțională prevalentă. Dacă emoția de bază este tristețea, atunci viața ta va părea fără rost. Dacă emoția aflată la nivel critic este , situațiile par dramatice și fără scăpare. E nevoie să conștientizezi că ai nevoie să împrumuți lobii frontali ai altcuiva. Adică verifică percepțiile tale despre lucruri și viață, ÎNAINTE de a trece la fapte. Fie că apelezi la psiholog sau, măcar, la o persoană pe logica căreia de poți baza, nu asculta tot ce își spune mintea ta. Nu poți avea încredere în ea.

Dacă ne uităm la momentele în care ești furios, beat sau altcumva intoxicat, lucrurile stau puțin diferit. Avem nevoie de prevenție. În sensul că prostiile pe care le facem sunt generate de probleme existente ÎNAINTE ca lobii noștri frontali să fie trimiși la culcare. Din ce o să ai mai puține probleme neadresate, de aceea o să scadă șansele să faci nefăcute. Ca reguli generale…. Scrie ce vrei să faci. Și așteaptă până a doua zi. Dacă mai înțelegi ce ai scris sau despre ce era vorba, atunci poți evalua dacă era o idee bună. Dacă nu, pur și simplu aruncă foaia. Sau laptop-ul dacă era un document și i-ai pus parolă. Dacă nu vrei să scrii, fă o tură în jurul blocului . Ideea de bază este să aștepți măcar până devii mai puțin furios sau mai puțin intoxicat. Și dacă de data asta n-a ieșit, după ce termini de rezolvat problemele create să te întorci la prevenție, adică la căutarea nemulțumirilor și adresarea lor într-un moment mai puțin emoțional și, implicit mai rațional.

Poți avea încredere în mintea ta. Mai puțin în cazurile în care nu poți. Și , cred eu, important să faci diferența între cele două situații pentru a avea de gestionat mai puține consecințe negative. Pentru că într-o viață de om vei avea parte de ambele situații. Sigur și inevitabil.

(imagine: pinterest.com)

Atenție! Pericol de schimbare!

atentie pericol de schimbare

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată dar, cu măsura cu care ne dorim lucruri noi în viață, ne și sperie să le facem loc. Sunt, să zicem, în prejma unei situații care ar putea însemna schimbarea locului de muncă, a casei unde locuiesc sau în fața posibilității unei noi relații. Deodată apar două personaje distincte: eu, acela care simte entuziasmul anticipării unei schimbări (de multe ori îndelung așteptate) și, de partea cealaltă, un alt eu, acela care e mai mult decât confortabil cu inerția realității prezente (poate incomodă sau frustrantă) dar cunoscută. Și, îndată ce eul care-și dorește schimbarea presează lucrurile, partea mea care e confortabilă, dă drumul unei rafale de întrebări care îmi tranformă rapid bucuria anticipării în frică de mai mai bună calitate. O fi chiar un lucru bun? Dacă m-am înșelat? Dacă o să-mi lipsească ce aveam până acum? Dacă familia ori prietenii nu vor fi de acord, mai ales dacă iese prost? Dacă o dau în bară? Dacă nu voi face față? Dacă o să sfârșesc iar prin a fi rănit? Dacă reușesc, cum o schimbe asta lucrurile? Nu numai o singură dată, partea conservatoare mă va determina să dau înapoi și să consider ceea ce am mai sigur. Haideți să vedem, ce se întâmplă. De ce oare mintea ne trimite mesajul „Atenție! Pericol de schimbare!”?

Eu cred că ni se trage de la două echivalențe pe care mintea noastră le face automat. Prima ar fi – „vechi = bun”. Tindem să credem că ceea ce e vechi e, în mod automat, mai bun. Găsiți aici și un studiu care demonstrează că, din ce percepem un lucru ca venind din vechime, de aceea beneficiază de o evaluare pozitivă. De exemplu, participanții la studiu tindeau să estimeze o mai mare eficiență a tratamentului prin acupunctură dacă știau că începuturile ei sunt acum 2000 de ani. Cei care primeau informația că datează de doar acum 250 de ani, penalizau în ceea ce privește eficacitatea percepută.  La fel s-au petrecut lucrurile și atunci când a fost vorba de picturi, copaci sau ciocolată. Mai de demult = mai bun (mai frumos, mai gustos, mai valoros).

Problema este că echivalența cu pricina nu e neadevărată, doar că, la fel ca orice altă echivalență subiectivă,  nu e adevărată în mod obligatoriu. Deși este adevărat că rezistența în timp a unui concept sau lucru concret poate fi o indicație a valorii acestuia, acest lucru nu e neapărat adevărat.  Și sigur că o ciocolată care se produce din 1915 și încă se mai vinde, poate fi o indicație că rețeta este de excepție. Dar tot așa de bine, poate fi marketing sau monopol de piață. In fine, dacă e să aplicăm echivalența la viața noatră, cea de toate zilele, e clar că mintea mea va încerca să mă convingă că ce e vechi, e bun. Așa încât o relație disfuncțională dar îndelungată pare mai de valoare decât una funcțională dar fără istoric. Ori un job care mă plictisește de moarte dar în care am stat suficient cât să am experiență pare mai sigur decât unul care sună bine și incitant dar pe care nu-l știu decât din anunțuri. Și nu numai atât… Mai poate scoate la bătaie și ce-a de-a doua armă.

Să trecem deci la cea de-a două echivalență, necunoscut = periculos. Are la bază două lucruri. Primul, acela că mintea noastră nu poate procesa necunoscutul. Lucrează doar cu informații iar necunoscutul nu este altceva decât un soi de vid informațional.  Al doilea, este acela că suntem proiectați să ne temem de necunoscut, de vreme ce la începuturile noastre, necunoscutul ne putea mânca de prânz.  Concluzia? Schimbarea vine la pachet cu lipsa de informație (necunoscut, adică), așa că va fi automat marcată ca periculoasă. Iar mintea mea va căuta să aducă argumente sub forma îngrijorărilor. Care sunt, așadar, îngrijorările ce însoțesc schimbarea?  Frica de eșec, cea care se însoțește cu rușinea, ne face să credem că cei din jur ne vor judeca pentru nereușită și care ne blochează deseori inițiativa. Frica de succes, cea care ne face să ne întrebăm cum se va schimba viața noastră dacă reușim, dacă ne vom păstra prietenii ori dacă ne vom păstra valorile. Frica de moarte pentru că rutina atenuează deseori trecerea timpului spre deosebire de schimbare care te poate face să te gândești la cât timp ai pentru a te acomoda. Frica de judecata celorlalți care intervine mai ales dacă schimbarea e mai altfel decât așteaptă lumea de la tine.

Concluzia? Dacă accept și conștientizez că operez, în mod automat, pe bază de echivalențe atunci pot face un efort, de data asta conștient, și să contra-argumentez egalitatea dintre vechi și bun sau cea dintre pericol și necunoscut. În plus, de vreme ce înțeleg că frica este o reacție automată la schimbare mă pot încuraja s-o depășesc, cu argumente logice și pozitive. Așa cum am mai spus, curajul nu reprezintă lipsa fricii, ci managementul ei.

(imagine: www.blog.thefearlessfactor.com)

Anatomia superstiției – De la pisica neagră la numărul 13

anatomia superstitiei

Omenirea are o relație permanentă și de lungă durată cu  superstițiile. Unele mai puerile, altele mai “mature”, unele mai simple altele mai complicate. Într-un fel sau altul, oricare dintre noi am ajuns în situația în care am formulat superstiții. Azi mi-am propus o scurtă incursiune în anatomia superstiției – ce este, de ce apelăm la ea și ce rol are în viața noastră de toate zilele.

Să presupunem că ai de făcut o călătorie de afaceri. Marți, 13 ianuarie, cursa RO 1350, cu decolare la 13.50. Tu stai pe Strada Conspirației nr. 13, la apartamentul 50. Mai pleci? Dar dacă, atunci când ieși pe ușă, te întâlnești cu vecina care îți spune că tocmai se duce la o înmormântare. A murit o prietenă dragă, exact în anul în care ar fi împlinit 50 de ani… Mai pleci în călătorie? Și dacă pleci (sau nu pleci) și avionul are probleme la aterizare, o să mai pleci vreodată în viața ta cu vreo cursă care are cea mai vagă legătură cu 1350?

Ceea ce am făcut mai sus a fost să imaginez o serie de coincidențe. Dar ce este, de fapt, o coincidență? DEX-ul o descrie ca o potrivire (întâmplătoare) a unor lucruri, evenimente, fapte. Cheia este (întâmplătoare) și prin asta mă refer nu la cuvânt ci la plasarea lui în paranteze. Până și DEX-ul lăsând o cale de scăpare de la exactitatea definiției. Științific vorbind, DEX-ul o dă în bară, o co-incidență neputând fi altfel decât întâmplătoare. Tot științific vorbind, o coincidență este, de fapt,  formarea unei legături mentale între două elemente, cu elemente similare dar aleatoare.  Noi ne pricepem extrem de bine la a găsi legături. De altminteri, procesul uman de înțelegere este condiționat de capacitatea de a face legături (nu neapărat corecte) între lucruri. Avem nevoie de sens și suntem hotărâți să-l găsim. Odată ce găsim un sens și îl confirmăm intern, se formează ceea ce se numește o semnificație. Pe care o aloc evenimentului, lucrului sau persoanei. Nu mai am decât să ajung la concluzia că semnificația este și va fi replicabilă pentru a ajunge la o superstiție și, eventual la un ritual menit să o contracareze sau să o încurajeze.

Tot pe exemplul de mai sus, haideți să vedem cum funcționează. Marți 13, cursa RO 1350, decolare la 13.50. De aici pleacă toată problema. De ce? Simplu – mintea noastră funcționează pe bază de tipare, așa încât suntem proiectați să le găsim. Dacă sunt proiectat să găsesc tipare, voi fi implicit atent (conștient sau nu) la similitudini. Deci, mintea mea se prinde că avem un element comun – 1350. Odată ce văd tiparul, trec (automat) la confirmarea acestuia. Pentru că deja sunt atent la 1350, încep să selectez stimulii din aceeași clasă, în mod inconștient.  Așa că orice are 1350 în componență strigă pick me ca măgarul din Shrek.  Așa fac legătura între datele plecării și locul unde locuiesc. Și, inconștient, încep să mă întreb care este sensul tuturor coincidențelor. O fi bine? Dacă o fi semnul vreunei catastrofe? Dacă reușesc să mă conving suficient că există vreo legătură între informații, în mod automat voi încerca să confirm sau să infirm scenariul. Așa că povestea cu înmormântarea vine la fix. Mai ales că, nu-i așa, coroborează cu izul de dezastru conținut în numărul 13 și cu ghinionul lui aferent  și cu cele trei ceasuri rele din oricare marți care se respectă.  Are deci rolul de a face foarte tentantă renunțarea la călătorie. Ulterior, cireașa de pe tort e reprezentată de problemele avionului care au darul de a confirma că, în tot amalgamul de coincidențe, există un fir călăuzitor – salvarea mea de la pericol. Și iată superstiția în toată splendoarea ei  – ferește-te de 1350. Și uite așa, ajungi să te muți de la Conspirației 13, apartamentul 50, să nu mai bei cafeaua care costă 13 lei 50….. și altele.

Generalizând cele de mai sus, devine clar că mecanismul prin care se formează superstițiiile este de fapt unul de apărare în lupta contra necunoscutului. Superstițiile ne dau iluzia predicției și, respectiv, pe cea a controlului unui viitor necunoscut. Să nu știi ce naiba îți rezervă viitorul este înalt inconfortabil, așa că, de vreme ce superstiția pare să furnizeze o axiomă de genul “dacă – atunci”, reprezintă rețeta cea mai la îndemână.

Poate sunteți tentați să credeți că numai oamenii dezvoltă superstiții. Răspunsul este nu, pot chiar și porumbeii, doar că ale noastre sunt mai elaborate. Găsiți aici experimentul lui Skinner care a demonstrat că porumbeii pot fi condiționați să facă o legătură (falsă) între comportamentul lor și momentul la care sunt hrăniți.

Experimentul lui Skinner ne mai demonstrează ceva. Anume că o superstiție este o legătură. Ceea ce înseamnă că dacă se face, se poate și desface, prin ruperea cauzalității “dacă-atunci”. În exemplul de mai sus, asta ar presupune să mă urc în următoarea cursă 1350, de la 13.50, marți 13 și să constat că nu se va întâmpla nimic. Până la urmă, vă spun din proprie experiență că cea mai sigură cale să te prinzi că pisica neagră nu ghicește viitorul este să stai cu ea în casă. Eu stau cu una, de vreo 10 ani și nu se pricepe la nimic altceva decât s-ar pricepe o pisică de orice altă culoare. Nu de alta, dar am și una tărcată.

Superstițiile au și efecte pozitive. Studiile arată că oamenii care au credința că sunt “ajutați”, fie de un obiect (talisman) sau de o entitate tind să fie mai persistenți în eforturile lor, să se descurajeze mai greu și să aibă mai multă încredere că vor reuși. Științific vorbind, asta nu face decât să demonstreze că există posibilitatea ca orice tip de credință (fie ea spirituală sau de alt tip) să influențeze nu cursul lucrurilor ci doar nivelul de încredere în capacitatea mea de a atinge obiectivul dorit.

(imagine: theindependent.sg)

Vrei să ai rezultate mai bune? Ia o pauză!

vrei rezultate mai bune

În timp ce mă documentam pentru articolul de față mi-am adus aminte de un slogan sarcastic de pe vremea tinereții mele organizată pe bază de planuri cincinale și, evident,  comuniste –  „pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”.  Sigur că suntem toți de acord că timpurile erau greșite, dar, vă vine să credeți sau nu, 90% din zicală e corectă. Științific demonstrat. Vrei să ai rezultate mai bune? Ia o pauză!

Trăim într-o lume în care galopăm la viteză maximă. În care e nevoie să fii vigilent permanent și să ”agăți” orice oportunitate care îți poate muta cariera sau viața personală înainte. În care abia după ce ai dat „maximum ce poți da” ai dreptul să te odihnești. O lume în care două săptămâni de concediu sunt un lux, trei săptămâni o excepție și o lună un miracol. Oricum, așa puțin cum e, concediul trebuie meritat deci presupune munca susținută în restul timpului.  Și nu-i așa – cât de bine se simte să fii în controlul complet al vieții tale, pe deplin focusat pe ceea ce e important pentru cariera și pentru viața ta personală.  Atât de bine încât ultimul lucru care îți trece prin cap sau pare să aibă vreo rațiune ar fi să iei o pauză.  Totuși, știința ne contrazice.  Pentru că, deși e de acord cu faptul că a avea sentimentul că ești în controlul vieții tale e un lucru bun, ne spune și că nu avem în mod real capacitatea de a susține eforturi concentrate și intense pe durate lungi de timp și că, oricât de entuziaști am fi, creierele noastre obosesc și, implicit, dau randament scăzut.

Nu ne dăm seama pentru că semnele nu sunt evidente de la început. Ar fi simplu dacă am începe să picotim sau ne-ar „cădea capul” de oboseală. Dar nu se întâmplă așa. Ci devenim mult mai ușor de distras către alte preocupări. Nu întâmplător, studiile arată că ora 15.00 reprezintă un vârf de expunere pentru Facebook. Nu pentru că suntem chiulangii simultan, ci pentru că obosim.

A venit momentul să redefinim, pe baze reale, ce înseamnă o pauză. Mulți dintre noi o asociem cu statul degeaba. Ei bine, mai gândiți-vă – cercetările arată că e puțin mai complicat, cel puțin pentru creierele noastre. Din contră, pauzele au rol de sedimentare și organizare a informației în scopul de a ne pregăti mai bine pentru momentul următor. Deci următoarea dată când stai degeaba,  creierul tău nu pierde vremea.  Fie că se străduiește să înțeleagă și să fixeze informațiile noi, fie că încearcă să găsească soluții pentru problemele care te preocupă sau caută să găsească căi de rezolvare a conflictelor tale active. Din punctul creierelor noastre de vedere, somnul este inclus și el la capitolul pauză. La fel și „visatul cu ochii deschiși” sau nevoia imperioasă de a juca solitaire pentru vreo zece minute exact când ți-e lumea mai ocupată. Alt detaliu important este că, deși are rolul lui, concediul nu rezolvă problemele vieții de zi cu zi.

Ne place sau nu, avem nevoie de pauze în fiecare zi a existenței noastre. Privind lucrurile pragmatic, fie că vrei, fie că nu, creierul tău va lua și pauze. Dacă accepți asta, atunci următorul pas este să preiei controlul și să i le oferi cât mai eficient posibil. În schimb, te va răsplăti cu mai multă putere de concentrare și mai multă energie.

Tu cum procedezi acum? Ce pauze îți acorzi? Ce semne te fac să simți că ai obosit? Când e momentul să te oprești un pic? Când nu-ți mai simți fundul de la statul pe scaun? Când ai dubii cu privire la posibilitatea de a ajunge în timp la toaletă? Când ochii te fac să te întrebi dacă sudezi sau faci un pivot în excel? Sau când durerea de cap aduce cu mahmureala, dar fără beneficiile care să merite suferința?

Eu am găsit un studiu care concluzionează următoarele:

  • Cea mai eficientă pauză este cea până în prânz. Tradus pe scurt, în loc să tragi ca un disperat până la masa de prânz și apoi să te recompensezi cu multă mâncare, găsește-ți 10-15 minute în care să te rupi de draftul de contract la care lucrezi și să faci ceva care îți face plăcere. Iar asta presupune că nu, nu ajunge să faci o pauză de la word, trecând la excel. Ci e nevoie să bei o cafea uitându-te, pur și simplu, pe geam sau discutând cu un coleg despre Star Wars sau orice altceva pe pasionează sau amuză. Cel mai probabil aici nu putem include nici următorul task de pe lista de to do.
  • Pauza cu pricina pare să ajute nu numai la moral dar și la sănătate. Participanții la studiu care au declarat că au obiceiul cu pricina au declarat și că mânâncă mai sănătos, că au doar rareori dureri de cap sau de spate. Ceea ce părea să-i ajute să fie mai mulțumiți de job-ul și de performațele lor și, implicit, să fie mai des promovați.
  • Cantitatea contează, nu și durata, studiul concluzionând că participanții care luau pauze mai scurte dar mai dese beneficiau de mai multă putere de concentrare. Studiul nu a găsit vreo formulă care să ateste că o anumită durată ar fi mai benefică decât alta ci doar că frevența sporită ajută.

Eu cred în lucrurile simple și logice. Iar cele de mai sus bifează ambele criterii. Acestea fiind zise, să reformulăm lozinca străveche în „pauzele mici și dese, cheia marilor succese”.

(imagine: www.scrubly.com)

Paradoxul răzbunării: o mâncare dulce cu gust amar

razbunare

Să recunoaștem deschis… E tentant să plătești polițe, așa-i? Cineva te rănește și tinzi să crezi că dacă îl faci să simtă același lucru, odată dreptatea instaurată, o să te simți mai bine. La prima vedere e corect. Dar, de fapt, lucrurile nu merg chiar așa pentru că intervine paradoxul răzbunării. Să vedem cum funcționează.

Setea de răzbunare e veche de când lumea – de la Hamlet la Don Corleone, de la vechiul  îndemn “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” până la raidurile contra grupărilor teroriste.  Practic, când vine vorba de răzbunare avem două curente de gândire. Cel al vechiului testament, “iar când va fi și altă vătămare atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână”. Partea biblică pare se își are originile în Codul lui Hammurabi, cel mai vechi set de legi din istoria omenirii. Urmează apoi al doilea curent, cel ilustrat de ceea ce spunea  Martin Luther King : ”legea străveche “ochi pentru ochi” ne va lăsa pe toți orbi”.  Dacă vreți să vedeți ce poate face un om cu răzbunarea lui, găsiți aici cele mai celebre 10 povești care au implicat acte de răzbunare.

Dincolo de mituri și istorie, știința ne spune că există predictori pentru înclinația către răzbunare. Chiar mai multe categorii, de la trăsături de personalitate până la factori sociali și culturali. Tot știința ne spune despre răzbunare că e dulce, dar lasă un gust amar și nu ajută la vindecarea rănilor ci dimpotrivă.

Să începem cu prima parte, adică cu predictorii. Conform unui studiu publicat în 2008, tendințele către răzbunare tind să fie legate de două aspecte: dominanța socială și autoritatea. Cu alte cuvinte, vor fi mai înclinate către răzbunare persoanele motivate de dorința de putere, de autoritate și de obținere a statutului social. Adică cei mai puțin dispuși să-și piardă „cinstea obrazului” și mai puțin înclinați către iertare, bunăvoință sau iubirea aproapelui.  Spuneam și că factorii sociali sau culturali ne influențează. De pildă motivele care declanșează cel mai adesea dorința de răzbunare diferă cross-cultural. Americanii  tind să fie mai sensibili când vine vorba de drepturi și libertăți, iar coreenii la umilința publică. Emoțiile care potențează furia diferă și ele. În societățile care pun accent pe individualism, furia va fi cel mai des motorul răzbunării. În cele colective (asiatice, de exemplu) rușinea va fi emoția cel mai des legată de răzbunare. Răzbunarea devine din când în când echivalentă cu dreptatea, prevalent în societățile (sau împrejurările) în care altă modalitate de rezolvare nu există (sau nu este identificată de cel care caută dreptatea).

Să trecem acum la ultima parte, cea a combinației dintre dulce și amar, respectiv paradoxul răzbunării. Studiile confirmă ambele aspecte. Imediat după actul răzbunării avem parte de satisfacție. Procesată, de altminteri, pe traseele neuronale responsabile de recompensă și plăcere. Doar că odată momentul de plăcere dispărut, cel care se răzbună rămâne blocat în actul răzbunării. Tot studiile arată că „răzbunătorii” au o tendință ridicată la ruminarea (termen provenit din latinescul ruminare și însemnând rumegare) îndelungă de gânduri în legătură cu justificarea actului de răzbunare. Ceea ce determină creșterea impactului traumatic și a duratei de vindecare. Mai simplu spus, odată ce ne răzbunăm avem nevoie de mult mai mult timp și efort să facem pace cu ceea ce s-a petrecut și să mergem mai departe.

Poate credeți că subiectul are doar valoare informativă. Sunteți siguri? Chiar credeți că e nevoie de vreo faptă cu adevărat reprobabilă sau de vreun act de răzbunare spectaculos pentru ca viața cuiva să devină un  iad? Ei bine, nu e chiar așa. Am văzut relații de serviciu distruse de gesturi mici de răzbunare. Sau cariere sărite de pe traseul firesc. Ori prietenii duse de râpă. Sau divorțuri duse la absurd.

Există alternative sănătoase. De la managementul propriei furii sau al sentimentului de rușine în așa fel încât să determine rezolvarea problemelor și nu pedepsirea celorlalți la gestionarea răzbunării dacă este îndreptată împotriva mea. Alternative nedistructive care să permită depășirea traumei.

(imagine: www.apa.org)

Cum să spui ce nu-ți convine

stii cum sa spui ce nu ti convine

Putem spune că oamenii se împart în două categorii – conflictual-pozitivi, adică cei care cred că să ai conflicte e un lucru pozitiv și conflictual-negativi, adică cei care cred că este un lucru negativ.  În prima categorie intră cei care încurajează conflictul și nu au o problemă să-i facă față și transformă potențialul conflictual într-un rezultat pozitiv pentru dezvoltarea personală sau de viață. Sunt cei care pornesc la „luptă” constructiv și care sunt orientați către găsirea de soluții acceptabile pentru ambele părți dar care știu, în egală măsură, să își apere punctul de vedere. Cealaltă categorie, cei conflictual-negativi sunt cei care caută conflicte activ, le aplanează necondiționat sau le evită cu orice preț . Adică fie „o caută cu lumânarea” fie „se feresc ca dracul de tămâie”. În consecință, tind să se implice într-un mod distructiv. Credința de bază va fi cea conform căreia unul pierde și celălalt câștigă iar asta va duce, deseori, fie la afectarea relației, fie la scăderea percepută a calității vieții.  Tu știi cum să spui ce nu-ți convine? Știi din care categorie faci parte? Dacă vrei să afli, e simplu. Dacă ai prea multe conflicte (toată lumea se ceartă cu tine) sau dacă nu ai niciun conflict de multă vreme (toată lumea se înțelege cu tine) atunci sunt mari șanse să faci parte din categoria celor conflictual-negativi.

Acum îmi rămân de făcut trei lucruri. Primul să susțin punctul de vedere conform căruia conflictul poate fi un eveniment pozitiv, care poate aduce multe beneficii și, în consecință, nu avem de ce fugi de el. Al doilea să vă prezint  care sunt, la nivel personal,  consecințele unui comportament conflictual-negativ.  Al treilea, să descriu cam ce e de făcut pentru a intra în categoria celor conflictual-pozitivi.

Sî începem cu utilitatea conflictului. Am mai spus asta, să te cerți cu stil e un lucru bun. Atât în viața de toate zilele cât și în cuplu. De ce? Păi, în primul rând, pentru că dacă nu ar exista conflictul nu aș avea cum să știu că am încălcat limitele sau valorile cuiva. Și nici dacă partenerul, prietenul sau colegul meu are sau nu alte priorități. Din perspectiva asta, conflictul devine dintr-un blestem o oportunitate. Oportunitatea de a afla că există o diferență și de a o negocia, în beneficiul ambelor părți. Cuplurile, organizațiile sau chiar societatea în ansamblul ei beneficiază de pe urma conflictului. În cuplu, lipsa conflictului este un predictor destul de precis al ruperii relației.  La nivel personal, conflictul intern poate fi declanșator al dezvoltării personale și al autoactualizării. La nivel social, conflictele au schimbat lumea.  Putem deja afirma că nu conflictele sunt problema ci comportamentele pe care alegem să le manifestăm în interacțiunile noastre conflictuale. Dacă facem diferența aceasta, atunci putem merge către următorul demers adică luatul în calcul al consecințelor derivate din comportamentele conflictual-negative.

Spuneam mai sus că ne uităm fie la căutarea activă, fie la aplanarea necondiționată sau la evitarea cu orice preț a conflictelor. Căutarea activă a conflictelor are la bază, cel mai adesea, credința că lumea este împotriva mea. Ceea ce mă va face să pornesc în lume în fiecare zi însoțit de anxietate și, implicit, de agresivitatea inerentă necesară supraviețuirii într-o lume potrivnică. Dacă asta este setarea mea, voi tinde să percep orice diferență de opinie ca pe un atac la propria persoană și voi reacționa ca atare. Consecința? O înșiruire fără de sfârșit de relații tensionate de toate felurile – de cuplu, de prietenie sau de serviciu, înșiruire care vine la pachet cu o investiție inutilă de energie în gestionarea vieții mele după modelul „atacă primul sau vei fi mâncat.”

Aplanarea necondiționată a conflictelor are la bază convingerea că orice conflict are un potențial distructiv din punct de vedere relațional. Cu alte cuvinte, trăiesc cu impresia că un conflict înseamnă sfârșitul lumii. Consecința? Căutarea anxioasă a oricărei urme de diferență de opinie și investirea energiei în înăbușirea din fașă a oricărui conflict, fie că în el sunt implicat eu sau alte persoane din vecinătatea mea. Altfel spus, viața cu drobul de sare al conflictului deasupra capului.

Ultimul comportament, cel de evitare al conflictului are deseori ca punct de plecare convingerea că oamenii nu te iubesc pentru cine ești, ci pentru cea ce faci pentru ei.  Ca atare, apărarea unui punct de vedere personal sau manifestarea vreunui interes diferit de cel al interlocutorului va fi imediat pedepsită cu respingerea mea. Consecința?  Pierderea autenticității pentru că dacă nu îmi impun punctul de vedere atunci când este necesar și sfârșesc prin a face doar ce se așteaptă de la mine,  ajung să trăiesc viața celor din jurul meu . Trăitul vieții celorlalți este, de regulă, însoțit de extrem de multă frustrare și tristețe.

Și iată că am ajuns la ce am de făcut pentru a mă duce către categoria celor conflictual-pozitivi.  Primul pas este reconsiderarea rolului conflictului în viața de toate zilele, conform celor spuse mai sus.  Asta presupune că devine în regulă ca mie să nu-mi convină ceva și să vreau o schimbare și, în egală măsură, că e în regulă ca celorlalți să nu le convină ceva și să vrea o schimbare.  În consecință, să admit că suntem diferiți și că putem avea valori și interese diferite. Ceea ce mă va ajuta să nu mai iau drept o ofensă personală următoarea încercare a cuiva de a-și impune punctul de vedere. Următorul pas este să iau în considerare ambele puncte de vedere.  Asta prespune să știu exact ce vreau eu și de ce și, în plus, să mă gândesc de ce ar accepta celălalt ce vreau eu și cât aș fi dispus să negociez pentru a acomoda punctul lui de vedere.  Apoi, am nevoie de un „barometru” intern al emoțiilor. Dacă sunt extrem de frustrat, speriat sau furios atunci nu are rost să pornesc discuția cu scopul de a rezolva constructiv conflictul. Dacă sunt înalt emoțional, nu voi fi rațional și tot ce voi obține va fi ventilarea emoțiilor adunate în relație și nu rezolvarea conflictului.

Dacă emoțiile ți-o permit, atunci ai nevoie să mergi mai departe conform următoarelor trei principii: (1) scopul tău este să găsești o soluție, nu să ai dreptate;  (2) fiecare dintre noi are dreptul la o perspectivă asupra situației – respectă perspectiva celuilalt; nu e nevoie să fii de acord cu ea ci doar să o respecți;  (3) poți să iubești omul în timp ce nu ești de acord cu el, dar important este să știe și el asta; (4) dacă discuția nu ajunge nicăieri, e ok să o lași baltă – până la urmă nu poți avea întodeauna ce-ți dorești, dar e important să înveți să cazi de acord că nu sunteți de acord.

Să spui ce nu-ți convine e un lucru important.  Dacă nu faci deja acest lucru, ar fi poate util să inveștești timp și energie în a schimba situația.

(imagine: forbes.com)

Creierul uman și paradoxul – De ce unele lucruri merg de-a-ndoaselea?

de ce unele lucruri merg de

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată de ce nu ne iese întotdeauna ce ne dorim. Sau mai precis, de ce, câteodată, iese exact invers. Adică de ce, în ciuda faptului că am insomnie și aș da orice să dorm, deși mă încăpățînez să mă perpelesc în pat, uitându-mă cu disperare la ceas și îngrijorându-mă cum o să mă descurc mâine, în timp ce mă strădui din greu să nu mâ gândesc la nimic și tot ce pot face e să mă gândesc la ceva, de ce toate astea nu funcționează. Sau poate de ce, atunci când mi se „pune pata” pe cineva și „nu mai pot trăi” fără el sau ea și las să se vadă asta, el sau ea fug de rup pâmântul?  Sau de ce, din ce mă feresc de fricile mele în loc să le accept, nu fac decât să le agravez? Și nu în ultimul rând de ce, din ce se încăpățânează cineva să mă ajute să mă las de fumat, de aia e mai greu să o fac? Ei bine, iată răspunsul metaforic: creierul uman iubește paradoxul și se distrează  de minune folosindu-l. Cum face asta? Există vreo forță ocultă care determină lucrurile astea, vreo soartă care decide pentru noi? Păi să vedem, în ordine.

Să începem cu insomnia. Dacă renunți să mai vrei să dormi, o să te trimită la culcare. Cum funcționează? Simplu. Creierul nostru nu se poate ocupa pe mai multe lucruri odată. În mod distractiv, în insomnia repetată factorul favorizant este îngrijoarea generată de întrebarea „ce mă fac dacă nu dorm?”  Principiul din spate este acela că avem un creier cu spirit de răspundere. Face lucrurile bine dacă le face pe rând, așa că dacă am apucat să mă îngrijorez că nu dorm se va ocupa cu îngrijorarea nu cu somnul. Nu întâmplător, pentru rezolvarea insomniei clienții mei la terapie capată sarcini care au legătură cu a sta treaz, nu cu dormitul.

Să trecem la „vreau neapărat să fiu cu tine”. Poate că vă sună cunoscute teoriile gen „Sex and the City” în care ți se recomandă să te joci „de-a indisponibila” pentru a-i trezi interesul. Ei bine, e corect. Pentru că asociem automat valoarea cu gradul de indisponibilitate.  Adică, ai nevoie să devină ok să nu obții ca să poți obține, fiind dovedit faptul că înverșunarea determină alegeri care ne indepărtează de obiectul înverșunării.

Urmează frica. Ai crede că dacă vrei să nu-ți fie frică ai nevoie să te îndepărtezi de obiectul preocupării tale anxioase. Dar, în loc ca asta să liniștească, nu va face decât să crească nivelul anxietății.  De ce? Pentru că evitarea te împiedică să găsești dovezi care să contrazică axiomele dictate de anxietate. Ți-e frică să zbori cu avionul. Ar trebui să fie simplu. Nu mai zbori, nu-ți mai e frică.  Nu e însă așa. Nu evitarea rezolvă problema ci expunerea sistematică și gradată la stimul (în cazul cu pricina zvorul cu avionul).

Și așa ajungem la ultimul exemplu, cel cu lăsatul de fumat. Logic ar fi ca, din ce insistă omul, de asta să fie mai simplu să mă las de fumat. Dar nu, nu e deloc așa. Pentru că îmi oferă ajutor iar eu nu de ajutor am nevoie ci de acceptarea neputinței mele de a renunța la obicei, pentru ca apoi să pot să învâț comportamente alternative și, de preferat, mai sănătoase. Altminteri ce rost are să te lași de fumat pentru a te apuca de băut.

Paradoxuri de tipul ăsta există și nu toate sunt atât de benigne. A crede obsesiv în gândirea pozitivă se poate întoarce împotriva ta pentru că de vreme ce  trebuie doar să gândești pozitiv pentru a fi sănătos, bogat sau fericit, când nu obții rezultate e doar vina ta pentru că ai gândit greșit sau n-ai crezut destul, așa încât în loc de ceea ce cauți, creierul tău trimite vinovăție în loc de vreun efect placebo sau alt tip de „minune”.

Găsiți aici și aici și alte tipuri de „glume cerebrale”. Că de aia zic că, până la urmă,  depinde fiecare dintre noi dacă avem o minte-n cap sau doar un cap în minte.

(imagine: oddstuffmagazine.com)

Luna cadourilor, de ce atâta bătaie de cap?

cadoul

V-ați întrebat vreodată de unde vine toată agitația asta cu oferitul cadourilor de Crăciun? De ce, de vreme ce e doar o perioadă în care oferi și primești cadouri, câteodată totul devine așa complicat?  Așadar, luna cadourilor, de ce atâta bătaie de cap?

Haideți să vedem… Nu e vorba doar despre a oferi sau a primi ci și despre simbolurile asociate cu ceea ce oferi sau primești. Un cadou este rareori doar un cadou. De cele mai multe ori reprezintă o declarație. De dragoste ori poate doar de simpatie. De statut sau poate doar de influență.  Poate reflecta stadiul unei relații sau gradul de interes acordat primitorului. Acceptarea unui cadou înseamnă și acceptarea simbolisticii atașate acestuia.

Dacă e să ne uităm puțin la istoria sărbătorii de Crăciun, aflăm că asocierea acesteia cu oferirea de cadouri a apărut prin epoca Victoriană. Eu nu sunt vreun istoric priceput, dar din ce informații am reușit să găsesc, pare că de prin Anglia ni se trage asocierea sarbătorii cu vânătoarea de cadouri.

În mod deloc suprinzător, există și oameni care susțin că ne agităm prea mult.  Joel Waldfogel, de pildă, în cartea lui Scroogenomics: Why You Shouldn’t Buy Presents for the Holidays, susține că alternativa logică ar fi să ne oferim unui altuia sume de bani. Asta, zice el, ar asigura un schimb echitabil. Dar tot el adaugă că marea majoritate a oamenilor tind să considere că a oferi bani drept cadou este un gest care denotă lipsă de considerație și lipsă de preocupare.  Altfel spus, ne scandalizăm la ideea că cineva a considerat că nu merităm să își asume efortul de a se gândi, a căuta și a depune efort pentru materializarea cadoului potrivit pentru noi.  Dacă privim lucrurile așa, putem înțelege de ce unii dintre noi ne dăm peste cap financiar și nu numai pentru a putea materializa cadoul potrivit pentru persoana sau persoanele iubite.

Mai mult, studiile arată că surpriza e parte din valoarea percepută a cadoului. Cadoul perfect devine astfel cel care mi se potrivește perfect, în ciuda faptului că celălalt nu știa că mi-l doresc. Și dacă vă întrebați de unde vine chestia cu pricina – ei bine – ni se trage de la o echivalență  inexactă și nerealistă dar aproape automată a gândirii umane. Aceea care ne face să credem că dacă cineva ne iubește, o să știe ce avem în cap sau în suflet, mult dincolo de ceea ce comunicăm.  Cadoul perfect devine astfel o dovadă a calității relațiilor noastre. Așa că asta explică de ce devine atât de important să ne implicăm în goana după cadouri.

Mie îmi place mult o poveste, „The Gift of Maji”. Ambii parteneri ai unui cuplu sărac renunță la posesiunilor lor cele mai de preț pentru a putea cumpăra cadourile perfecte de Crăciun. Ea își taie și vinde unui peruchier părul superb pentru a cumpăra un lanț pentru ceasul lui. El își vinde ceasul, moștenire de la tatăl lui, pentru a-i cumpăra ei o perie de sidef cu care să-și perie părul.  Cadourile se anulează unul pe celălalt din punct de vedere al realității materiale dar câștigul emoțional este imens.  Așa că psihologia (în ciuda rațiunilor psihologice) ne explică de ce toată agitația, iar rațiunile economice (în ciuda psihologiei) ne dovedesc iraționalitatea deciziilor.

Ceea ce ne face cred să concluzionăm că suntem prizonierii goanei după cadouri și că, pentru un rezultant maxim,  avem de balansat inima cu portofelul. Spor la cumpărături!

Cine e șeful? Tu sau furia ta?

cine e seful tu sau furia ta

Așa cum am promis, astăzi discutăm despre cum ne putem stăpâni furia și cum o putem manifesta  fără să arătăm ca Hulk. Spuneam în articolul de săptămâna trecută că furia este o emoție normală. Nici bună, nici rea. Firească.  Totuși, dacă devine explozivă sau cronică, așa firească cum e ea, poate avea consecințe serioase pentru propria persoană și pentru relațiile mele sau pentru cariera personală.

Să începem prin a demonta câteva dintre miturile despre furie.  “Nu e sănătos să îți reprimi furia. Furia trebuie exprimată”. Adevărul este că, deși e adevărat că reprimarea furiei nu ajută la sănătate, nici exprimarea ei fără rețineri și după cum îmi poate dicta impulsul de moment, nu e mai sănătoasă. Nici pentru mine, nici pentru relațiile mele. Mai mult, izbucnirile de furie nu fac decât să agraveze problema de fond. “Furia, agresivitatea și intimidarea te ajută să îți impui punctul de vedere”. Probabil că da, dar pe moment. Cu furie și agresivitate obții frică, nu respect și nici înțelegere. Așa că cel din fața ta poate concluziona că “a înnebunit marmota” și poate ceda din teamă sau din înțelepciune, dar rezultatul nu va fi de durată. “Furia e naturală și deci nu poate fi gestionată.” E adevărat că e naturală și firească. Doar că nu furia ne creează probleme ci comportamentele prin care o manifestăm. Iar pe acelea le pot controla. “Managementul furiei  presupune să înveți să-ți reprimi furia”. Complet greșit. Managementul furiei nu presupune să nu te mai înfurii pentru că acest lucru e imposibil. Ci presupune să înțelegi cum te înfurii, să înveți metode adaptative de a-ți gestiona supărarea și de a o exprima constructiv și fără victime colaterale.

Le ce ajută manegmentul furiei?  În primul rând, ajută la sănătate. Dacă a fi furios devine un mod de viață, atunci operezi constant la un nivel înalt de stres. Lucru care nu ajută nici imunitatea și nici tensiunea arterială.  În al doilea rând, ajută la menținerea neuronilor în bună stare. Furia este înalt consumatoare de energie psihică. Poate că vă amintiți că atunci când vă înfuriați zdravăn totul se tranformă într-o nebuloasă în care singurul lucru pregnant e furia. Nu vă mai puteți concentra, nu mai puteți avea o viziune de ansamblu a situației.  În al treilea rând, managementul furiei face bine la carieră. Pentru că odată ce furia e ținută sub control, poți opera cu lucruri precum critica constructivă, diferențe de opinie și negocierea creativă.  În plus, poți avea o șansă să inspiri respect profesional și nu teroare profesională.  Nu în ultimul rând, te ajută să îi transformi pe cei apropiați ție din victime colaterale în participanți benevoli la viața ta.

De ce ne înfuriem? La prima vedere ai crede că furia are legătură doar cu evenimentul  sau persoana din fața ta. Totuși, de cele mai multe ori, și mai ales dacă gestionarea furiei devine o problemă, furia este doar emoția de suprafață iar problema de bază este alta.  Sentimente precum cel de nesiguranță, de vinovăție, de rușine ori de vulnerabilitate pot fi, de fapt, motivele unei izbucniri necontrolate de furie.  În plus, de multe ori exprimarea furiei este mai acceptabilă social decât manifestarea rușinii ori a fricii.  Dacă, de exemplu, îți este aproape imposibili să accepți compromisuri sau dacă nu îți este la îndemână să exprimi alte emoții în afară de furie ori dacă iei personal orice opinie contradictorie, atunci probabil că furia este doar vârful icebergului. O copilărie dificilă sau o adolescență neînțeleasă de către părinți ori experiențe de viață dificile pot reprezenta partea nevăzută pe care se sprijină furia.

Dialogul interior, adică felul în care interpretez realitatea este și el un factor care poate favoriza accesele de furie.  Iată câteva dintre tiparele congnitive comune și disfunționale care ajută la tranformarea în Hulk.

  • Generalizarea – “Mă întrerupi ÎNTOTDEAUNA”, “NIMENI nu mă ia în seamă”, “Nu ții cont de mine NICIODATĂ”, “TOATĂ LUMEA mă ia în bătaie de joc”. Generalizarea are natura de a da impresia unei conspirații universale împotriva mea și, ca atare, mă face să mă simt încolțit și potențează furia.
  • Folosirea obsesivă a lui “trebuie” . Celebrul și deseori utilizatul “trebuie” vine cu nu numai cu un grad de inflexibilitate dar și cu o aparentă validare generală a ceea ce este, de fapt, doar un principiu personal. Exprimarea de genul “Trebuie să ajungi la timp” îți permite, mai apoi, să te înfurii justificat, în ciuda faptului că nu există vreo lege imuabilă care să interzică cetățeanului cu probleme de time management să rateze momentul precis al sosirii.
  • Citirea gândurilor și concluziile unilaterale – adică presupunerea complet eronată că tu știi ce gândește sau simte celălalt și că ceea ce a făcut a fost intenționat menit să te rănească. Ideea este că suntem ego-centrați, adică atenți la propriile persoane. Așa că, în relațiile cu ceilalți suntem beneficiari secundari sau victime colaterale. Rareori se trezește cineva de dimineață special pentru a ne face nouă probleme.
  • Căutarea nodului în papură – derivă, de regulă, din imposibilitatea de a exprima care este, de fapt, problema mea. Dacă colegul meu a fost avansat în locul meu, nu pot protesta direct dar îi pot face zile fripte. Sau dacă am nevoie de atenție sau afecțiune și nu le primesc de la partenerul de viață e mai simplu să mă asigur că penalizez orice urmă de dezordine produsă de el decât să îmi exprim vulnerabilitatea sau dependența emoțională.
  • Blamarea generală– de vreme ce oricine altcineva în afară de mine este vinovat de ceea ce nu-mi convine, e clar că e nedrept ce se petrece și devine firesc să fiu furios. Singurul lucru de luat în calcul cu blamarea generală este că atunci când doar alții par să fie de vină, cel mai probabil mă fac că nu văd care este responsabilitatea mea.
  • Sindromul buricul pământului – adică interpretarea realității ca fiind despre mine. MIE îmi taie calea în trafic, de MINE își bate joc, țipă la MINE. Există și alternativa în care înțeleg că ceea ce face sau spune un alt om, spune ceva despre el nu despre mine. Așa că probabil nu-mi taie mie calea, ci se grăbește sau așa merge el cu mașina,  nu de mine își bate joc, ci este needucat și își exprimă frustrarea neadcvat și nu țipă la mine ci  ridică vocea pentru a se face ascultat ori pentru a intimida.

Procesul de tranziție de la stadiul în care furia mă gestionează pe mine la cel în care eu îmi gestionez furia presupune mai mulți pași. De la identificarea problemelor din spatele furiei mele, la câștigarea obișnuinței unui dialog interior care să faciliteze o intensitate gestionabilă a furiei și încheind cu exersarea unor modalități  de exprimare a nemulțumirii prietenoase, constructive și, mai ales, în timp util.  Spuneam mai sus că furia este înalt consumatoare de energie. Oare câte lucruri ai putea face cu energia pe care astăzi o investești în furie și în managementul consecințelor ei?

(imagine: sonypictures.com)