Furia – dacă tot de înfurii, fă-o cu stil…

cum să te înfurii contructiv

Ok, toți ne înfuriem din când în când. Unii semeni de-ai noștri chiar se pricep să ne apese butoanele corecte. De la cel (sau cea) care îți taie calea în trafic, la funcționarul public ciufut, la colegul de serviciu care nu-și face treaba și până la soacra care e omniprezentă sau partenerul de cuplu care își aruncă ciorapii sub scaun. Sau orice altceva te face pe tine să vezi roșu în fața ochilor. Suntem diferiți. În comportamente, în valori, în principii. Asta se lasă, inevitabil, cu călcat pe nervi. Furia este o emoție. Nici bună, nici rea. Normală. În special atunci când ești tratat necorespunzător ori nedrept. Nu furia în sine ne crează probleme ci felul în care o exprimăm. Mie mi-a plăcut clasificarea lui Ronald Potter-Efron, pe care am adaptat-o pentru voi. Carevasăzică, tu cum te înfurii?

Să începem cu stilul „grenadă fără cui”.  Dacă acesta este stilul tău, atunci e nevoie de ceva efort să te scoată cineva dintr-ale tale, dar când o face, se petrece brusc și merită tot efortul. „Mai lași încă o dată vasele nespălate, îmi fac bagajele.”  Asta ar fi propoziția, dacă mai rămân vase de spălat și nu doar de măturat.  Ai achiziționat acest stil probabil pentru că ai fost învățat că nemulțumirile se tolerează, nu se exprimă. Așa că taci, taci, TACI până când volumul frustrării ajunge la valoarea de avarie și aruncă cuiul de la grenadă.  Pe vremea când explodează situația nu mai ai resurse să încerci să înțelegi ce se petrece așa că probabil că sfârșești prin a spune și face chestii de care mai apoi îți pare rău. Pentru tine, exprimarea  furiei se va lăsa cu o senzație eliberatoare, pentru primitor doar cu sentimente rănite și cucuie relaționale.  Ce ai putea face? În primul rând să înveți să vorbești la timp. Varianta „mă supără foarte tare ce faci” are șanse să fie mai eficientă decât  „ ești un/ o*&^%$$*#”.

Stilul „responsabilul universal” adică cel în care te înfurii doar pe tine. Pentru că, indiferent ce fac ceilalți, tu nu ai știut cum să faci să fie bine. Un stil care se caracterizează prin abuzarea propriei persoane. „M-a pocnit, dar eu l-am provocat. Nu sunt în stare să fac față unei căsătorii. Nu sunt o nevastă destul de bună.” Dacă acesta este stilul tău predominant de furie, probabil că, undeva în decursul existenței, stima ta de sine a primit o lovitură zdravănă. Ocazie cu care ai concluzionat că e mult mai „safe” să fii furios pe propria persoană. Ce riști? Întoarcerea furiei predominant sau exclusiv către propria persoană nu va face decât să îți scadă și mai mult stima de sine și nu va fi în nici un fel un stimulent pentru cei de lângă tine să schimbe cât de puțin din comportamentele deranjante pentru tine.  Ce poți face? În primul rând să conștientizezi că, de vreme ce nu ești atotputernic, nu poți fi nici atot-responsabil.  Și apucă-te de lucru în direcția creșterii stimei de sine până la nivelul care îți va permite să calci, în mod responsabil, pe bătăturile celorlalți,

Stilul „zen fără frontiere”. Caracterizat prin repetarea sintagmei „sunt OK”, indiferent de ce se petrece în viața ta.  Chiar dacă simți că îți pocnește capul și că pe dinlăuntrul tău curge sânge , nu lași să se vadă decât o față zâmbitoare și cool. Adică îngropi orice furie cât de adânc se poate. Cum poți ajunge să ți-l însușești? Un anumit tip de educație tinde să îți transmită că e civilizat și de bonton să rămâi calm, indiferent ce se petrece. Sau poate că ai crescut într-un mediu exploziv, cu părinți care se certau sau deveneau violenți și ai ajuns la concluzia că o față zâmbitoare poate calma conflictul. Ce pierzi: una dintre funcțiile furiei este să mobilizeze resurse eliberatoare de constrângeri.  Și aici, pierzi posibilitatea de a trimite un impuls suficient de puternic pentru a determina schimbarea comportamentului celorlalți. De vreme ce ești ok, de ce ar face vreun efort să se schimbe? Furia rămasă ne-exprimată își găsește deseori o cale de manifestare în comportamentele auto-distructive sau adictive cum ar fi de exemplu dependența de cumpărături, mâncatul compulsiv sau anorexia. Ce poți face? Să înveți să spui ce anume te derajează. Până la urmă, cum își pot cere ceilalți scuze dacă nu faci vizibil faptul că ai fost deranjat?

Stilul „sarcastic” reflectat prin replici de genul „și ce dacă ai venit cu 40 de minute mai târziu, am avut timp să memorez toate prețurile din vitrina mall-ului” și caracterizat prin exprimarea pasiv-agresivă însoțită de umor.  Cum se achiziționează? Cel mai adesea ca urmare a unei combinații dintre credința că nu e chiar în regulă să-ți exprimi nemulțumirea direct și cea că, dacă omul se supără, tu ești vinovat. Așa că alegi să le spui indirect ce te derajează, sub forma unei glume. Dacă se supără nu e problema ta, doar ai făcut o glumă, nu? Ce riști? Sarcasmul nu e umor ci agresiune, deci nu e amuzant ci rănește. De altminteri derivă din grecescul σαρκάζειν care înseamnă a rupe carne, scrâșni dinții, vorbi cu amărăciune. Ce ai de făcut? Să schimbi stilul de comunicare și să descoperi că îți poți exprima nemulțumirile într-un mod mult mai constructiv și prietenos.

Stilul „incognito” adică atitudinea pasiv-agresivă. Cea în care disociez acțiunea care m-a nemulțumit de răspunsul meu.  Cum se achiziționează? Ca urmare a evitării confruntării directe. Dacă partenerul nu spală vasele, nu are rost să îl confrunți ci nu mai vorbești cu el sau uiți să îl trezești a doua zi, deși știi că are o întâlnire importantă. Ce riști? Să-ți petreci viața asigurându-te că ceilalți nu primesc ce-și doresc, în loc să te strădui să capeți ce te face pe tine mulțumit.  Ce ai de făcut? În primul rând să înveți să comunici direct ce anume te nemulțumești și să ceri ajutor atunci când ai nevoie de el.

Stilul „furia ca mod de viața” adică momentul la care frustrarea și nemulțumirea se consolidează într-o stare continuă de furie și agresivititate. Cum ajungi aici? Punctul de plecare e un motiv major și ne-exprimat de nemulțumire.  Poate că e vorba despre promovarea nejustificată a colegului, despre care simți că nu poți vorbi deschis dar care te face face să fii continuu fuios pe acesta și/sau pe ceilalți colegi și, de ce nu, chiar și mult mai puțin tolerant cu lucrurile care te derajează la partenerul tău. Ce riști? O etichetă din partea celor din jur sau rănirea celor care au parte de furia ta în mod nejustificat. Cum poți remedia situația? Făcând pace cu motivul real de nemulțumire.

Dacă acum m-am preocupat de stil, săptămâna viitoare vă propun o discuție despre metodele prin care poți trece de la stadiu în care te înfurii când vrea frustrarea ta la cel în care te înfurii când și dacă vrei tu. Adică vă pregătesc un articol despre managementul furiei.

(imagine: genius.com)

Sensul vieții sau unde e Godot atunci când nu vine

sensul vietii

O să încep cu piesa “Așteptându-l pe Godot” a lui Samuel Becket.  În piesă, doi oameni așteaptă un al treilea, pe Godot. Ambii declară că îl cunosc dar niciunul nu-l poate recunoaște.  Cei doi sunt blocați în așteptare. Nu văd deloc varianta asumării căutării celui pe care îl așteaptă. Așa că Godot rămâne personajul principal dar cu desăvârșire absent al piesei.  Metaforic și filozofic vorbind, piesa reflectă relația dintre noi și sensul vieții noastre.

Suntem căutători de sens. Suntem forțați să fim pentru că mintea noastră nu poate procesa lipsa de sens. Dacă nu pot înțelege, nu pot procesa. Asta face ca creierele noastre să nu se oprească până nu-l găsesc.  De aici concluzionăm că sensul nu există, ci îl găsește individul care e în căutarea lui. Ca și Godot, sensul nu vine peste tine, ci îl cauți. Poate că realitatea dă buzna câteodată, dar sensul conținut în ea îl vei găsi tu. Nici sensul vieții nu face excepție.

Pornind de aici, în studiul sensului vieții, psihologii nu au pornit de la premisa că ar exista un înțeles al vieții sau al universului ci au observat mai degrabă că orice viață poate fi făcută să capete sens. Așa se face că au ajuns la concluzia că indiferent că trăiești cu credința că există sau nu un sens menit ție sau un scop mai presus de viața proprie sau de universul mărginit, valoarea vieții vine din sensul pe care îl cauți, îl găsești și îl atribui vieții tale.

Victor Frankl și-a dedicat viața înțelegerii căutării se sens.  Poate și pentru că asta i-a salvat viața. Supraviețuitor al Holocaustului, Frankl spune că încăpățânarea de a căuta un mesaj personal în experiența oribilă pe care o trăia i-a salvat viața, pentru că l-a determinat să găsească motivația de a trece dincolo de realitatea oribilă de fiecare zi. Mai târziu,  a creat și condus studii care par să demonstreze că există o legătură între lipsa sensului vieții și criminalitate, adicție sau depresie.  Ce spune Frankl te-ar putea face să crezi că o atare căutare e însoțită de bucurie.  Dar tot studiile arată că, în căutarea sensului în viață, ne simțim mizerabil de anxioși și stresați.  Poate că Frankl știa el ceva pentru că nici nu s-a atins de subiectul căutării fericirii, concluzionând că ceea ce obții mai degrabă de la o viață trăită cu sens, este împlinirea.

De altminteri, Frankl indică trei căi posibile de plecare în marea căutare de sens existențial: prin  fapte conforme cu principiile tale de viață, prin intermediul unor alte medii (artă, muzică, etc) sau prin suferință.  Ironic, deși ultima nu dispare ca posibilitate prin folosirea celorlalte două, devine obligatorie în absența acestora.  Poate că asta ar putea fi, câteodată, motivul pentru care ne încăpățânăm să facem alegeri care ne aduc suferință.

Frankl nu vede bucuria ca  scop în sine, dar crede că ea este un ingredient important, făcând diferența între a face ce e de făcut și a face ceva cu sens.  Concluzia lui pare să fie că libertatea existențială se regăsește nu pentru că avem libertatea de a fugi de lucruri ci pentru că o putem avea pe cea de a ne îndrepta către ele.

Mie îmi place să definesc sensul în viață că fiind rețeta după care fiecare dintre noi ne găsim motivația pentru a ne trăi viața într-un mod care ne împlinește. Până la urmă abilitatea asta ne face unici. Este ceea ce ne definește ca ființe umane.

Conceptual, relația noastră cu sensul vieții are două componente: prezența sensului vieții și căutarea acestuia. Punctul de plecare este prezența sensului vieții adică măsura în care eu mă simt împlinit de viața pe care o trăiesc și de nivelul ei de semnificație.  Poate credeți că,  dacă primul pas mă duce către o concluzie negativă, se naște nevoia pentru începerea căutării. Ei bine, da… și nu. Pentru că, într-adevăr  lipsa sensului mă duce către al doilea pas, dar și prezența lui va face tot asta. În cazul în care nu știu care este sensul vieții mele, căutarea va fi cu mult mai imperativă și cu mult mai stresantă. În cel de-al doilea va deveni un proces de consolidare, părând că cere doar perseverență.

Ne găsim sensul existenței în lucruri diferite, pentru că suntem diferiți. Important este să îl găsim pe cel ce ni se potrivește cu adevărat. Cum știm că l-am găsit?  O să îl citez tot pe Frankl – „încercați să-i spuneți alpinistului care a prins un răsărit de soare pe vărful muntelui și care e mișcat până în adâncul sufletului de frumusețea din fața lui că viața lui nu are sens”.

(imagine: travelblog.org)

Ce bine că speranța moare ultima

ce bine ca speranta moare ultima

Uite că a venit și rândul speranței. Și nu mă refer la sentimentul ăla de copil care speră că Moș Crăciun va ști singur ce să-i aducă deși n-a spus nimănui și nici nu i-a trimis scrisoare. Ci la speranță ca ultim ingredient al reușitei ciorbei existențiale a fiecăruia dintre noi.  Altfel spus, la ce ne folosește speranța, ce fac mai bine cei care o au și, dacă nu ne-am născut înclinați către ea, cum putem ajunge să dobândim obiceiul de a o experimenta atunci când ne ajută. Și nu în ultimul rând când să renunțăm la ea.

Pentru mine personal, totul a început cu Psihologia Speranței în care Snyder m-a ajutat să înțeleg ce anume fac mai bine decât restul lumii cei care au speranța de partea lor. Prima constatare a fost aceea că oamenii care speră au mai multă îndrăzneală în formularea ambițioasă a obiectivelor și de vreme ce speră că vor reuși,  tind să aibă mai multă perseverență (sau încăpățânare) în a le duce la bun sfârșit. Asta înseamnă că speranța este un catalizator al voinței sau (cum îmi place mie să spun) al mușchiului lui trebuie.  Mai mult, oamenii care pleacă la drum cu speranță tind să fie mai puțin anxioși și să fie inclinați către generarea de soluții alternative. De vreme ce cred că vor reuși, nu încetează să caute soluții și, implicit, să aibă mai multe șanse să le găsească.

Dintr-o altă carte, mi-a plăcut tare mult definiția speranței ca fiind „granița de aur unde euforia întâlnește frica, un sentiment în care transcendența se întâlnește cu rațiunea și unde prudența se întâlnește cu pasiunea”.  Tot de aici, am aflat și că viața e nedreaptă și că nu toți scorăm la fel de înalt când vine vorba de speranța noastră de fiecare zi. Și că cei care scorează bine la nivelul speranței au patru credințe de bază: (1) cred că viitorul va fi mai bun decât prezentul, (2)cred că au capacitatea de a face să se întâmple asta, (3) cred că sunt mai multe căi pentru a ajunge în același loc și (4) cred că niciuna dintre variante nu va fi lipsită de obstacole.

Carevasăzică deși suntem poate tentați să credem că e nevoie de dovadă pentru speranță, lucrurile par să fie taman invers. Adică avem nevoie de speranță pentru crea dovezi că putem. Iată un studiu care demonstrează că inteligența și determinarea nu suficiente pentru a obține rezultate bune. Un grad ridicat al speranței a determinat rezultate școlare mai bune.

Speranța este diferită de încrederea în sine și de optimism.  Încrederea în sine reflectă credința că ai abilitățile necesare într-un domeniu sau altul. Optimismul reflectă așteptarea ca, în general, lucrurile să meargă bine. Speranța le pune cumva la un loc pe ambele și ne ajută să găsim soluții și resurse pentru perservență.

Sigur că nu doar a spera e important ci și a ști când să renunți la speranță. Există situații în care e mai mult decât benefic să știi când să o pierzi. Relațiile disfuncționale sunt, poate, cel mai bun exemplu.  A-ți pierde speranța într-o relație înseamnă a îți da posibilitatea să admiți că te uiți la un eșec.  Să te lași să vezi că  nu există nicio speranță ca partenerul tău să ajungă acolo unde îți dorești tu, fie că este vorba de rezolvarea unei dependențe (alcool, droguri sau jocuri de noroc), de succes profesional sau responsabilitate financiară. Renunțarea la speranță este un proces dureros nu numai pentru că presupune să admiți că ai eșuat în ceea ce ți-ai propus, dar și pentru că este însoțită de o pleiadă de emoții și sentimente neplăcute – tristețe, neajutorare sau disperare.

Fie că este vorba de o relație, de carieră sau de orice altă direcție importantă în viața ta, a renunța la speranță poate deveni un gest de prudență pentru că asta îți poate da posibilitatea să îți refocusezi atenția într-o altă direcție, mai potrivită pentru tine. La fel de important este însă să ai puterea să relansezi speranța  pentru că asta îți va da posibilitatea să regăsești un nou drum.

(imagine: mynewnormals.com)

Sindromul “lumea periculoasă”

sindromul lumea e periculoasa

Oamenii devin din ce în ce mai răi, trăim într-o lume din ce în ce mai periculoasă, e din ce în ce mai riscant să trăiești pe lumea asta… Nu știu dacă vă sună cunoscut afirmațiile de genul ăsta. Viziunea „paranoică” asupra lumii o numesc eu, mai în glumă mai în serios. Tipul de abordare a realității care ne face să credem că orice necunoscut e chitit să ne înșele sau să ne rănească, că violența este la ea acasă în lumea în care trăim sau că sfârșitul lumii este pe undeva prin apropiere.

În treacăt fie spus, sindromul lumea periculoasă (the mean world syndrome) chiar există ca termen.  Derivă din teoria cultivării a lui George Gebner. Teoria se bazează pe cercetări începute prin 1960 despre impactul televiziunii asupra cetățeanului consumator de TV, mai precis răspunsul la întrebarea „influențează sau nu televiziunea percepția  despre lume și viață a consumatorului?”. Concluzionează că suntem influențați de emisiunile pe care le urmărim și că măsura în care credem că ce vedem este adevărat este directă proporțională cu gradul de expunere.  Un grad mare de expunere determină persoana în chestiune să creadă că ceea ce vede la televizor reprezintă o descriere exactă a lumii în care trăiește (adică sindromul lumii periculoase).

Ironic, dacă ne apucăm să ne justificăm științific și măsurabil fricile cu privire la nesiguranța lumii în care trăim, numerele nu prea ne ajută. Găsiți aici un articol care o să vă dea cifre și statisitici care o să se bată cap în cap cu jurnalele de știri pe care le urmăriți.

Deci, dacă lumea e de fapt un loc sigur, de ce o percepem ca periculoasă? Ei bine, eu cred că, în primul rând,  ni se trage de la „blestemul” celor două emisfere.  Poți privi lumea rațional sau emoțional. Sau. Adică una sau alta. Atunci când suntem emoționali, nu putem fi raționali.

Mai apoi, pentru a experimenta o emoție, ai nevoie de o cogniție (de o poveste despre ceea ce vezi). De asta spun că frica se învață. Cu emoția în sine ne naștem, dar învățăm să ne construim un dialog interior care să o producă. De cele mai multe ori, în spatele unei persoane cu frică de lumea periculoasă, se află o istorie traumatică de familie care prin care a învățat că lumea este rea.  Bunici deportați sau trimiși în lagăr, morți violente sau dispariții, pierderi sau confiscări de averi. Mesajul „lumea e un loc periculos” se trasmite pe linie genealogică prin îndemne de genul „cu străinii nu știi niciodată”, prin închiderea ușii cu trei yale sau prin „nu aduce copii în casă dacă nu-i cunoaștem bine”.  La moștenire se adaugă apoi expunerea la informații cu caracter negativ despre lume. Informații de tipul ăsta sunt gârlă și în cele mai diferite medii, de la jocuri pe calculator la filme, știri sau reality shows.  Rațional privind lucrurile, o istorie personală chiar dacă dureroasă, nu poate fi baza pentru o concluzie finală despre lume și viață. Așa cum nici accidentele de mașină de la știri nu pot fi baza rațională pentru a decide dacă a călători cu mașina este riscant.   Și nici îndemnurile părințești, oricât de bine intenționate, nu pot fi baza documentată pentru felul în care aleg să relaționez cu lumea. Doar că în fața emoției, rațiunea nu are nicio șansă. Și dacă ai mei erau real îngrijorați o să echivalez autenticitatea emoției cu cea a informației. La fel voi proceda mai apoi cu ce primesc la știri. În ceea ce privește experiența personală, acolo chiar că nu prea am mari șanse să trec peste emoție.

Și mă gândesc că e mult mai ușor să ilustrez ce vreau să spun printr-o poveste. A altcuiva.  Găsiți aici povestea unui om obișnuit care alege la un moment dat să plece în lume.  Aproape lefter. Bazându-se pe alții pentru a ajunge de la A la B. A-ul nu mai știu exact care a fost, dar B=A, de vreme ce omul a făcut ocolul lumii. Ne spune că nu e o experiență pentru oricine, dar ne mai spune că ceea ce a câștigat la capătul călătoriei a fost încrederea în oameni și o viziune cu mult mai optimistă și mai luminoasă asupra lumii.  Din punctul de vedere al psihologului aici de față, ce a făcut a fost că și-a modificat cognițiile care se aflau la baza părerii despre lume. În loc de frică, astăzi simte multă încredere.

Concluzia? Nu știi dacă lumea în care trăiești e cu adevărat periculoasă. Știi doar ce simți față de ea.  Dacă ce simți e frică, e poate momentul să conștientizezi  care sunt afirmațiile ce-ți definesc raportul tău cu lumea.  Și dacă consideri că e cazul, să le schimbi.

(imagine: heidelblog.net)

Profeția auto-împlinită sau ce-și face omul cu mintea lui

profetia autoimplinita

Profeția auto-împlinită reprezintă, de fapt, denumirea mult mai puțin spectaculoasă dar științifică a ceva ce poartă deseori o aură mistică.  Procesul cu pricina a fost definit, de pildă, ca o lege a atracției universale de către adepții New Age (filmul, The Secret, de exemplu). Același proces asigură deseori succesul predicțiilor, fie ele despre propria persoană sau despre alte persoane, în cazul omului care se uită în gura prezicătorului. În fapt, ne uităm la un proces psihologic prin care o credință se îndeplinește pentru că posesorul credinței se poartă deja ca și cum credința ar fi adevărată.

Modele celebre de profeție auto-împlinită mai există în istorie. Poate cel mai celebru este cel al lui Oedip. După ce e informat că va fi ucis de propriul fiu, Laius își abandonează copilul cu speranța că acesta va muri. Copilul (Oedip) este salvat și adoptat. Crește și este informat că își va omorâ tatăl și se va căsători cu propria mamă. De teamă că profeția se va îndeplini, Oedip îți părăsește părinții. Ajunge în orașul în care se luptă pe viață și pe moarte cu un străin (tatăl lui biologic), și, după ce îl omoară,se căsătorește cu văduva lui (mama lui biologică).

Un model mai puțin dramatic de profeție auto-împlinită este efectul placebo. Cel care face pastilele roșii să funcționeze mai bine decât pastilele galbene sau necolorate. De unde concluzionăm că, după modelul Pytia, nu trebuie musai să fiu conștient de credințele mele pentru ca ele să acționeze ca profeții.

Dincolo de povești, filme sau cărți, haideți să vedem cum funcționează… Credința că lucrurile se vor întâmpla într-un anume fel ne schimbă comportamentul  iar asta influențează felul în care ne percep ceilalți. La rândul lor, aceștia ne furnizează feedback corespunzător noului comportament. Să presupunem, de pildă, că merg la o petrecere la care nu cunosc prea multă lume. Și să mai presupunem că plec setat de-acasă cu credința că nu o să mă bage nimeni în seamă și că o să mă plicitsesc singur într-un colț. Asta e profeția. Să vedem cum se petrece auto-împlinirea. Când intru pe ușa petrecerii, de vreme ce cred că nu mă bagă nimeni în seamă, voi fi stingherit, anxios și retras.  Ca răspuns, oamenii vor tinde să mă lase în pace de vreme ce nu mă arăt zâmbitor și prietenos. Ceea ce îmi va întări convingerea că nimeni nu mă bagă în seamă și mă va determina să stau singurîntr-un colț.

Exemple pot să mai aduc multiple. Ideea este că nu există nicio conspirație universală care se mobiliează să aducă în realitate dorințele sau temerile noastre . Credințele personale (fie ele conștiente sau nu) sunt modelatori eficienți ai comportamentelor noastre. La rândul lor, comportamentele sunt cele care influențează șansele ca noi să obținem sau nu ceea ce ne propunem, frecvența cu care ne auto-sabotăm sau abilitatea de a lua decizii într-o direcție sau alta. Tot comportamentele noastre sunt cele care influețează modul în care ceilalți ne percep și, implicit, felul în care ne vor răspunde.

Credințele mai funcționează și ca selectori ai informațiilor din realitate. Dacă, de pildă, vă propuneți ca în zilele care urmează să vedeți toate Fiat-urile 500  pe lângă care treceți o să fiți suprinși de câte sunt. Și asta nu pentru că în timp ce scriu lumea din oraș se duce brusc să-și cumpere Fiat, ci pentru că odată ce vă propuneți să vedeți ceva, informația devine vizibilă.  Mai științific formulat, credințele ne gestionează și domeniile de atenție și sensibilitatea la o anumită clasă de informații. Abilitatea cu pricina, aceea de a selecta informațiile din mediu pe baza credințelor personale, stă și la baza gândirii pozitive. A părții raționale ale acesteia, pentru că așa cum am mai scris, gândirea pozitivă are și ea limitele ei. Și are limite pentru că întâmplarea (necunoscutul sau hazardul) face și ea parte din realitate.

Profeția auto-împlinită influențează și viața altora. O să mă opresc doar asupra influenței ei în viața copiilor. E suficient să vă spun că există un studiu de natură să dea de gândit… A implicat 115 părinți și copiii lor adolescenți. Părinții au avut de completat un chestionar menit să le măsoare credințele cu privire la înclinația către alcool a copiilor, iar copiii au avut de completat unul care puncta experiențele privind consumul de alcool. Un an mai târziu, copiii au răspuns din nou, de data asta cu privire la experiențele legate de consumul de alcool din ultima perioadă. Rezultatele au pus în evidența faptul că credințele parentale erau predictori eficienți ai consumului de alcool al copiilor (dincolo de factorii de risc). Și a mai arătat ceva important: anume că efectul era mai puternic în cazul în care ambii părinți credeau în viitorul alcoolic al odraslei. La fel de important, dacă credințele erau pozitive(adică ambii părinți credeau în capacitatea copilului de a avea un comportament responabil) efectul cumulativ nu mai era vizibil.  De aici cred că putem trage două concluzii. Prima ar fi cea conform căreia, atunci când vine vorba de credințe negative, unde-s doi, puterea crește. Iar cea de-a doua, aceea că procesăm diferit informațiile pozitive, față de cele negative.

De ce important de înțeles principiul auto-profeției împlinite? În primul rând pentru că mă îndeamnă la o inventariere cu spirit de răspundere a credințelor personale și a impactului acestora în viața proprie. Apoi, pentru că o dată inventarul terminat, pe cele care au impact e poate util să le “challenge-uiesc”, adică să văd dacă nu există și perspective diferite. Și vă spun eu, există mai totdeauna. Realitatea e flexibilă și, deseori, aleatorie. Credințele sunt inflexibile și strict determinate. Concluzia? Credințele sunt doar constructe personale și imaginare, bazate pe o experiență umană și finită.  Determină o modelare a realității pentru că din reflex (comoditate), plecăm de-acasă în căutarea adevărului care ne le susține. E nevoie de un efort conștient pentru a procesa volumul mai mare de informații reprezentat de adevărul obiectiv.

Profeția auto-împlinită contrazice proverbul conform căruia “nimeni nu e profet în țara lui”. Credințele cu care ieși în viață sunt, în mare parte, cele care selectează parametrii existenței tale și nu numai. Eu zic că merită să conștientizezi în ce fel folosești realitatea.  Oricum, e clar că sunt de aplicat două principii. Primul ar fi cel care spune că “pentru orice lucru care nu-ți convine, există opusul lui pe care ți-l dorești” iar cel de-al doilea ar fi cel care ne informează că “nu realitatea contează ci povestea pe care ne-o spunem despre ea”.

(Imagine: mhcbiofeedback.wordpress.com)

Vulnerabilitatea – slăbiciune sau autenticitate?

vulnerabilitatea

O să încep cu un clișeu. Acela care ne învață că „omul cel mai puternic pe care îl cunoști e unul pe care nu l-ai văzut când i-a fost greu”. Și fac asta pentru că îmi doresc ca astăzi să fac pe „spărgătorul de mituri”. În mod particular vreau să le atac pe cele care definesc vulnerabilitatea.

Dar până la mituri, nu mă pot stăpâni să nu menționez în treacăt și câteva dintre”dubioșeniile” gândirii legate de vulnerabilitate. Prima ar fi aceea care ne face să ne placă vulnerabilitatea tuturor celorlalți dar să o urâm pe a noastră.  A doua ar fi cea legată de faptul că ne place să fim autentici dar nu ne place să fim vulnerabili, așa că ne încăpățânăm să fim cinstiți cu aparența noastră în timp ce mințim în legătură cu sensibilitățile personale, uitând undeva pe parcurs că una o contrazice pe cealaltă. Ultima ar fi cea care ne face să echivalăm lipsa vulnerabilităților aparente cu a fi puternic, fără să mergem mai departe cu procesul gândirii și să ne prindem că problema lui Ahile nu a fost vulnerabilitatea lui, ci locul ascuns unde se retrăsese aceasta.

Cumva, tot datorită acestor erori de echivalare am ajuns și la miturile legate de vulnerabilitate.  Primul mit ar fi acela că „există oameni fără vulnerabilități”. Eu personal nu știu să zic decât că tinde să fie ca la extratereștrii: în ciuda faptului că ar putea fi logic să existe, până acum nu a putut fi demonstrat credibil că așa este. Suntem vulnerabili în fața oricărei emoții sau a oricărui sentiment. Deci, dacă există careva care nu a iubit, nu s-a speriat, nu s-a înfuriat sau nu i-a fost rușine… Deși teoretic ar putea să fie cineva, eu zic că ar fi util să verificăm dacă mai respiră. Pentru că viața în sine ne face vulnerabili. Pentru că se termină și pentru că noi știm asta.

Al doilea mit poate fi exprimat ca „vulnerabilitatea înseamnă să spui lucruri secrete despre tine”.  Culmea este că vulnerabilitatea nu are legătură neapărat cu a spune lucruri despre tine. Poți să taci și să fii extrem de vulnerabil. Uită-te la copilul tău când doarme, în ochii cuiva drag, sau la copacii din parc atunci când se îmbracă de toamnă. Lasă să se vadă ce simți și vei fi arătat vulnerabilitate în deplină tăcere.

Al treilea mit ne spune că „vulnerabilitățile sunt folosite împotriva noastră”. Mitul tinde să se adeverească numai dacă eu nu sunt conștient de vulnerabilitățile mele. Doar că în cazul în care le știu și le ascund, nu am cum pune intenție în cârca omului care nimerește peste bătătura mea existențială ascunsă cu grijă. Dacă sunt conștient și le exprim, vulnerabilitățile îmi aduc nu expunere ci autenticitate. Autentiticitatea vine cu forța individualității și, implicit, face mult mai dificilă expunerea mea lipsită de apărare. După cum citeam pe undeva „vulnerabilitatea exprimată sună a adevăr și aduce a curaj”

Al patrulea mit ar fi cel care ne spune că„vulnerabilitățile se rezolvă de către posesor”. Mitul acesta se poate împlini, dar doar dacă vulnerabilitățile sunt împărtășite cu ceilalți. Pentru că doar așa pot afla că nu sunt singurul purtător al acelor sensibilități și că vulnerabilitatea suscită simpatie și înțelegere pentru că ne dă o față umană. Concluzia fiind că vulnerabilitățile pot fi rezolvate de posesor doar dacă posesorul în chestiune nu le mai ține ascunse ci le recunoaște deschis.

Ultimul mit din lista pe care am izbutit eu să o construiesc ar fi cel care ne spune că „vulnerabilitățile care nu se văd sau nu sunt recunoscute nu există”.  Vestea proastă e că ce nu se vede sau nu recunosc nu se va jena să aibă un impact în viața mea. Te simți vulnerabil, vei pune în funcțiune mecanisme de apărare. Dacă nu îți asumi vulnerabilitatea, nu vei putea conștientiza mecanismul de apărare. Dacă vulnerabilitatea ta este, de pildă, teama de eșec, ai de ales dacă admiți că ai o problemă în luatul deciziilor sau dacă te prefaci că totul e în regulă, chiar dacă te deranjează că îți trăiești viața conform deciziilor luate de alții. Totuși, numai o dată ce ai admis problema, vei putea conștientiza strategiile prin care eviți cu cea mai mare grijă să iei decizii de unul singur și vei putea schimba ceva.

Puterea nu este dată de capacitatea de a ascunde vulnerabilitatea, ci de capacitatea de a depăși teama generată de dezvăluirea ei.

(Imagine: huffingtonpost.com)

Pierdut autocontrolul. Ofer recompensă.

pierdut autocontrolul

Pe bune acum… Spuneți-mi că nu vă umpleți de invidie ori de căte ori pare că există careva care poate face chestii care implică voință fără vreun efort aparent.  Cum pot ăia de sunt slabi să nu mănânce și ăia de au mușchi să meargă la sală? Și oare noi de ce mâncăm și a doua porție și de ce ne punem pătura în cap în loc să mergem la sală dis-de-dimineață?  Altfel spus, unde ne pierdem autocontrolul și cine îl găsește?

Ideea este că, dintr-un anume punct de vedere, lucrurile de făcut se împart în două categorii – purtătoare de plăcere și purtătoare de voință. În mod evident și ironic în același timp, pentru cele purtătoare de plăcere e nevoie de voință pentru a reuși să nu le mai faci. Iar cele purtătoare de voință, vin la pachet cu neplăcerea făcutului de dragul unui rezultat ulterior (academic procesul este denumit amânarea recompensei). Adică e nevoie de voință pentru a pune departe de tine ciocolata după numai un pătrățel și tot de voință e nevoie pentru a te da jos din pat, cu ochii cârpiți și dorind să nu te fi născut, într-o zi cu multă ploaie, pentru a te duce la sală unde să te muncească antrenorul ca pe hoții de cai, în virtutea „upgradării” imaginii tale în costum de baie.  În procesul acesta de pendulare de la „ce ne face plăcere”  la „ce trebuie” (vezi este util sau sănătos, etc) este nevoie de măria sa autocontrolul.

Voința este o resursă finită. Mie îmi place s-o numesc „mușchiul lui trebuie”, pentru că obosește ca orice alt mușchi atunci când este suprasolicitată.  De aceea, în procesul decizional implicat de „să fac – să nu fac”  am mai mai șanse de reușită să fac ceea ce „e bine pentru mine” dacă proviziile mele de voință sunt pe plus.  Autocontrolul depinde direct de cantitatea de voință disponibilă la momentul tentației. Studiile arată că avem mult mai puține șanse să rezistăm unei tentații, dacă aceasta apare după o situație în care ne-am exersat deja auto-controlul.   Cum funcționează practic? Dacă te înverșunezi să îți refuzi o porție din mâncarea favorită la prânz, ai mari șanse să mănânci două prăjituri seara.

Pe lângă voință, autocontrolul mai are un factor de influență. Gradul de oboseală mentală. Cineva s-a gândit, la un moment dat să pună la cale un  experiment prin care să dovedească, la o adică, cine are câstig de cauză în bătălia dintre minte și inimă. Pentru asta, a luat două grupuri și le-a dat câte o sarcină. Primul grup a avut de memorat 7 cifre, iar celălalt doar 2. Ambele au primit drept răsplată posibilitatea de a alege între o felie de tort de ciocolată și una de salată de fructe. Ce credeți? Cei cu mai mult de muncă (adică cei care primiseră de memorat 7 cifre) au ales tortul, în timp ce ceilalți, mai puțin munciți, au ales versiunea sănătoasă, adică salata de fructe.

Ultimul factor de influență al autocontrolului este dialogul nostru interior sau mai precis gândurile care însoțesc intenția de a face ceva util sau necesar pentru mine sau sănătatea mea. Adică vocea aia care îți spune că e bine și cald în pat și că ești obosit și că meriți să dormi mai mult și că poți să mergi la sală altădată și că mai e o zi și mâine.  Sau mintea ta care se încăpățânează să se întoarcă la imaginea prăjiturii din frigider sau a țigării. De regulă, atunci când încercăm să ne aducem pe calea cea bună, încercăm să ne reprimăm gândurile din tabăra adversă. Doar că studiile arată că reprimatul gândurilor funcționează doar pe termen scurt și că, dat fiind că reprimarea utilizează voința, pe termen lung recăderea în păcat este aproape garantată.

Carevasăzică, ce e de făcut dacă ai nevoie de autocontrol? În primul rând, să ai grijă de voința ta. Viața ta de fiecare zi are nevoie să fie echilibrată între plăcere și voință.  Oricând e un moment potrivit să îți inventariezi acțiunile unei zile și să vezi care este raportul cu pricina. Apoi, e util ca înaintea începerii unui demers de schimbare (de la cantitatea de ciocolată la lăsatul de fumat) să evaluezi gradul tău de oboseală, știut deja fiind că ești mai vulnerabil dacă treci printr-o perioadă foarte solicitantă la serviciu (de exemplu).  Și, în ultimul rând dar la fel de util, să te pregătești pentru bătălia internă, conștientizând care va fi dialogul tău interior declașat de efortul de voință și având variante alternative de reacție (la nevoia de fumat, de dulce sau de pus pătura în cap).

(imagine: francistendencia.wordpress.com)

Plictiseala noastră cea de toate zilele – cauze, mecanisme, consecințe

Plictiseala noastră cea de toate zilele

Plictiseala o fi ea de toate zilele dar, de cele mai multe ori, știm doar cum se simte nu și care sunt mecanismele sau condițiile de care are nevoie pentru a se putea manifesta sau consecințele ei.

O să încep cu partea cunoscută, cea emoțională,  cum se simte plictiseala, adică. Emoția cea mai comună este frustrarea. Pentru că plictiseala presupune existența unui anumit nivel de energie. Este de altfel și una dintre diferențele dintre plictiseală și relaxare. Plictiseala presupune că ai un anumit nivel de enegie dar nu identifici ce anume ai putea face cu ea.  „Nu am ce face”, este una dintre verbalizările comune în cazul plictiselii. Relaxarea presupune și ea că nu ai ce face, dar, de vreme ce nici energie nu ai, nu-ți pasă. Din acest motiv, relaxarea se lasă cu odihnă iar plictiseala cu frustrare, chiar furie uneori și doar ocazional letargie (de regulă atunci când mă simt obligat să stau undeva unde mă plictisesc).  O altă diferență, este sursa. Dacă la relaxare, sursa sunt eu (am nevoie de odihnă), la plictiseală vinovatul aparent este mediul.  „Nu găsesc nimic de făcut” sau „nu mă interesează nimic din ce se petrece”.  Adevărul este pe undeva pe la mijloc. În sensul că „vinovatul” este în ograda proprie, plictiseala fiind generată de un deficit de atenție. Mediul poate contribui și el la plictiseală, dar indirect. Ideea este că, dacă ne aflăm într-un mediu încărcat de stimuli egali în intensitate, atenția va avea o problemă de focus. De exemplu, dacă ascultăm un vorbitor pe un fond sonor egal în intensitate, nu ne vom putea ține atenția trează asupra vorbitorului și nici nu vom realiza că fondul sonor ne împiedică să fim atenți. Concluzia va fi, cel mai probabil, că ceea ce spunea omul era neinteresant, deci plictisitor. Mai avem de adăugat că plicitiseala se poate manifesta cu somnolență (da, da, ce pățești și tu când simți că „îți cad ochii în gură” pe la vreo ședință) sau cu agitație (adică starea aia în care îți aștepți nevasta să se facă gata pentru petrecere).

Dincolo de mecanismele comune pentru noi toți, este la fel de clar că abilitatea de a ne plictisi sau nu diferă de la o persoană la alta. Unele voci susțin că diferența este legată de înclinația către căutarea noului, adică curiozitatea și creativitatea. De unde și concluzia: curiozitatea o fi omorât ea pisica dar omoară și plictiseala.  Altele susțin că timpul rămas nealocat activităților strict necesare vieții ar fi și el un factor.  Ceea ce explică expresia „nu am cu ce îmi omorâ timpul”. Fapt este că pare că avem și o dovadă care le îmbină pe ambele. Există comunități în Botswana și Namibia care trăiesc în zone unde atenția și curiozitatea sunt un factor de supraviețuire și în care oamenii sunt suficient de săraci încât să aibă ce face tot timpul. Nu e de mirare că vocabularul lor nu are un cuvânt care desemnează plictiseala. Concluzionând cu simțul umorului, dacă te plictisești, vestea bună e că ai timp, vestea proastă e că ești destul de bogat încât să nu ai ce să faci cu el.

Și acum să ne ducem către consecințe. Care, din păcate, trec dincolo de frustrarea lui „n-am ce face”. Și aici nu mă refer la plictiseala ocazională  inerentă oricărei civilizații industrializate, ci la momentul la care devine un însoțitor constant al existenței de fiecare zi. Plictiseala se experimentează încă din copilărie. Dacă devine o obișnuință, poate semnala un deficit de atenție al copilului care nu se poate concentra suficient de mult timp asupra a ceva încât să ajungă să fie și interesat de activitatea respectivă.  În adolescență și mai târziu, nivelul de experimentare al plictiselii este direct proporțional cu incidența la depresie și cu cea a comportamentelor nocive (agresivitate, abuz de alcool sau de substanță).

Așa încât, dacă gradul de plictiseală din viața ta este semnificativ, sunt de luat în considerare doi pași. Primul pas este să te întrebi de ce anume nu te interesează suficient ce se întâmplă în viața ta, profesională sau personală. Al doilea să îți asumi responsabilitatea schimbării. Ceea ce poate însemna fie a pune în practică răspunsurile aflate la primul pas, fie apelarea la ajutor dacă răspunsul obținut este doar  „nu știu”. Pentru că realitatea obiectivă este că nu există existențe plictisitoare ci doar oameni plictisiți de existența lor.

(imagine: seekersportal.wordpress.com)

De ce nu învățăm din greșelile noastre: schemele disfuncționale timpurii

de ce nu invatam din greselile noastre

Probabil că ați fost cel puțin o dată în viață în situația în care să băgați de seamă că, într-o anumită împrejurare,  procedați în mod repetat la fel, deși aveți dovezi precedente că felul în care procedați nu ajută și rezultatul nu vă convine.  Exemple ar putea fi multiple… De la „nu știu cum fac dar sfârșesc în același tip de relație”, la „nu știu ce ce întâmplă dar dau doar de oameni care îmi spun ce să fac” sau „deși fac tot ce ține de mine, ceilalți nu mă apreciază”. Deci, de ce nu învățăm din greșelile noastre?  Deși e tentant să luăm în considerare existența unei conspirații universale care aliniază planetele alegerilor noastre într-un fel care nu depinde de noi, de cele mai multe ori este vorba de intrarea în acțiune a ceea ce (academic) se numește o schemă disfuncțională timpurie.

Mie îmi place să le numesc „fișiere executabile” sau, mai pe scurt, „exe-uri”. Asemenea fișierelor executabile, se declanșează printr-un click (vezi eveniment, situație) iar odată ce intră în acțiune nu mai poți face mare lucru, decât să aștepți să termine ce au de făcut. Și tot asemenea lor, uneori ai de umblat mult prin hard-disk-ul personal  până să reușești să afli de unde se lansează și cum se dezinstalează. Așa se face că uneori, vorba unui client de-al meu, „mă uit la mine în timp ce fac lucruri, îmi dau seama că fac de fiecare dată la fel și știu că nu mă ajută deloc, dar nu mă pot opri”. Haideți să vedem un pic care este povestea schemelor disfucționale timpurii .

Aș începe prin a menționa că mare parte dintre noi suntem fericiții posesori ai unor astfel de exe-uri.  Le achiziționăm de mici, ca urmare a faptului că, una sau mai multe dintre nevoile noastre emoționale nu au fost adresate corespunzător în copilăria timpurie. Aceste nevoi sunt universale și sunt cuprinse în cinci categorii: (1) atașamentul securizant (nevoia de siguranță, stabilitate, valorizare și acceptare); (2) autonomie, competență și simțul identității; (3) libertatea de exprimare a nevoilor și emoțillor; (4) spontaneitate și spirit ludic; (5) limite realiste și auto-control.  Ce ne deosebește pe unii de ceilalți este intensitatea nevoii de a le satisface.  În funcție de această intensitate, din interacțiunea dintre copil și mediu se naște, mai degrabă, frustrarea decât îndeplinirea acestor nevoi.  Cum se explică? Nu din rea-voința părinților.  Ci pentru că, odată ajunși părinți, ne putem învăța copiii doar ce știm și noi. Așa că dacă, de exemplu, eu nu pot să îmi exprim liber nevoile și emoțiile, nu voi ști să îmi învăț copilul cum se face asta.  Ideea este că din combinația dintre părinți, personalitatea copilului și mediul înconjurător (unele scheme se pot achiziționa mai târziu), ajungem deseori la maturitate cu un număr oarecare de fișiere executabile.

Cum se manifestă? Prin tipare comportamentale. Altfel spus printr-un același tip de comportament ca răspuns în fața unui anumit tip de situație și păstrarea comportamentului chiar dacă primesc feedback negativ din mediu. Primul exemplu la care mă gândesc ar fi un comportament pe care îl surprind deseori. Acela al apelurilor insistente, în situația în care apelatul nu răspunde.  În care cel care sună obsesiv își dă seama undeva, în adâncul conștiinței, că e total inutil să suni de zeci de ori, dar nu se poate abține. Alt exemplu poate fi acela în care îmi aleg, în mod constant, parteneri care nu țin cont de punctul meu de vedere sau care sunt imprevizibili.

Ideea este că, fiecare dintre aceste scheme vine cu o axiomă despre lume și viață. Schemele din categoria atașament vin cu mesaje de tipul „pot fi părăsit oricând” sau „nu mă înțelege nimeni”. Cele din categoria autonomie cu mesaje de genul „nu sunt bun de nimic” sau „oricând se poate întâmpla ceva” ori „nu ești în stare să iei decizii singur”.  În fine, fiecare schemă vine cu axioma ei specifică și în același timp personalizată de experiența și personalitatea purtătorului. Atât timp cât nu conștientizez schema, îi permit să acționeze, să facă alegeri care urmează să demonsteze axioma care o ține activă. În consecință, de vreme ce „pot fi părăsit oricând”, schema mă va determina să aleg partenerii de viață care îi demonstrează validitatea, adică pe cei indisponibili emoțional sau incapabili de atașament de durată. La fel, dacă mesajul schemei este „nu poți lua decizii singur” mă va îndrepta către oameni dispuși să decidă în locul meu, chiar dacă implică eventual ca eu să trăiesc viața altcuiva.

De ce nu învățam din greșelile noastre? Pentru că schemele disfunționale sunt, realist vorbind, inevitabile. Dar dacă încep să te împiedice să acționezi așa cum îți dorești, alegerea de a îți identifica fișierele executabile, de a le localiza și de a le dezinstala îți aparține.

(imagine: completecoach.pro)

Psihologia criticii – Nu ești bun! Așa, și? Ce dacă?

psihologia criticii

„Critica este unica formă validă de autobiografie”, spunea Oscar Wilde. Corect, dar nu de ce ați crede ci pentru că actul de a critica spune mai multe despre cel care critică decât despre cel care este criticat. Doar că de obicei nu prea apucăm să ne uităm la cel care critică pentru că ne atinge în două puncte vulnerabile. Primul este acela că scopul criticii este acela de a obține altceva de la noi decât suntem pregătiți să oferim (și nu ne place deloc să pierdem din libertatea de a fi cine vrem). Cel de-al doilea este că atunci când suntem criticați ne simțim devalorizați (și nu ne place deloc să ne pierdem din valoarea personală). Care este psihologia criticii? Și, de vreme ce nouă nu ne place, de ce o facem altora?

Critica este o modalitate eficientă de apărare. Deși rareori ne exprimăm adecvat, nu criticăm o persoană ci ceva ce persoana spune sau face. Avem deci nevoie să interpretăm ceea ce face celălalt ca fiind împotriva noastră pentru că  ne încalcă valorile, ne pune în pericol ordinea lucrurilor, ne pătează imaginea sau orice altceva. Ceea ce face important ca atunci când sunt criticat să încerc să aflu care este, de fapt, problema emoțională sau practică a celui care mă critică. În plus, criticile se iscă mai ales ca un comentariu la o diferență apărută sau percepută ca fiind acolo, dintre mine și cel care mă critică. De asta mai spun eu, că uneori, după ce te uiți la care sunt diferențele dintre tine și criticul tău, critica devine brusc o veste bună.

În fine, e clar pentru toată lumea că reacționăm diferit la critică. Unii dintre noi ne pricepem să luăm ce ne folosește din mesajul critic și să nu băgăm în seamă restul. Alții dintre noi ne simțim zdrobiți și profund răniți. Practic, din punct de vedere al modului în care reacționăm la critică, ne împărțim în câteva modele.  Primul este „auto-crucificatorul”, adică cel care pe dinafară nu prea arată mare lucru dar care apoi se întoarce împotriva propriei persoane și se auto-învinuiește cu spirit de răspundere. Al doilea este „auto-convingătorul”. Reacția aparentă nu este mult diferită de modelul precedent dar deosebirea este aceea că nu se auto-învinuiește ci își caută justificări și circumstanțe atenuante, pe care le verbalizează ca scuze. Al treilea model este cel al „auto-apărătorului”. Modelul acesta vine cu o oarecare vizibilitate a reacției, criticatul încercând  să contra-argumenteze asumarea respunsabilității.  Mai apoi, nu-și va bate prea tare capul cu ceea ce a auzit și va sfârși prin a crede că cel care critică greșește. Ultimul model este cel al „căutătorului” adică modelul la care reacția implică formularea de întrebări menite să-l ajute să se lămurească despre ce este vorba și dacă poate corecta ceva fie din ceea ce face, fie din percepția celui care îl critică. Este dispus să îți asume responsabilitatea, dar nu va face acest lucru decât dacă găsește critica validă.

Care sunt principiile pe care avem nevoie să le adoptăm pentru a putea face față mai puțin șifonați atunci când suntem criticați? Primul ar fi principiul conform căruia „nimeni nu e deștept toată ziua”,  iar asta e valabil și pentru fiecare dintre noi. Este deci în regulă să greșesc și să primesc feed-back negativ uneori. Al doilea, este cel conform căruia înveți să faci diferența dintre „cine ești și ce faci”. Asta te ajută să conștientizezi că lumea nu te critică pe tine ci ceva ce tu faci sau spui. Combinat cu faptul că nu putem fi deștepți toată ziua ci doar în general, asta ajută să fie ok să mă port ca un prost, chiar dacă, în general, sunt inteligent.  Al treilea, este cel care ne spune că „fiecare are dreptul la percepțiile lui”și mă îndeamnă să explorez, prin întrebări, ce anume din ce am făcut sau am spus a condus la verbalizarea criticii. Al patrulea este acela conform căruia „diferențele comportamentale și de valori se caracterizează negativ”. În consecință, după cum spuneam și mai sus, am nevoie să iau în considerare diferențele dintre mine și omul din fața mea înainte să mă panichez că fac ceva greșit sau să decid dacă și ce vreau să fac diferit pe viitor. Penultimul, este acela conform căruia „există viață și după greșeală”. Acesta din urmă mă ajută să văd că greșeala este precursorul progresului și să iau, atunci când este cazul, ce e bun din critica pe care o primesc.

Concluzia? „Critica e inevitabilă” așa că dacă vrei să o eviți,  e simplu. Pentru că, vorba lui Aristotel tot ce trebuie să faci este „să nu spui nimic, să nu faci nimic și (mai ales) să nu fii nimic”.

(imagine: hongkiat.com)