Individualitate versus prejudecăți

paradoxul in actualitate

Ideea pentru articol a pornit (din nou) din viața mea de toate zilele. Fiica mea e copywriter. Scrie despre IT în engleză. Impecabil. Și ca să nu credeți că declarația are legătură cu principiul „cioara și puiul”, vă invit să citiți. În plus, are părul vopsit albastru. Și tatuaje. Dar nu, nu asta vreau să fac – reclamă pentru fiică-mea. Ci să am ca punct de pornire un comentariu al unui cunoscut, angajat de multinațională – „dacă vrea să lucreze la o firmă serioasă, cum o să facă?. Că la multinațională nu o califică culoarea părului.” Nu înainte să menționez că deja lucrează la o firmă serioasă, să trec, mai departe, la mine psihoterapeutul. Și nu de oricare ci cognitiv-comportalist și tatuat. Și nu oriunde, ci la vedere. Nici mie nu vreau să-mi fac reclamă. La fel, punctul de plecare o să fie comentariul unuia dintre prietenii mei buni, atunci când a văzut tatuajul – „te-ai gândit ce-o să zică clienții tăi?” Răspunsul meu?  „Tind să cred că oamenii care sunt clienții mei vin la mine pentru ce am eu în cap, dar dacă vreunul dintre ei vine pentru ce am eu pe piele, atunci e un moment la fel de bun ca oricare altul să aflăm asta. ” Din câte știu, nu am pierdut niciun client de cauza asta. Ba chiar am avut rezultate cu oameni care au declarat direct că au prejudecăți cu privire la tatuaje.  La fel cum am avut rezultate cu oameni credincioși deși eu nu cred în Dumnezeu.  Și mă întreb… Nu cumva avem de-a face cu un paradox? Până la urmă societatea ne dă din ce în ce mai puține repere și pune din ce în ce mai mult accent pe individualitate. Se spală pe mâini de responsabilitatea de a trasa linii directoare și trimite mingea în terenul individului care devine responsabil pentru afirmarea propriei autenticități. Ceea ce e ok, dacă nu vine la pachet cu prejudecăți rămase de pe vremea reperelor.

M-am apucat să fac ceva documentare pentru articol. Așa am aflat că în America medicii nu-și fac tatuaje la vedere. Și m-am întrebat? Unde e logica? Ce mă înteresează pe mine la un medic? Ce-și desenează pe piele sau ce abilități, cunoștințe sau performanțe medicale dovedite are? Și ce legătură au una cu cealaltă? Găsiți aici unul dintre articolele care mie mi-a plăcut foarte tare.

Stereotipurile (însoțite de concluzia lor – prejudecata)  au rol funcțional. Ne ajută să reacționăm prompt, pe baza unor informații la prima vedere. Ceea ce e în regulă atunci când merg pe stradă sau decid dacă răspund unei conversații în tramvai sau în bar. Atunci nu are rost să aflu dacă omul îmbrăcat scump dar casual (conform brand-ului) e corporatist sau doar a furat hainele. Dar dacă vreau o relație (fie ea personală sau profesională), atunci am nevoie să văd ce e dincolo de etichete (fie ele cusute de haine sau tatuate pe piele). Nu degeaba concluzia stereotipului se numește prejudecată – fiindcă vine înaintea judecății, a cunoașterii omului din fața ta.  Etichetele  asociate cu tatuajul sunt legate de inteligență, competență (lipsa lor) sau atitudine (respectiv, inclinație la contestarea autorității). Și mă întreb, cât de stupid e să respingi un om pe care nu faci un demers să îl cunoști numai pentru că reacționezi condiționat (Pavlov… știe el de ce)? Și care e diferența dintre tatuajul ascuns și cel la vedere? Logica psihologică spune că doar gradul de conformism. Nimic altceva.

Nu știu voi ce credeți, dar eu cred că e util să ne alegem oamenii care contează în cunoștință de cauză. Așa că pe mine mă interesează dacă medicul din fața mea are diplomă și experiență, tatuajul mi se pare că e opțiunea lui. În viața mea de HR-ist căutam dovezile concrete care să ateste experiența, competența și abilitățile omului din fața mea. E drept că toate acestea presupun un efort de conștientizare a interacțiunii cu omul în cauză. Să ai un om în față nu e suficient pentru a declara că îl cunoști.

(imagine: http://honorsenglish11jkm.weebly.com/paradox.html)

Soluția unică

solutia-unica

Motto: „La tribunal, procesul femeii de serviciu violate. Judecătorul întreabă – și, cum s-a întâmplat? Femeia – Păi, eu eram în genunchi și spălam scările și pe la spate a venit el. Judecătorul – Și, de ce n-ai fugit? Femeia – Păi unde era să fug? Că pe la spate a venit el și în față tocmai spălasem…”

Viața în sine nu e complicată.  O complicăm noi. Culmea este că ajungem să complicăm lucrurile din cauza unei particularități a creierului – combinația dintre partea lui ancestrală și partea mai nouă, adaptată vieții la mall. Partea noastră de cap ancestrală are nevoie de mai multe ieșiri. Din peșteră ori din situație. Ține minte că, în dățile când vedea lumina printr-o singură ieșire, era cea prin care ajunsese în situație (vezi peșteră) și că ieșirea cu pricina era unica soluție de scăpare. Și că odată blocată, nu mai exista ieșire. De aici încolo, ceea ce era inițial un adăpost devenea o capcană și creierul apăsa butonul de panică. Omul ancestral înțepenea terorizat în mijlocul peșterii, pentru că la spate era peretele iar în față vreun animal sălbatic hotărât să-l mănânce de prânz.

Odată ce am evoluat, partea adaptată vieții la mall știe deja că, mall-ul e un loc sigur, în care ieșirile sunt mai multe și sunt marcate clar. Problema se iscă nu din conviețuirea celor două părți de creier ci, mai degrabă, din felul în care sunt definite atribuțiile fiecăreia dintre ele. Prima, cea ancestrală, se ocupă cu urgențele și (mai ales) cu pericolul, cu situațiile cu miză. Cea de-a doua de cele de zi cu zi, nepercepute ca fiind importante. Logic ar fi să fie fix invers, așa-i?

Din adaptarea noastră la viața de mall, s-a mai născut o problemă – criteriile de estimare a pericolului s-au schimbat. Dacă pe vremea peșterii, pericol avea legătură cu cineva care se uita pofticios la tine (și, aici, mă refer la animale sălbatice), astăzi pericol poate însemna orice. De la pierderea cinstei obrazului, la cineva care se uită la tine (și aici nu mă mai refer la animale sălbatice). Carevasăzică, pericolele vieții de azi sunt mai degrabă imaginare, având loc în capul cetățeanului și neavând nevoie neapărat să se regăsească în realitatea concretă. Realitatea fiind în ochii privitorului (vorba unui scriitor drag mie), e suficient să-mi zugrăvesc situația ca având o singură ieșire pentru ca butonul de panică să fie activat.

Să zicem, de pildă, că am o relație. Disfuncțională dar reală.  Dacă ajung să mă conving pe mine că nu pot trăi fără omul din ea sau că nu mai există vreun alt om posibil interesat de mine, ajung rapid în situația femeii de serviciu din bancul tematic de mai sus – în spate e relația mea nefericită iar ieșirea e păzită de spectrul sinuciderii (fie ea simbolică sau nu) sau de cel al singurătății. Creierul apasă butonul de panică și mă instruiește să stau pe loc, blocat în relație.  De cele mai multe ori, atunci când ajung în situația în care nu schimb ceva care mă deranjează semnificativ, sunt în situația din banc. În mintea mea, m-am lipit cu spatele de perete și am blocat ieșirea.

La fel se pot petrece lucrurile și cu alte situații – schimbarea job-ului sau chiar a carierei. Dacă la spate se află nefericirea sau neîmplinirea generate de un job sau o meserie care nu mă mai reprezintă iar în față îmi blochez ieșirea din situație cu spectrul nereușitei și a oprobiului public aferent, creierul apasă butonul de panică, modul de operare „freeze” și rămân blocat în meseria sau job-ul care mă nemulțumește dar care, nu-i așa, e un rău cunoscut.

Și pentru că avem niște creiere performante, în procesul acesta de creere a iluziei soluției unice mai intervin încă două mecanisme. Primul este acela al justificării pozitive. Prin acest mecanism, relația disfuncțională în care te trezești cu ochii umflați (de plâns sau de scatoalce, după caz) sau cu gura pungă de la nefericirea zilnică, devine o relație „care are probleme ca oricare alta, că doar în viață sunt suișuri și coborâșuri” sau „nu le poți avea pe toate, trebuie să te mulțumești cu ce poți avea”. Astfel în loc să mai fii un om nefericit aflat în posesia unei relații disfuncționale devii unul înțelept sau rațional (cum doriți) care înțelege că viața reală vine la pachet cu relații care scârțâie pe alocuri și cu nefericirea aferentă.

Al doilea mecanism este cel al catastrofizării viitorului, la pachet cu subestimarea capacităților personale de a face față necunoscutului. Și aici, pe post de explicație, o să-mi permit să vă relatez o poveste cât se poate de reală.  Povestea începe cu o femeie prinsă într-o relație în care primea reproșuri, critici și scatoalce. Ultimele doar ocazional. Și care pusă să-și imagineze cu ar arăta viitorul ei afară din relație, se vedea pe sine „într-o cameră întunecată, pe o vreme continuu mohorâtă, cu ploaie și frig”. La întrebarea „de ce e întotdeauna ploaie și frig”, răspunsul era inevitabil „pentru că soarele meu nu e acolo”. Până la urmă și-a găsit curajul să se mute, din casă și din relație. Ne-am întâlnit după o vreme și am întrebat – „cum e, plouă și e frig”? „Eh, pe naiba!”, a răspuns ea. Și „Soarele Meu”? – am insistat eu. „Un bou”, e venit răspunsul promt. Deși pe vremea când își imagina lucrurile se vedea mai degrabă singură și tristă, pe vremea când „Soarele Meu” revenise la dimensiuni cu mult mai pământene era încă singură, dar deloc tristă. La vremea ei, a venit și o nouă relație.

Eu cred că oricare dintre noi am fost în situația din banc. Și nu doar o singură dată. Ori de câte ori s-a petrecut acest lucru aproape sigur că ne-am blocat ieșirea din situație printr-un scenariu care să facă să pară demersul fie inutil, fie riscant.   Soluția unică nu există decât în mintea noastră. Realitatea e plină de alternative.

Rolul norocului în viața de toate zilele

rolul-norocului-in-viata-de-toate-zilele

In 1930 Toyota și-a schimbat numele din Toyoda (numele de până atunci) pentru că numărul de miscări de pensulă necesare pentru a scrie Toyota era mai…. norocos. Donald Trump se descrie ca fiind extrem de superstițios, fiind de altminteri cunoscut că aruncă sare peste umăr după fiecare masă, așa, doar ca să aibă noroc în afaceri. Probabil că deja folosește o lopățică pentru alegerile din noiembrie. Trecând la superstițiile locale, iată, de pildă ce înseamnă să te mănânce palma – în varianta superstițioasă și în cea științifică. Adică, mai pe scurt cum ajungi de la bogăție la dermatită de contact. Care o fi, așadar, rolul norocului în viața de toate zilele?

Deși până la coadă cinicul ar putea considera norocul pur și simplu o întâmplare cu consecințe convenabile, studiile demonstrează că nu atât norocul contează cât credința pe care o ai în el. Pentru că da, se dovedește că dacă crezi că pixul norocos de la BAC te ajută și la examenul de licență ești mai tentat să te prezinți la examen și ai mai multă încredere în tine. Asta aduce cu sine mai multă relaxare și, implicit, la o mai bună concentrare și o reactualizare mai ușoară a cunoștințelor. La fel cum sarea de prin living-ul lui Trump nu condimentează doar covorul de sub Donald ci îl determină să aibă încredere în șansele lui și, implicit, să persevereze (cu bunele și relele care derivă de aici).

Norocul este fața prietenoasă a hazardului. La capătul celălalt al scalei se află ruda lui de proastă reputație – ghinionul.  Creierul nostru nu se omoară deloc după hazard pentru că marea problemă a hazardului este că nu are sens (de vreme ce poate merge în oricare dintre direcții). Mai mult, creierul e dependent de sens (de înțelegere), așa că, dacă realitarea obiectivă nu-i oferă sens, găsește singur unul.  Realitatea obiectivă este că nu știm ce ne oferă viitorul. Dar asta nu e suficient de bun pentru un creier care are nevoie de direcție. Aici intră în scenă povestea. Care poveste poate îmbrăca orice formă – astre, legi ale atracției, ritualuri, talismanuri… Toate acestea nu sunt decât povești menite să acopere vidul informațional reprezentat de hazard.

Atenție! Nu spun că toate astea sunt neapărat un lucru rău. Oricât de tare nu convine asta cognitivistului din mine, știința ne spune că oamenii care cred în eficacitatea ritualului sau talismanului au mai multă încredere în viitorul lor își asumă mai multe riscuri (vezi au mai multe inițiative) și (implicit) au mai multe șanse de reușită. Pe de altă parte, nu e musai să cari după tine potcoava de cal mort pentru a avea inițiativă. Pentru că știința ne mai spune ceva… Anume că avem două alternative. Prima este aceea a investirii cu credință a unui obiect sau concept. A doua este încrederea că nu contează atât ce-mi va aduce atât hazardul cât capacitatea mea de a-i face față. Concluzia demonstrată de știință fiind aceea că, în general, credința în forțe externe mie este invers proporțională cu încrederea în forțele proprii.

Eu cred că varianta a doua, cea a construirii cu răbdare a încrederii în sine este cea câștigătoare pe termen lung. Pentru că oricâte rânduri de cruci ai avea agățate de parbriz, până la urmă istoricul tău de șofer va reflecta abilitățile, cunoștințele și reflexele tale. Și, oricât de mult noroc ai concentra în pixul aducător de miracole, până la coadă tot cunoștințele și munca vor face diferența, mai ales dacă vrei performanță.  Până la coadă, orice muritor care nu se dă bătut poate redefini ghinionul ca fiind o oportunitate cu năbădăi, singurul ghinion care nu suportă redefinirea fiind și ultimul din viața fiecăruia dintre noi.

Cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care trăim

cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care traim

A fost o dată ca niciodată un prinț moștenitor. Fiul Regelui din Tărâmul Bunul Samaritean. Singurul la părinți. Părinții (așa regali cum erau) l-au învățat cât de important e să fii bun, săritor și să ajuți toți supușii și cât de minunat este sacrificiul pentru cei dragi. Așa cum făcuse și mama lui, Regina  care era întotdeauna atentă la nevoile Regelui. Ea se lăsa constant deoparte, fiind dedicată trup și suflet regelui și Prințului Moștenitor. Prințul era isteț. Așa de isteț încât atunci când a plecat la școală a devenit nesuferit pentru colegii lui pentru că le știa pe toate și răspundea prea des la întrebările dascălului. Îndată ce a fost respins, Prințul a încercat să compeseze fiind drăguț cu colegii lui, făcâdu-le tot felul de servicii și invitându-i neîncetat la castel. Colegii nu-i întorceau decât arareori invitațiile și doar atunci când aveau nevoie de ceva. Și pentru că prințul nu înceta să fie drăguț, indiferent cum se purtau colegii lui, aceștia îl băgau arareori în seamă dacă nu aveau nimic să-i ceară. Mai mult, odată cu adolescența au început să-l poreclească. Prințul Mototoleanu.

Când prințul a încercat să se plângă acasă, părinții i-au explicat că obrazul regesc se ține cu îndulgență, cu răbdare și cu sacrificiu – deci, are de întors obrazul celălalt (tot la fel de regesc). Cu siguranță, i-au promis ei, dacă continuă să fie cumsecade și să nu ceară apreciere și respect, ceilalți au să bage de seamă într-o zi.

Ajuns adolescent, Prințul, programat deja să fie cumsecade, a tras concluzia că cea mai bună cale pentru a avea succes la fete e – nu-i așa că v-ați prins – să fie drăguț și cumsecade. Așa că avea grijă să fie curtenitor și politicos, să le ofere mici atenții și să aibă cea mai mare înțelegere pentru reticențele lor cu privire la sex. Nu a priceput niciodată de ce singura care l-a apreciat a fost cea care se credea (nu era, dar se credea) cea mai urâtă și mai obeză dintre fete.  Și nu l-ar fi apreciat nici ea, dar… era singurul din preajma ei și nici ea nu avea curaj să spere că ar merita mai mult decât pe singurul dispus să fie acolo pentru ea.

Ai fi crezut că, odată ajuns la tinerețe, Prințul o să priceapă că oferta personală de cumsecădenie (aflată mult peste media statistică) nu e aducătoare de respect ci dimpotrivă.  Dar nu, Prințul de pe Tărâmul Bunului Samaritean a mers tot înainte sperând  (idealist vorbind, corect) că bunătatea se contabilizează undeva în bezna universului de unde, inevitabil, se va întoarce de unde a plecat. La el, adică. N-o mai lungesc. Ajunge să spun că din speranța cu pricina nu a rămas nimic. Odată însurat (cu greu altminteri și fără să aleagă el) nu avut nevoie de mult timp să constate că nici nevasta și nici copiii nu prea dădeau doi bani pe el. Îl luau de bun, îl foloseau și nu-l băgau în seamă. Ajuns la bătrânețe, Prințul (ajuns deja pe tron) a constatat amar că e un artefact al unor vremuri de mult apuse, că Universul n-a băgat în seamă bunătatea investită.

Și-acum să trecem la morală. Există trei axiome. Prima  că tindem să asociem valoarea cu chestiile obținute cu efort.  A doua că tindem să ne purtăm frumos cu investițiile noastre. A treia că prea mult dintr-un lucru bun devine un lucru prost, iar asta se întoarce împotriva mea.

Cum se aplică practic? Omul care va fi acolo pentru mine, indiferent de ce fac eu, e luat de-a gata, nu are deci valoare. Dacă impune niște limite iar eu găsesc interesant să investesc efort să îl câstig, voi tinde să am grijă de investiția făcută – mă voi purta cu mult mai multă grijă și considerație, adică. La fel, dacă aruncă în joc prea multă bunătate, disponibilitate, toleranță sau interes, surplusul e risipă și se va întoarce împotriva lui.

Și da, așa-i. Lumea-i nedreaptă. Avem nevoie să găsim balanța corectă de cumsecădenie.

(imagine: www.uncommonhelp.me)

Călcâiul lui Ahile – Sensibilitatea la respingere

calcaiul lui ahile

Puține lucruri pe lumea asta sunt mai dureroase decât să te simți respins. Nu contează dacă este vorba de faptul că ești sigurul din grup care nu a fost invitat la petrecere sau că nu te-au ales pe tine pentru job ori dacă partenerul tău de viață (sau partenera) vrea să se despartă de tine sau dacă, deși nu pare să plece nicăieri, te critică de-ți merg fulgii. Doar intensitatea e alta, în funcție de cât de mult contează ce se petrece pentru tine.  De unde ni se trage oare sensibilitatea la respingere? Să vedem…

Indiferent de subiect, să auzi “nu” se simte ca o ușă trântită peste degetele sufletului. Adică respingerea doare, doare al dracului de tare.  La propriu. Studiile ne arată că atunci când ne simțim respinși se activează aceleași zone de scoarță care sunt responsabile și pentru procesarea durerii fizice. Cât despre durerea resimțită atunci când ne despărțim de partener, un alt studiu ne spune că durerea resimțită la vederea pozei persoanei care ne-a părăsit este similară cu aceea resimțită dacă îți verși cana cu cafea fierbinte pe mână. Nu este deci de mirare că se lasă cu deranj.

Mai mult, durerea nu este singura consecință a respingerii. De parcă nu ajungea că doare, se instalează și nesiguranța. Toate îndoielile despre propria persoană, inclusiv cele pe care le credeam rezolvate se activează brusc și încep să nu mai fiu sigur de valoarea mea. Fie situațional (adică personal sau profesional), fie în general dacă trauma este destul de puternică. Siguranța (inclusiv cea de sine) este o nevoie de bază așa că de aici încep să curgă și restul consecințelor – iritabilitate, stres, insomnie, dialog interior obsesiv cu privire la persoana (situația) care ne-a făcut să ne simțim respinși.

Acum, la fel de adevărat este că reacția noastră la respingere diferă. Unii dintre noi suntem hipersensibili, alții suntem mai (scuzată fie-mi exprimarea) nesimțiți. Carevasăzică nu toți cooperăm cu respingerea în același fel. Care să fie diferența? Studiile arată că persoanele cu o stimă de sine sănătoasă ies mai puțin șifonate atunci când sunt respinse. Ceea ce este valabil și pentru persoanele care se percep ca fiind influente social. Aici nu mă pot abține să nu remarc că poate de asta policiticienii par să fie insensibili la criticile cetățeanului de rând.

In fine, cum știi dacă faci parte din cei hipersensibili la respingere? Dacă ești cu ochii în patru și vânezi orice manifestare care poate fiind interpretată ca dezaprobatoare la adresa ta și dacă, oricât de neînsemnată ar fi aceasta, te afectează negativ. Sau dacă atunci când te simți respins te întorci împotriva ta și te auto-devalorizezi până când devii depresiv și terminat emoțional.  Ori dacă orice experiență negativă în relația cu ceilalți capătă proporții de catastrofă.  Toate acestea sunt semne că nu ești pregătit să faci față respingerii.

Problema este că, realist vorbind, respingerea face parte din viață. Pentru că suntem diferiți și pentru că tindem să credem că dreptatea este de partea noastră. Așa că n-are rost să încercăm să evităm respingerea ci doar să ne antrenăm să-i facem față, învățând să ne auto-valorizăm corect, având grijă de stima noastră de sine. Primul pas și cel mai important pas este resemnificarea respingerii.  Dar despre asta – săptămâna viitoare.

 

(imagine: www.newappsblog.com)

Ai vorbit cu copilul tău despre viol?

ai vorbit cu copilul tau despre viol

Hoinărind pe net am ajuns să citesc un blog.  Întâi l-am citit, apoi m-am speriat. “În cazul infracțiunilor de viol, în ultimii 5 ani de zile au fost trimise în judecată 2038 persoane. 5 infracțiuni de viol au dus la moartea victimei. 11% din cei condamnați pentru săvârșirea acestei infracțiuni sunt minori. Un număr de 4 autori sunt femei. 25% dintre victime sunt minori cu vârsta până în 15 ani. Wow… 11% dintre condamnați sunt minori și 25% dintre victime sunt tot în categoria asta de vârstă.  Pe un alt site, am găsit un articol scris prin preajma unui viol mediatizat. Acolo am găsit un alt comentariu interesant: “IPJ Vaslui: „o posibilă latură genetică” – motivul numărului mare de violuri din județ”. Și pentru că am căutat, am găsit și sfaturile poliției române cu privire la prevenție. Unul dintre ele, pare interesant “Vestimentația decentă și comportarea modestă nu incită la acostări”. Aha, deci suntem în situația în care violul e o condiției moștenită genetic, pe care o poți contracara cu o vestimentație decentă și o comportare modestă”. Și în care după cum găsiți aici, educația sexuală (opțională) panichează pe alocuri părinții pentru că le tentează copiii la sex. Carevasăzică suntem varză la educația sexuală formală, primim de la autorități sfaturi demne de Evul mediu și credem că responsabilă de tot procesul e o genă. În consecință,  când ai vorbit cu copilul tău despre viol? Și, mai ales, ce i-ai spus despre subiect? Sau despre tipurile de comportament prin care poți ajunge acolo? Ce să nu facă și cum să recunoască semnele?

Dacă n-ai făcut încă asta, o să fac eu lucrurile mai ușoare și o să rezum ce anume e important de știut despre viol.

Când vine vorba despre sex, diferența dintre normal și anormal o face în primul rând consimțământul. A consimți la un act sexual înseamnă că participi de bună voie la actul cu pricina de la începutul lui și până la sfârșit. Fac ultima mențiune pentru că e important să ne informăm copiii că e în regulă să te răzgândești. Și, mai ales, că dacă partenerul de sex se răzgândește ești obligat moral să te oprești.  În absența consimțământului un act sexual devine un viol.  Tot aici, e important de reținut încă ceva. Da înseamnă să auzi DA, nu să nu auzi nu. Pentru că, chiar dacă, lipsa unui nu și un comportament ezitant nu înseamnă (tehnic și legal vorbind) viol e esențial ca odraslele noastre să înțeleagă valoarea emoțională și erotică a sexului consimțit din adâncul sufletului. Diferit de cel silit sau obținut prin presiune emoțională.

Asta ne duce către comportamentele de presiune sau de hărțuire sexuală. Capitol la care copiii noștri au nevoie să înțeleagă că să faci comentarii scabroase sau vulgare despre particularitățile sexuale ale cuiva nu e deloc cool, nu va fi interpretat drept un compliment și nu face decât să arate un snapshot al nesiguranței sexuale al celui care comentează. N-o să se pună deci în postura cunoscătorului ci, mai degrabă al disperatului prost educat.

Și dacă discutăm despre cunoscători în ale sexului e util să le comunicăm copiilor că, deși dacă e să te iei după internet sau ce auzi la școală toată lumea are dreptul să facă sex, în viața reală lucrurile nu stau chiar așa. Dreptul la sex nu se primește automat ci se câștigă. Printr-un comportament informat și responsabil. Și este liber consimțit.  Așadar, dreptul la sex nu este implicit vreunui statut. Nu ai drept să faci sex doar pentru că ești “the boyfriend” sau, mai târziu, doar pentru ai certificat de căsătorie. Sexul neconsimțit este viol, indiferent de calitatea sau de drepturile legale ale cuiva. Iar presiunea emoțională derivată din afirmații de genul “suntem într-o relație, deci e datoria ta să faci sex” este dăunătoare și innacceptabilă. La fel de important este că sexul și dragostea nu sunt obligatoriu la pachet, așa că nu ai cum câstiga dragostea cuiva dacă faci sex.

Nu în ultimul rând, e important să explicăm odraslelor de ce alcoolul și drogurile nu fac casă bună cu sexul responsabil. Pentru că de vreme ce slăbesc discernământul și ne scutesc de inhibiții pot fi contributoare serioase la viol.

Poate cel mai important dintre toate este mesajul că, noi părinții, suntem dispuși să vorbim despre sex și că suntem alături de copii pe drumul descoperirii identității lor sexuale. Asta ne va încuraja copiii să discute deschis despre comportamentele sexuale problematice și ne va ajuta să-i protejăm.

(imagine:  equalityarchive.com)

Fobia de zbor – cum funcționează și cum se poate vindeca

World trip 3

Logica are prea puțin de-a face cu anxietatea în general și cu fobia de zbor în particular. Statistica ne spune că 1 din 45 de milioane de zboruri se prăbușesc. Statistica în chestiune e, ce-i drept valabilă pentru Statele Unite. Dar asta nu i-a împiedicat pe americani ca după 9/11 să refuze să zboare cu avionul pe motiv că nu mai era sigur și să apeleze la mașini pe motiv că erau. Rezultatul? O creștere a mortalității. Pentru că deși părea că mersul cu mașina e mai sigur, de vreme ce se desfășura la sol, volanul era în controlul omului cu pricina și în mașina lui nu erau cetățeni de origine arabă, realist vorbind, lucrurile nu stau așa. E mult mai periculos pe autostrăzile americane decât în avion. Dar haideți să înțelegem cum se petrec lucrurile – cum funcționează fobia de zbor și cum se poate vindeca.

Dar cum spuneam, procesul nu este unul logic ci unul emoțional. Iar pentru emoțiile mele 45 de milioane nu înseamnă nimic. Unu ăla, în schimb, înseamnă posibilitatea ca 1 să fie echivalent cu zborul în care mă aflu eu. Echivalarea asta e suficientă pentru ca amygdala să se activeze și să producă deranj (sub formă hormoni de stres) și ca posesorul ei să se poarte de parcă 1 în 45 de milioane înseamnă o probabilitate de 100%.

Odată hormonii de stres eliberați în sistem, mai sunt și alți factori care fac ca frica de zbor să fie greu de gestionat.  Amygdala oprește alarma doar dacă este îndeplinită una dintre condițiile următoare: (1) cauza pericolului este identificată ca fiind neamenințătoare  sau (2) dacă  este amenintătoare atunci posesorul ei preia controlul, caz în care intră în scenă  partea executivă, deci rațională a creierului sau (3) dacă este amenințătoare și se identifică o cale de scăpare. Dacă sunteți atenți, rezultă „foarte logic” de ce să fii într-un tub în care se aud o sumedenie de zgomote pe care nu le poți interpreta, condus de altul la 10,000 de metri altitudine și fără oprire între stații pare mai nesigur decât o cutie care rulează pe sol, produce zgomote cunoscute, este condusă de tine și pe care o poți opri când vrei.

Dar amygdala e mulțumită cu logica proprie așa că, în ciuda celor de mai sus,  contra-argumentul unei persoane cu fobie de zbor va fi, de cele mai multe ori acela că „e un fapt că puține câte or fi ele, avioanele se prăbușesc, iar asta se întâmplă tot timpul și nu am cum să știu dacă nu o să fie chiar avionul cu care zbor eu ”. Contra-argument care permite trecerea de la imposibilitate la posibilitate, iar apoi la probabilitate și la aproape certitudine.  Iar asta ne face să ajungem de unde am plecat, în ciuda tuturor argumentelor raționale, fie ele și umoristice.

De aceea, soluția care funcționează implică desensibilizarea sistematică la stimul. Adică practic un proces prin care omul devine ceva mai nesimțit (sau insensibil, cum doriți) cu privire la probabilitatea ca 1-ul cu pricina în 45 de milioane  să fie avionul în care urmează să se afle el. Procesul implică între 6 și 8 ședințe de imagerie dirijată adică niște exerciții prin care se alternează relaxarea cu imaginarea de scene legate de zborul cu avionul. Și, n-o să credeți funcționează.  Chiar dacă pare simplu, funcționează. Ajută omul care deja evită zborul sau pe acela care trăiește un coșmar când zboară să redevină călătorul ros doar de curiozitatea locurilor pe care urmează să le vadă și nu de frica de a pica din ceruri. Fobia de zbor se poate vindeca.

(imagine: flyfright.com)

Vrei să ai rezultate mai bune? Ia o pauză!

vrei rezultate mai bune

În timp ce mă documentam pentru articolul de față mi-am adus aminte de un slogan sarcastic de pe vremea tinereții mele organizată pe bază de planuri cincinale și, evident,  comuniste –  „pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”.  Sigur că suntem toți de acord că timpurile erau greșite, dar, vă vine să credeți sau nu, 90% din zicală e corectă. Științific demonstrat. Vrei să ai rezultate mai bune? Ia o pauză!

Trăim într-o lume în care galopăm la viteză maximă. În care e nevoie să fii vigilent permanent și să ”agăți” orice oportunitate care îți poate muta cariera sau viața personală înainte. În care abia după ce ai dat „maximum ce poți da” ai dreptul să te odihnești. O lume în care două săptămâni de concediu sunt un lux, trei săptămâni o excepție și o lună un miracol. Oricum, așa puțin cum e, concediul trebuie meritat deci presupune munca susținută în restul timpului.  Și nu-i așa – cât de bine se simte să fii în controlul complet al vieții tale, pe deplin focusat pe ceea ce e important pentru cariera și pentru viața ta personală.  Atât de bine încât ultimul lucru care îți trece prin cap sau pare să aibă vreo rațiune ar fi să iei o pauză.  Totuși, știința ne contrazice.  Pentru că, deși e de acord cu faptul că a avea sentimentul că ești în controlul vieții tale e un lucru bun, ne spune și că nu avem în mod real capacitatea de a susține eforturi concentrate și intense pe durate lungi de timp și că, oricât de entuziaști am fi, creierele noastre obosesc și, implicit, dau randament scăzut.

Nu ne dăm seama pentru că semnele nu sunt evidente de la început. Ar fi simplu dacă am începe să picotim sau ne-ar „cădea capul” de oboseală. Dar nu se întâmplă așa. Ci devenim mult mai ușor de distras către alte preocupări. Nu întâmplător, studiile arată că ora 15.00 reprezintă un vârf de expunere pentru Facebook. Nu pentru că suntem chiulangii simultan, ci pentru că obosim.

A venit momentul să redefinim, pe baze reale, ce înseamnă o pauză. Mulți dintre noi o asociem cu statul degeaba. Ei bine, mai gândiți-vă – cercetările arată că e puțin mai complicat, cel puțin pentru creierele noastre. Din contră, pauzele au rol de sedimentare și organizare a informației în scopul de a ne pregăti mai bine pentru momentul următor. Deci următoarea dată când stai degeaba,  creierul tău nu pierde vremea.  Fie că se străduiește să înțeleagă și să fixeze informațiile noi, fie că încearcă să găsească soluții pentru problemele care te preocupă sau caută să găsească căi de rezolvare a conflictelor tale active. Din punctul creierelor noastre de vedere, somnul este inclus și el la capitolul pauză. La fel și „visatul cu ochii deschiși” sau nevoia imperioasă de a juca solitaire pentru vreo zece minute exact când ți-e lumea mai ocupată. Alt detaliu important este că, deși are rolul lui, concediul nu rezolvă problemele vieții de zi cu zi.

Ne place sau nu, avem nevoie de pauze în fiecare zi a existenței noastre. Privind lucrurile pragmatic, fie că vrei, fie că nu, creierul tău va lua și pauze. Dacă accepți asta, atunci următorul pas este să preiei controlul și să i le oferi cât mai eficient posibil. În schimb, te va răsplăti cu mai multă putere de concentrare și mai multă energie.

Tu cum procedezi acum? Ce pauze îți acorzi? Ce semne te fac să simți că ai obosit? Când e momentul să te oprești un pic? Când nu-ți mai simți fundul de la statul pe scaun? Când ai dubii cu privire la posibilitatea de a ajunge în timp la toaletă? Când ochii te fac să te întrebi dacă sudezi sau faci un pivot în excel? Sau când durerea de cap aduce cu mahmureala, dar fără beneficiile care să merite suferința?

Eu am găsit un studiu care concluzionează următoarele:

  • Cea mai eficientă pauză este cea până în prânz. Tradus pe scurt, în loc să tragi ca un disperat până la masa de prânz și apoi să te recompensezi cu multă mâncare, găsește-ți 10-15 minute în care să te rupi de draftul de contract la care lucrezi și să faci ceva care îți face plăcere. Iar asta presupune că nu, nu ajunge să faci o pauză de la word, trecând la excel. Ci e nevoie să bei o cafea uitându-te, pur și simplu, pe geam sau discutând cu un coleg despre Star Wars sau orice altceva pe pasionează sau amuză. Cel mai probabil aici nu putem include nici următorul task de pe lista de to do.
  • Pauza cu pricina pare să ajute nu numai la moral dar și la sănătate. Participanții la studiu care au declarat că au obiceiul cu pricina au declarat și că mânâncă mai sănătos, că au doar rareori dureri de cap sau de spate. Ceea ce părea să-i ajute să fie mai mulțumiți de job-ul și de performațele lor și, implicit, să fie mai des promovați.
  • Cantitatea contează, nu și durata, studiul concluzionând că participanții care luau pauze mai scurte dar mai dese beneficiau de mai multă putere de concentrare. Studiul nu a găsit vreo formulă care să ateste că o anumită durată ar fi mai benefică decât alta ci doar că frevența sporită ajută.

Eu cred în lucrurile simple și logice. Iar cele de mai sus bifează ambele criterii. Acestea fiind zise, să reformulăm lozinca străveche în „pauzele mici și dese, cheia marilor succese”.

(imagine: www.scrubly.com)

Marile speranțe sau despre legătura dintre așteptări și fericire

marile speranțe

Haideți să începem cu definiția așteptărilor. Care, din punctul de vedere al psihologului aici de față,  sunt  credințe despre cum urmează să se petreacă lucrurile pe viitor. La ce ne folosesc? Ne ghidează comportamentul și ne fac să credem că putem prevedea ce urmează să se întâmple. De la începutul începutului, oamenii au dezvoltat așteptări despre tot felul de chestii. De exemplu, pentru că așa se întâmplă în fiecare zi, ne așteptăm în mod colectiv ca soarele să răsară și mâine.  Doar unii dintre noi ne așteptăm ca șeful să ne dea o mărire de salariu în următoarele șase luni, probabil cei care știm că este mulțumit de performanțele noastre. Doar foarte puțini dintre noi ne așteptăm să fim în stare să  cucerim vârful Kilimanjaro, probabil aceia care vrem să demonstrăm ceva. Din cum reiese din exemple, așteptările sunt o combinație de experiență, procese cognitive și comunicare unii cu alții.

Totuși, rareori facem un efort să conștientizăm că așteptările nu au întotdeauna valoare de axiomă ci doar de ipoteze cu privire la viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. Și de vreme ce sunt ipoteze, au șanse să fie adevărate sau false. Acest lucru se întâmplă pentru că, de multe ori, ne luăm în posesie propriile așteptări și ne legăm emoțional de ele.  Asta face posibil, de exemplu, ca o persoană depresivă să își ia în posesie așteptările conform cărora nu merită atenție deci n-o va primi din partea nimănui și, implicit, să experimenteze tristețea nemărginită a singurătății în cea mai deplină înghesuială. La fel, mecanismul de luare în posesie îi permite anxiosului să fie îngrozit de o catastrofă iminentă în deplina siguranță prezentă a propriului pat.

Tot luarea în posesie a așteptărilor, face posibil fenomenul auto-profeției împlinite – de vreme ce eu mă aștept ca oamenii să caute să mă rănească, devine foarte posibil să selectez inconștient chiar oamenii echipați să-mi demostreze așteptarea. Din cele de mai sus concluzionăm că așteptările prezente ne ghidează comportamentul viitor deși nu se bazează pe inferențe raționale întotdeauna și în ciuda faptului că sunt doar ipoteze.

Dar ce legătură există între fericire și așteptări. Culmea este că nu existența mea obiectivă generează gradul de fericire ci diferența între ce așteptări am și ce am în realitate. Și, da, deja mă cunoașteți, există și studii. Unul dintre ele atât de bine puse la punct încât au produs și o ecuație de prezicere a gradului de fericire în funcție de așteptări. Ecuația este cea din imaginea postării, dar explicarea ei o găsiți aici. La ce folosește? Ei bine, se dorea ca ecuația cu pricina să ajute medicii în estimarea evoluției emoționale a oamenilor afectați de tulburări de dispoziție.

Ideea este că nivelul așteptărilor influețează gradul perceput de fericire. Vrei fericire multă? Zen. Ai așteptări puține. E oare însă chiar așa de simplu?  O să mă folosesc de o poveste distractivă. Povestea spune că niște părinți au vrut să dea o lecție copilului și, de Crăciun, răspuns la întrebarea „ce am primit de la Moș Crăciun?”, l-au dus la grajd unde i-au arătat un munte de bălegar. Copilul s-a cățărat pe vârful lui și a început să sape frenetic. Ce faci, l-au întrebat părinții. La cât de multă balegă e aici, sigur e și-un ponei pe undeva, a răspuns copilul optimist.

Și-acum să ne gândim la ce variante de sfârșit are povestea, adică momentul la care copilul constantă că a săpat degeaba și, nici vorbă de ponei, doar balegă. Avem varianta în care copilul crede că merita poneiul. Varianta asta se lasă cu dezamăgire, cu judecarea părinților și cu deranjul aferent. Avem varianta în care, să zicem, îi supărase atât de tare încât credea că îl vor da la orfelinat, și nu credea că merită nimic, darămite ponei. Așa încât,  după ce termină de săpat și află că a fost iertat, e recunoscător și fericit.  Sau, ar fi putut crede că nu supărarea e problema ci banii și că ai lui nu aveau cum să-i dea vreodată vreun ponei,  și ar fi apreciat că, deși săraci, părinții lui au încercat măcar să-i dea cadou o zi începută cu un zâmbet, caz în care s-ar fi simțit profund fericit.

De unde înțelegem că, atunci când vine vorba de ceilalți, nivelul așteptărilor e direct proporțional cu nivelul dezamăgii și a emiterii de judecăți și invers proporțional cu nivelul exprimat al recunoștinței și compasiunii.  Pasul următor e să înțelegem că fericirea derivă dintr-un nivel scăzut al așteptărilor.  Pentru că dacă nu aștepți nimic, devine imposibil să te dezamăgească ceva sau cineva. Perfect pănă aici. Dar ce te faci când vrei să evoluezi? Aici e „nașpa”, nu merge fără așteptări. N-ai cum să vrei mai mult dacă nu te aștepți să poți. Și așa ajungem la concluzia că nu așteptările ne fac probleme, ci managementul lor. Vrei mulțumire și fericire ? Foarte bine, ține-ți așteptările la minim.  Vrei dezvoltare personală, păzea sosește sezonul de creștere al așteptărilor.

(imagine: eurekalert.org)

Psihoterapia și afecțiunile pielii

Hand, Lupe und Haut

Dacă măcar odată ai roșit atunci când ai primit un compliment, când te-ai simțit stânjenit de vreun comentariu ori când ceva te-a scos din sărite peste măsură atunci deja ai dovada că pielea poate ajuta la exprimarea emoțiilor sau sentimentelor rezultate din interacțiunea cu lumea înconjurătoare.

Într-un fel, pielea poate fi considerată ca fiind organul cu cele mai mai dimensiuni. Ea mediază interacțiunea noastră cu mediul în multilple împrejurări de la expunerea la soare (razele ultraviolete) la protecție termică. Reprezintă, în egală măsură, prima barieră contra agenților patogeni de tot felul. Creierul și sistemul nervos influențează capacitatea de apărare a pielii. Se știe deja că anumite tipuri de stres pot influența capacitatea de vindecare a pielii.

Nu toată lumea răspunde emoțional prin intermediul pielii și nu toată lumea va răspunde la stres cu o afecțiune a pielii. Când acest lucru se întâmplă, există mai multe situații posibile. Prima este aceea în care stresul declanșează sau accentuează o afecțiune a pielii. În această categorie pot intra acneea, dermatitele atopice sau psoriazisul. A doua situație este aceea în care stresul induce o reacție de auto-afectare a pielii. Este cazul tricotilomaniei sau a dermatitelor sau ulcerațiilor autoinduse. Cea de-a treia situație este aceea în care afecțiunea pielii afectează grav imaginea de sine și induce o reacție emoțională care are consecințe mai severe decât boala în sine. În această categorie poate intra vitiligo sau psoriazisul extins.

Deci practica sugerează problemele psihologice se pot intersecta cu afecțiunile dermatologice și că abordarea unui tratament care să includă nu numai abordarea medicală ci și cea psihologică poate avea rezultate bune.

Ce include abordarea psihoterapeutică a afecțiunilor pielii? Stresul a fost deja identificat care factor de influența al afecțiunilor dermatologice. Sndomul depresiv sau cel anxios au fost deja identificate ca având prevalență ridicată în cadrul afecțiunilor dermatologice .Problemele de interelaționare în familie sau ăn afara acestoa pot fi un element agravant al dermatitei atopice, de exemplu. Frustrarea intensă saufuria pot fi elemente care să contribuie la întreținerea sau agravarea acneei.

Sigur că fiecare caz în parte va avea nevoie de o abordare personalizată dar abordarea generală vizează reducerea stresului și a anxietății și redirecționarea energiei și a resurselor paceintului către vindecare. Ședințele pot include sesiuni de imagerie dirijată concepute pentru a adresa situația specifică, precum și învățarea de tehnici de relaxare și de meditație.

Pielea este interfața noastră cu lumea și de multe ori, este percepută ca fiind cartea noastră de vizită. Atunci când este afectată semnificativ viața de fiecare zi devine chinuitoare. Ne simțim fără valoare, neaaceptabili, respinși, nedreptățiți de viață. Un război pierdut este însă doar cel pe care încetezi să-l mai lupți. Împreună cu un tratament medical adecvat, psihoterapia poate fi un aliat important în mobilizarea resurselor pentru vindecare.

(imagine: http://www.sheffield.ac.uk/)