Când să nu iei viața personal

by Leave a Comment

cum să nu iei viața personal

Probabil că ați mai auzit îndemnul ăsta – n-o lua personal… Și, la fel de probabil, ori de câte ori l-ați auzit,  v-a enervat. Luăm multe lucruri personal, poate prea multe și prea des. Într-un fel se justifică că doar „e viața mea, cum să nu o iau personal” dar, la fel de adevărat este că luatul personal implică o investiție serioasă de timp, emoție și energie. Așa că mi-am zis să trecem în revistă momentele în care nu face să iei viața personal ci e mai înțelept să treci mai departe.

Carevasăzică, să începem… Luăm viața personal atunci când luăm realitatea în posesie. La propriu, adică folosind pronumele posesiv. „Mi-a tăiat calea”, „a trecut în fața mea”, „ își bate joc de mine” sunt numai câteva exemple. De câte ori îl folosim pentru a descrie realitatea e util să ne întrebăm dacă e vorba despre noi. Adică dacă, mie mi-a tăiat calea sau se grăbește. Ori dacă a trecut în fața mea sau doar a depășit pe toată lumea. Sau dacă își bate joc de mine sau pur și simplu așa se poartă el/ea. Realitatea este, adeseori impersonală pentru că nu suntem, niciunul dintre noi, atât de importanți încât să fie permanent vorba despre vreunul dintre noi.

Următoarea împrejurare este insuccesul. Mai precis atunci când generalizăm evenimentul și catastrofizăm urmările. Să mă explic… Atunci când cineva nu mă acceptă (pe mine sau munca mea) nu înseamnă că sunt de neaaceptat ci doar că omul din fața mea nu de acord cu mine sau cu munca mea. Atunci când se întâmplă și doar el. Adică evenimentul este singular și nu are vreo obligație să se multiplice la lumea întreagă. Și o părere negativă este doar una și nu implică faptul că nimeni nu va mai aprecia ce fac veci-pururi.

Să mergem mai departe, pentru că următoarea situație în care tindem să luăm lucrurile personal este atunci când (voit sau nu) primim o călcătură pe vreuna dintre bătăturile noastre existențiale. Adică atunci când cineva o nimerește peste o sensibilitate sau nesiguranță. Ideea este că, dacă eu am făcut pace cu propriile imperfecțiuni și sunt tolerant cu mine am mult mai multe șanse să nu iau personal vreun comentariu care nimerește peste vreun „defect”. Dacă răspunsul la comentariul celuilalt tinde să fie intens acesta este un semn că e nevoie să adresez problema și, fie să accept că nu-s perfect, fie să am un plan de acțiune pentru a redresa „defectul”. Am mult mai multe șanse să primesc păreri oneste și deschide dacă nu iau lucrurile personal ci constructiv.

Ultima împrejurare este aceea în care luăm de bun ce auzim și nu luăm în considerare contextul. Suntem diferiți. În plus, tindem să caracterizăm negativ diferențele de comportamente și de valori. Așa că înainte să decid valoarea de adevăr a unei afirmații despre mine, am mai întâi nevoie să mă uit la omul care o face și, mai ales, la care sunt diferențele dintre mine și el. Poate părea ironic dar deseori acest pas simplu e suficient să întoarcă o jignire într-un compliment. Să exemplific pe propria mea piele… Dacă vecina mea ce n-a deschis în viața ei vreo carte îmi spune că sunt inconștientă că dau bani pe cărți e asta o jignire ori doar e o descriere (cam nepoliticoasă, ce-i drept) a diferenței dintre noi?

Eu garantez că dacă aplicați principiile de mai sus, veți fi cu mult mai zen. Mai calmi, mai liniștiți și mult mai zâmbitori. Pentru că dacă nu e personal, atunci nu am de ce mă enerva. Și dacă nu mă enervez am mult mai multe șanse să fiu rațional și să zâmbesc.

(imagine: members.makeadentleadership.com)

Mania de a da sfaturi

by Leave a Comment

sfatmania

Aș vrea să începem prin a defini sfatul ca fiind chestia aia pe care tuturor ne place s-o oferim și nimănui nu-i place s-o primească. Ne place să oferim sfaturi pentru că e cel mai simplu lucru de făcut și nu ne place să le primim pentru că, de cele mai multe ori, nu căutăm soluții ci întelegere.

De ce este cel mai ușor să dai sfaturi? O să îmi asum riscul să citez o replică nu prea academică dintr-un film controversat. Filmul se numește „Scandalul Larry Flint” iar replica este: „Opinions are like assholes, Your Honor, everybody has one”. Asta explică, cu simțul umorului, realitatea faptului că nu trebuie niciun efort să dai sfaturi dar că e nevoie de efort pentru a oferi înțelegere și empatie. Pe lângă asta, la fel de valabil este și faptul că, în general, știm care sunt soluțiile pentru viața noastră, personală. Ce nu știm întotdeauna este să avem încredere că vom găsi soluția potrivită și, câteodată, care sunt informațiile relevante pentru a lua decizia potrivită.

Carevasăzică, într-o lume plină de „furnizori de sfaturi” cum pot face eu diferența? Mai întâi am nevoie să învăț să respect omul din fața mea. Adică să cred că este suficient de pregătit să-și trăiască propria viață și că asta implică și că va cere ajutor dacă, și numai dacă, are nevoie. Ajutorul nesolicitat (iar sfatul este un „model” de ajutor) este des întâlnit. Se bazează pe conceptul care ne spune că „iadul e pavat cu bune intenții” combinat cu cel al „babei pe care o trec strada fără s-o întreb pe care parte locuiește”. Pentru că deși are la bază (probabil) intenții bune are mult mai multe șanse să nimerească prost decât s-o nimerească bine. De ce? Pentru că dacă cel din fața mea nu a ajuns singur la concluzia că are nevoie de ajutor, atunci îl pot jigni, îl pot incapacita (pentru că mesajul ajutorului este „acela că nu te descurci singur”). Primul pas în transformarea mea din oferitor de sfaturi în prieten adevărat este deci adoptarea regulii „ajutorul se oferă la solicitare”.

Al doilea pas este acela de a face diferența între un sfat și o informație. Sfatul presupune implicarea personală. „În locul tău aș face…”, „Dacă mă întrebi pe mine eu aș”, „sunt de părere că ar trebui să faci…”. Implicarea personală e în regulă dar ar fi util să se limiteze la a fi acolo pentru omul din fața ta. Pentru că, oricât de mult crezi că îl cunoști, tu nu ești el. Adică sunteți diferiți. Așa că experiența ta de viață nu e universală. „Eu am făcut așa” nu este o axiomă științifică ci doar o alegere făcută la un moment dat. Într-un context , de cele mai multe ori, irepetabil. Așa că dacă vreau să ofer cuiva perspectiva mea sau experiența mea de viață, atunci e cazul să înțeleg că e a mea și nu, în mod obligatoriu, și a lui sau ei. O informație este deci, fie un fapt verificat fie o perspectivă personală fără valoare de obligativitate. Un act prin care îi comunici omului doar perspectiva și nu îi trasezi o sarcină, nu-i spui ce are de făcut. În plus, e bine să fim conștienți de faptul că dacă dau un sfat sunt, teoretic, responsabil pentru rezultat. Cam ca și cum ar fi ok să dau o sapă cu împumut și să-mi asum responsabilitatea pentru răsadurile omului care a săpat cu ea.

Ultimul pas este să înțeleg că oamenii își știu soluțiile potrivite propriilor probleme. De multe ori avem nevoie să ne auzim vorbind despre alternative. Avem, de fapt, nevoie ca omul din fața noastră să tacă, să asculte și să fie prezent cu adevărat. Prezent emoțional. Empatic, adică. Doar că empatia și înțelegerea presupun efort. E mult mai simplu să dai sfaturi.

(imagine: mimiandeunice.com)

Arta de a sta degeaba

by Leave a Comment

arta de a sta degeaba

Sunt sigură că în copilărie ați avut parte de cel puțin o porție de „castane” părintești servite cu ocazia statului degeaba. Atunci, la începuturile vieții, statul degeaba părea să fie o chestie la îndemână. Făcutul de ceva părea mai complicat și, lucru deloc de neglijat, părea și mult mai mult apreciat de oamenii adulți din viața voastră. Vremurile au trecut și azi, adulți fiind, sunt sigură că vă pricepeți al naibii de bine la făcutul de ceva. Problema e… Oare vă mai amintiți de arta de a sta degeaba?

Ei bine, din experiența mea de cabinet, arta statului degeaba s-a pierdut cu desăvârșire. Văd eu asta în spaima din ochii clienților mei care primesc tema „în week-end, te rog să stai degeaba două ore”. Cum adică să stau degeaba, mă întreabă? Adică ce să fac? Opusul lui ceva, adică nimic, zic eu. Adică cum nimic, să stau așa cu ochii pe pereți, întreabă Păi, cum stăteai degeaba când erai copil, insist eu eu de fiecare dată.

Și vă întreb… Cum se simțea statul degeaba copil fiind? De ce era nevoie de tot efortul și morala parentală pentru a ne extrage din starea aia? Doar pentru că atunci puteam sta, de tâmpiți, cu ochii pe pereți? Sau, nu cumva, pentru că ceea ce se vedea ca „stat degeaba” era de fapt o stare de atenție și conectare cu propria persoană? O stare în care nu conta decât relaxarea și bucuria de a trăi acel moment de visare sau de odihnă ori de experimentare deplină a unei senzații (fie ea și sub forma pământească a înghețatei preferate)?

Chestia este că „a nu face nimic” este un eveniment în sine. Implică coborârea de pe roata zilnică a existenței active. Momentul în care te oprești din dusul copiilor la școală, mersul la serviciu, participarea la ședințe, pregătitul mesei, spălatul pe dinți sau orice altceva. „A nu face nimic” este intervalul de timp scutit de orice „trebuie”, orice „ar fi bine să”, orice „se așteaptă de la mine să” sau orice altă ordine sau rutină a lucrurilor.

Termenul cel mai apropiat de starea pe care încerc să o definesc ar fi „La dolce far niente”, adică literal „a face dulcele nimic”. Momentul de liniște în care pare că timpul stă pe loc, gândurile vin și pleacă, fără un scop sau o finalitate, în care mă limitez la plăcerea senzațiilor și trăirilor mele și care se sfârșeste doar atunci când decid eu. „Nimicul dulce” e timpul dedicat mie exclusiv, departe de lumea dezlănțuită. Un moment de vid existențial în care toate sunt deopotrivă aproape și departe, în desfășurare și oprite, în care toate posibilitățile există simultan și echidistant față de propria mea persoană.

Nu știu ce inseamnă pentru voi a sta degeaba, „a face dulcele nimic”. Pentru mine poate fi orice, de la a mă bucura de un pahar de vin roșu și vechi la tristețea de a termina o carte bună sau la privitul în gol în compania unui apus (sau răsărit) de soare.

Deci, mai stăpâniți arta de a sta degeaba? Si dacă da, cînd ați gustat ultima dată din „dulcele nimic”?

(imagine: http://contemplareltodoylanada.blogspot.ro/)

Sentimente reabilitate – nesiguranța ca generator de dezvoltare personală

by Leave a Comment

nesiguranța

Ca parte din “cruciada” mea privind reabilitatea emoțiilor și sentimentelor “negative” a venit și rândul nesiguranței. Este definită de regulă a fiind opusul lui “sigur de sine”. La prima vedere, nesiguranța are legătură cu îndoiala de sine, a fost categorisită ca fiind negativă și găsim din belșug cărți care ne învață, mai mult sau mai puțin documentat, cum să scăpăm de ea.

Nesiguranța este o manifestare a anxietății generată de lipsa de informații despre acceptabilitatea propriei persoane . Atunci când devenim nesiguri de propria persoană acest lucru are legătură cu preocuparea de a fi la înălțimea așteptărilor (ale mele personale sau ale celorlalți) și cu lipsa validării. Ca orice alt sentiment sau emoție devine o problemă atunci când trece de nivelul gestionabil. Cantitatea potrivită de nesiguranță generează,de cele mai multe ori, disponibilitate pentru dezvoltarea propriei persone sau a relației care o generează . Nesiguranța nu e nici mai bună nici mai rea decât siguranța de sine. Ambele au beneficii și (tot) ambele pot genera probleme dacă trec de nivelul rezonabil și justificabil existențial.

Așa cum am mai spus, problema noastră nu sunt sentimentele sau emoțiile ci comportamentele pe care le avem în încercarea de “scăpa” de emoțiile sau sentimentele încadrate ca fiind negative. Haideți să vedem care sunt comportamentele tipice asociate cu fuga de nesiguranță.

Suspendarea experimentării. Viața se învață, deci experimentarea este absolut vitală. În cazul în care nu știu ce vreau, experimentarea devine singura cale prin care pot lua o decizie. Dacă încetez să experimentez, încetez practic să trăiesc. Pentru că expune la lucrul cu lipsa de informație, experimentarea este, de fapt, un soi de vaccin care, în timp, asigură creșterea toleranței la nesiguranță.

Suspendarea obținerii de feedback. Nesiguranța tinde să fie asociată cu îngrijorări privind părerea celorlați despre persoana mea. Singura cale reală de a afla ce gândesc ceilalți este obținerea de feed-back. Axioma statistică care ne învață că 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată se aplică și pentru îngrijorările dictate de nesiguranță. Obținerea de feedback de la ceilalți este, de cele mai multe ori, un antidot eficient.

Suspendarea autenticității. Vectorul nesiguranței este îndoiala de sine. De vreme ce ajung să cred că nu sunt suficient de bun așa cum sunt, pot tinde să mă port așa cum cred că se așteaptă de la mine. Dacă fac acest lucru nu mai pot însă obține dovada clară că oamenii mă pot iubi pentru cine sunt și nu pentru ce fac pentru ei. Practicarea autenticității duce și ea la imunizarea contra nesiguranței.

Adevărul este că tot ceea ce poate cere un om de la viață este, vorba lui Erich Fromm, nu să fie sigur de el ci să se educe să aibă toleranță la nesiguranță. Avem alternative comportamentale pentru a ne crește toleranța: să fim cine suntem (autenticitatea), să ne gândim și să ne răzgândim (experimentarea) și să gândim doar pentru noi, nu și pentru ceilalți (obținerea de feedback).

(Imagine: cierracotton.blogspot.ro)

De ce e util să existe viață după muncă

by Leave a Comment

de ce e util sa existe viata si dupa munca

Chiar dacă acum sunt de altă parte a baricadei, după ceva timp petrecut în câmpul muncii corporatiste știu și eu, așa cum știți și voi că “se caută” oamenii dedicați muncii lor. Dar oare ce înseamnă asta? Dacă ne uităm în dicționar, dedicat înseamnă “consacrat unei îndeletniciri”. În dicționarul organizațional însă dedicat e interpretat, de multe ori, ca fiind echivalent cu 10 sau 12 ore de muncă. Omul muncii care are și viață personală devine astfel “detașat de realitățile de business”, adică neimplicat, nededicat profesiei și, implicit, companiei pentru care lucrează. Ajungem pe nesimțite la situația în care a pleca la terminarea programului oficial echivalează cu “a sparge ușa”, în care nu răspunde la email-uri sau telefon în concediu este o dovadă de nepăsare și, în care a pleca fără laptop-ul companiei acasă te lasă fără posibilitatea de a menționa orele lucrate în timpul tău liber și fără vreo dovadă că ești “implicat activ în business”. Am auzit scuze de genul: “Îmi pare rău că am întârziat, dar nu vroiam să plec primul. Am așteptat să plece altcineva înaintea mea.” Știu oameni care au pierdut relații dragi lor pentru că cei de lângă ei nu mai vedeau decât omul lipit de laptop. Știu oameni care nu au plecat în concediu de ani de zile. De ce e util să existe viață după muncă?

A nu avea posibilitatea sau, mai exact, a nu-ți crea posibilitatea de a te detașa de munca ta creează mai multe probleme. Prima și cea mai evidentă este consumul de resurse iar sindromul de burnout e rezultatul final. Dacă pe temen scurt un „heirup” poate avea justificări și beneficii, pe temen mediu și lung efortul peste limită și imposibilitatea de a te rupe zilnic de legătura cu munca se întoarce împotriva ta. Performanța de top nu poate fi susținută decât prin alternarea efortului cu odihna (mentală, fizică și psihică). Companiile deștepte țin cont de asta. Dar, ca în orice lucru, deșteptăciunea nu e de găsit pe toate drumurile.

Următoarea problemă este că atașarea permanentă de muncă te „de-atașează” de restul lucrurilor sau persoanelor din viața ta. Care persoane pot înțelege logic care este rațiunea dedicării tale exlusive dar emoțional, de vreme ce nu se mai simt conectați cu tine, se vor distanța la rândul lor.  Oamenii care contează pentru tine nu vor mai avea ce e mai bun de la tine ci ce mai rămâne din tine după muncă. De cele mai multe ori oboseală, nervozitate sau – pur și simplu – inerția de până la somn.

A treia problemă este că ai nevoie să știi ce e important pentru tine în afara muncii. Nu de alta, dar la un moment dat nu vei mai munci. Cultura japoneză pentru muncă asigură dedicație exclusivă în timpul vieții active și o totală dezorientare în afara ei (dezorientare rezolvată nu rareori prin sinucidere). Mulți dintre noi ne pricepem să ne gestionăm cariera dar suntem mult mai puțin pricepuți când vine vorba restul vieții noastre.

Știu care sunt constrângerile unei cariere. Le simt și astăzi pentru că acum 4 ani am decis să o iau de la început. Dar la fel de bine știu, și nu doar din cărți, că este absolut necesar să îți dedici timp pentru propria persoană. Și că nu poți aștepta asta de la compania la care lucrezi. Când e ultima dată când te-ai rupt de muncă și ți-ai dedicat timp pentru tine, fără să îți pese ce se întâmplă în următoarele două sau trei ore? Când e ultima dată când nu ai mâncat de prânz cu ochii în laptop? Când e ultima dată când nu ai lucrat deloc în week-end? Când e ultima dată când ai plecat în concediu, fără laptop și fără obligația de răspunde la telefoane sau mail-uri?

Dacă vrei să muncești eficient ai nevoie să trăiești. De asta e util să existe viață după muncă.

(imagine: euchoo.net/blog.bk/node/180)

Te simți copleșit, ce e de făcut?

by Leave a Comment

Articolul de fața a început cu o dilemă. Nu mă puteam hotărî ce anume imagine să atașez la temă. M-am tot învârtit în jurul cozii, ceea ce nu mă caracterizează. Și până la urmă mi-am dat seama de ce anume nu puteam lua o decizie. Pentru că, dacă te simți copleșit, ambele poze se aplică. Depinde doar de unde te uiți. Din interiorul nostru, sufletește și emoțional, a fi copleșit de viața ta de se simte cam așa:

te simti coplesit

Dar, dacă ai putea vedea din afară atunci s-ar vedea, de cele mai multe ori, cam așa:

overwhelmed

O să încep cu varianta de interior, cea sufletească. Atunci când te simți copleșit e ca și cum primești din plin un val uriaș de neputință și de lipsă de control, la pachet cu un nivel ridicat de anxietate. Deși valul este uriaș, ne ia deseori prin suprindere. Prinși în vârtejul existenței de fiecare zi, nu avem timp să ne uităm la orizonturile acesteia. Fie ratăm sau ne facem că nu vedem semnalele de alarmă – aglomerarea programului, semnele de oboseală, scăparea de sub control a listei de lucruri de făcut care pare că devină din ce în ce mai laborioasă și mai greu de limitat, fie că vreun eveniment negativ și neașteptat chiar apare fără avertizare, sentimentul că propria viață devine prea greu de dus, este copleșitor. Culmea este că, cel mai greu loviți sunt tocmai cei care cred că sunt puternici. De vreme ce sunt obișnuiți să se descurce, sentimentul de pierdere a direcției și a controlului îi dezorientează complet. Chiar dacă atotputernicii sunt loviți mai acut, nu e ușor pentru nimeni.

Varianta de exterior, cea a realității fizice și pragmatice, pune în evidență faptul că suntem înhămați la căruța existențială. Diferit de măgarul din imagine, deși unele lucruri din căruță sunt la „impuse”, mare parte din încărcătură este opțională. Adică depinde de alegerile noastre. În mod ironic, avem abilitatea de a ne menține căruța supraîncărcată. Dacă viața nu ne pune vreo încărcătură greu de dus (evenimente traumatice sau negative) ne ocupăm singuri să nu lăsăm căruța goală. Nu e surprinzător deci că evenimentele negative au un impact calitativ asupra preocupărilor noastre. Ca să păstrăm metafora, tocmai evenimentele traumatice sau negative ne determină să facem o selecție drastică a încărcăturii din căruța existențială pentru a putea reveni cu picioarele pe pământ.

Deci, dacă te simți copleșit, ce e de făcut? În primul rând să accepți că îți poate fi greu și că acest lucru te sperie. Până la urmă e firesc să nu fie confortabil atunci când ești într-o situație grea sau complicată. Acceptă că e omenesc să îți fie greu. Următorul pas este să devii conștient de dialogul tău interior. Nu ajută deloc să îți spui (de exemplu), uitându-te la lista interminabilă cu lucruri de făcut „n-ai nicio șansă să termini până mori”. E mult mai constructiv să îți spui că vei face tot ce poți acum și că pentru restul vei căuta soluții sau ajutor. În plus, încearcă să generezi, pe lângă scenarii catastrofice legate de ce nu poți face chiar acum și altele, alternative și pozitive, despre soluții și despre renegocierea termenelor de livrare sau condițiilor de rezolvare. Prioritizarea severă este următorul pas. Oare chiar toate lucrurile sunt de făcut acum? Știu că ar fi drăguț să fie toate gata, dar este chiar pe viață și pe moarte? Ce ai nevoie acum?

Spuneam mai sus că evenimentele negative ne impactează calitativ căruța existențială pentru că ne forțează să ne facem ordine în ea și să ne întrebăm, serios și cu răspundere, ce anume chiar contează pentru noi. Dar oare nu putem face asta și fără de cucuie existențiale? Din proprie inițiativă, adică? Poate că poza cu măgarul ar fi de înrămat deasupra oricărui birou. Așa, ca mic îndemn de inventar al lucrurilor puse în căruța existențială de fiecare zi.

(Imagini: Clark Little/ huffingtonpost.com și motivationalbuck.com)

Țipați? Bravo. Dar la ce vă folosește?

by Leave a Comment

tipi dar la ce foloseste

Un mare învățat și discipolii lui trec pe lângă un râu unde membrii unei familii numeroase țipau unii la alții. Învățatul își întreabă discipolii: „de ce țipă oamenii unii la alții atunci când se înfurie”. Discipolii se gândesc o vreme, apoi unul dintre ei spune: “pentru că, atunci când ne pierdem calmul, țipăm”. “Dar de  ce e nevoie să țipăm atunci când persoana este chiar lângă noi? Până la urmă îi poți spune ce vrei să spui cu amabilitate și o să te audă”. Discipolii se tot gândesc dar nu găsesc nimic de spus. Învățatul continuă… “Când doi oameni se supără unul pe celălalt, inimile lor se îndepărtează una de cealaltă. Din ce ești mai supărat, de asta ai nevoie să țipi mai tare pentru a putea să compensezi distanța. Așa că, atunci când ne supărăm avem nevoie să fim atenți să nu mărim distanța dintre cele două inimi sau va veni o zi în care nu vom mai găsi drumul de întoarcere.” Deci, dacă țipați.. La ce vă folosește?

Mie mi se pare că povestea ne spune simbolic că nu țipăm la ceilalți ci țipăm pentru noi. Pentru că nu ne simțim ascultați, luați în seamă, luați în considerare. Frustrarea, iritarea sau furia apar atunci când lucrurile nu se întâmplă cum vrem noi. Mai precis când cineva (sau ceva) nu face ce vrem noi. Spun sau ceva, pentru că eu tind să cred că vă puteți aminti care e ultima dată când vi s-a blocat laptop-ul și ați pierdut tot ce ați muncit. Spuneți voi că nu se simțea de parcă laptop-ul avea ceva cu voi.

Ridicatul vocii și punctul culminant, țipatul, apar ca reacție la internalizarea faptului că nu voi primi ceea ce așteptam sau mi se cuvenea. Reacția standard presupune două procese cognitive iraționale și rigide: (1) că numai eu am dreptate și doar celălalt greșeste și (2) că el/ea sunt singura piedică în calea obținerii a ceea ce-mi doresc. În plus, învățăm din experiență că ridicatul vocii intimidează și că avem mai multe șanse să obținem ce vrem.

Acesta este motivația reală a țipatului la alții. Doar că se știe că nu e suficient să ai o motivație ca să îți și ajute la ceva ce faci. Și poate că aparent obțin pe loc ce îmi doream, dar cu ce preț?

Să începem cu țipatul la copii. Îi sperie. Și nu doar când țipătul li se adresează direct, ci și atunci când părinții țipă unul la altul. Iar dacă se sperie, înseamnă că nu mai sunt atenți la ce vorbim cu ei. Așadar, morala parentală care ne zgâlțăie la geamuri e inutilă, din punctul de vedere al mesajului. Dacă ajungem în situația în care copilul devine imun la țipete, e doar probabil pentru că le-a auzit destul de des până atunci. Adică a devenit imun. Și la țipat dar și la restul stimulilor care au vreo legătură cu ascultarea părintelui în chestiune. Va deveni din ce în ce mai greu de controlat și de determinat să facă ce se așteaptă de la el.

Nici în relaționarea cu adulții țipatul nu folosește cine știe ce.   Răspundem la emoții cu emoții. Deci dacă țip la cineva am două mari variante – se sperie sau se înfurie. În niciuna din ele nu va fi disponibil pentru mesajul meu. O ceartă e doar un joc de ping-pong cu emoții. Soluțiile au nevoie de rațiune iar asta presupune că emoțiile sunt la un nivel ușor de gestionat. Țipatul răcorește sau calmează, dar cu ce preț? Cu prețul spaimei celuilalt? Sau al intimidării lui? Obțin ce vreau. Acum poate că da. Dar credeți că se termină aici? Sau cel care cedează plătește, după posibilități, și el un preț. Moneda se va numi nefericire, frustrare sau frică. Oricare i-ar fi numele, va fi reinvestită în relația cu mine. Eu cred că merită refomulat îndemnul: gândește-te de zece ori înainte să țipi o dată.

Tehnici de managementul furiei există. Asta de nu vă descurcați și singuri, vorba învătatului, să stați atât de-aproape de oameni încât să vă audă fără să țipați.

(imagine: www.scottishleftreview.org)

Deprinderile proaste – de ce se învață repede și se uită greu

by Leave a Comment

Obiceiurile vechi se schimbă greu

În exprimarea populară avem vorba cu lupul care-și schimbă părul dar năravul ba sau cea cu un animal mai domestic respectiv calul bătrân și mersul în buiestru. Ambele ilustrează aceeași problemă. Dezvățul pare că funcționează greu. Și implicit și învățatul de lucruri noi și, respectiv, opuse celor vechi. Să fie oare o conspirație? De ce deprinderile proaste se învață repede și se uită greu?

Eu cred că mai degrabă este doar una dintre consecințele felului în care ne funcționează mintea (și respectiv creierul aferent ei). În primul rând, orice obicei începe cu o primă alegere. Continuă cu perseverența de a o repeta până devine automatism. A conștientiza procesul este calea către schimbare. Pentru că atunci când înțelegi că tu generezi deprinderile care nu-ți convin, vestea bună este că devine clar că poți genera altele care te avantajează.

Ar fi nedrept să nu aduc aici aminte că deprinderile (obiceiurile) în sine sunt un lucru bun. Automatismul permite minții să se concentreze pe ceea ce e nefamiliar și astfel ne ajută să răspundem bine neprevăzutului din viața noastră. Mai mult, probabil că majoritatea obiceiurilor proaste au început promițător.

Din punctul creierului de vedere, nu există obicei bun sau prost. Creierul nu face diferența între deprinderi bune și proaste ci doar între cele automatizate (învățate la perfecție) și cele pe care are nevoie să le învețe. Avem în cap un organ eficient. De vreme ce e eficient, nu vrea să facă efort suplimentar sau (doamne ferește) inutil.

Mai mult, obiceiurile vechi nu sunt „șterse” din baza de date, ci rămân acolo, laolaltă cu cele pe care, de curând, ne străduim să le implementăm. În timp, noul obicei va deveni din ce în ce mai cunoscut și mai accesat, iar cel vechi va fi pus la păstrare. Mie îmi place să compar procesul cu cel al drumului cunoscut către casă și a al scurtăturii prin porumb. Deși a doua are avantaje, e mult mai greu de mers pe ea. Și după prima încercare (învăluită de endorfinele curiozității), la primul semn de oboseală o să devină mai ușor să merg pe drumul cunoscut și liber.

Dacă ne mai gândim un pic, există încă o diferență între cele două tipuri de deprinderi. Atunci când facem pentru prima dată ceva, avem un obiectiv (sau un motiv). Pe măsură ce repet acțiunea și se instalează automatismul, obiectivul de pierde și rămâne doar deprinderea și beneficiul inițial. Să luăm de pildă mâncatul tot din farfurie. Probabil că motivul inițial a fost să-mi mulțumesc părinții. Apoi, pe negândite, devine automatism și pur și simplu nu pun furculița jos până nu văd modelul de pe fundul farfuriei. Practic dorința de a-mi mulțumi părinții se sterge din memorie. În urmă, rămâne doar un obicei și un sentiment inexplicabil de mulțumire al lucrului bine făcut.

Problema schimbării deprinderilor este, de fapt, descurajarea – ca răspuns la revenirea creierului la comoditate. Iar antidotul descurajării e încăpățânarea (sau perseverența, cum vreți voi să-i spuneți). Există obiceiuri mai dificil de dovedit. Dependențele sunt deprinderi pentru schimbarea cărora e nevoie de o abordare structurată – psihoterapia. Dar ce e important de reținut este că pilda cu „învățul are și dezvăț” e funcțională și dovedită practic. Se poate carevasăzică.

(imagine: inlifehealthcare.com)

Îți controlezi emoțiile sau te controlează ele pe tine?

by Leave a Comment

iti controlezi emotiile sau te controlează ele pe tine

„Îți controlezi emoțiile sau te controlează ele pe tine” este nu numai o întrebare. Poate fi și o afirmație. Pentru că dacă nu le controlezi tu, atunci te controlează ele.

Primul pas începe prin acceptarea adevărului că nu emoțiile ne omoară ci comportamentele pe care le adoptăm ca să scăpăm de ele. Atitudinea de evitare ni se trage, în primul rând, de la catalogarea emoțiilor ca fiind pozitive sau negative. Al doilea motiv de evitare are legătură cu felul în care emoțiile sunt procesate fizic. Oricare emoție este însoțită de manifestări fiziologice tipice. Iar cele care însoțesc emoțiile cu reputație proastă nu sunt prea confortabile.

După clasificarea pe care o folosesc eu, există opt emoții de bază. Dintre ele doar două pot fi considerate pozitive, una neutră iar celelalte sunt (așa-zis) negative. De unde putem concluziona cu ușurință că dacă pleci de la premisa că vrei doar emoții plăcute o să ai de dezvoltat ceva comportamente de evitare pentru cele neplăcute și majoritare în același timp. Atitudinea corectă este acceptarea tuturor emoțiilor și adresarea (înțelegerea și exprimarea) lor într-un mod adaptativ pentru mine și relațiile mele.

Al doilea adevăr este acela că noi nu ne facem nouă deservicii. Așa că orice emoție (plăcută sau nu) are rol de semnalare a unui tip de interacțiune între mine și realitate. Poate că nu ne convine rezultatul (vezi comportamentul pe care îl adoptăm pentru evitarea emoției) dar emoția are rol de protecție. De la frică, la furie sau rușine toate emoțiile semnalează o nepotrivire între realitate și individ.

Următorul lucru de luat în seamă este acela că emoțiile nu apar din neant. Sunt rezultatul interacțiunii noastre cu realitatea, adică rezultatul unor percepții și a unor gânduri. Așa că oricât de intensă sau de negativă ar fi o emoție, vestea bună este că suntem creatorii ei. Mai exact, vestea bună este de fapt logica care spune că dacă eu am creat-o atunci tot eu pot să creez o alta, mai adaptativă sau la un nivel mai ușor de gestionat. Ca atare, deși suntem învățați să fim atenți la ce simțim, este la fel de important să ne câștigăm „îndemânarea” de a fi atenți și la ce gândim.

Următorul principiu de luat în calcul este că emoțiile nu reprezintă realitatea ci interacțiunea dintre noi și realitate. Emoțiile nu au logică. Așa că nu exprimă un adevăr ci o reacție la un dialog interior. De multe ori dialogul meu interior poate fi irațional. Adică să nu reflecte realitatea ci percepția mea despre ea. O emoție nu este validă sau invalidă, dar gândurile care o determină sunt fie valide, fie invalide.

Ultimul aspect este că nu există emoție distructivă ci doar un nivel distructiv al emoției. Iar nivelul ajunge să fie distructiv doar dacă nu corectez interacțiunea mea cu realitatea, adică dialogul meu interior.

Îți controlezi emoțiile atunci când capeți obișnuința de a fi atent la dialogul tău interior și de a-l gestiona în așa fel încât să te ajute să faci față realității, atunci când devine o obișnuință să le accepți și să le faci cunoscute în mod constructiv. Te controlează ele pe tine atunci când, neadresate și ne-exprimate ajung la nivelul care le face imposibil de gestionat.

(imagine: http://www.thegrindstone.com)

De ce ne rănesc ceilalți?

by Leave a Comment

de ce ne ranesc ceilalti

Un lucru este absolut sigur. Nu poți trece prin viață necălcat pe bătături, fie ele sufletești sau existențiale. Dar oare de ce ne rănesc ceilalți? De ce, în ciuda faptului că toți ne ferim să fim răniți iar unii dintre noi ne ferim chiar și să-i rănim pe ceilalți, vom fi, inevitabil și predictibil, în situația de a răni și de a fi răniți? Să fie la mijloc vreo conspirație universală sau existențială? Sau vreo pedeapsă pentru comportamentul incalificabil care s-a lăsat cu alungarea din rai? Eu cred că ni se trage mai degrabă de la modul cum suntem proiectați. Haideți să vedem.

Suntem ego-centrați. Adică ne trăim propriile vieți, vedem viața prin proprii ochi și suntem atenți la propriile probleme. În plus, suntem în același timp la fel cu ceilalți și foarte diferiți (chiar unici). Cele două aspecte (ego-centrarea și unicitatea) determină mai multe tipuri de reacții care pot determina cu ușurință rănirea participanților la traficul vieții cotidiene. De pildă, nu vorbim întotdeauna în deplină cunoștință de cauză și nici nu ne gândim prea bine înainte să deschidem gura. Din cele două combinate se naște cu ușurință „populara” gafă.   Deseori, oamenii care se plâng că fac gafe constant sunt mai degrabă atenți la propriile persoane și procese de gândire decât la ceea ce se întâmplă în jurul lor. O gafă este, de fapt, o idee sau afirmație care nimerește prost pentru că emitentul nu a fost vigilent.

Ne mai iese să ne rănim reciproc și pentru că nu ne putem citi gândurile. Contrar opiniei populare, nu ne pricepem deloc la asta. Așa că habar n-avem ce tip feedback așteaptă cealaltă persoană. Dacă avem noroc să formuleze corect și complet ce așteaptă de la noi e simplu, dar –sincer – de câte ori în viață avem bafta asta?

Alt motiv des întălnit este acela că sensibilitățile noastre nu sunt vizibile pentru ceilalți. Iar faptul că suntem educați să ne și străduim să le ascundem nu ajută. Iar dacă nu le știu, nici nu au cum să le menajeze, chiar dacă și-ar dori asta.

Nu în ultimul rând, folosim relațiile cu ceilați deseori ca țintă pentru deversarea emoțiilor percepute ca negative. Frustrarea sau furia se pretează bine la acest tip de transfer. Adică, altfel spus mă evervează șeful și mă cert cu nevasta sau sunt nervos cu copilul.

Dacă am stabilit că povestea cu lumea bună și plină de considerație și dragoste nu poate exista din motive de design, atunci putem să vedem ce e de făcut pentru a fi mai pregătit și pentru a putea schimba felul de relaționare cu situațiile cu potențial de rănire pentru mine.

Primul principiu este acela că „ce face sau spune un om spune ceva despre el, nu despre mine”. Ceea ce înseamnă că, de cele mai multe ori, ceea ce face sau spune omul nu e menit să mă rănească pe mine. Se întâmplă să mă rănească dar asta mai ales pentru că eu am o sensibilitate. Ceea ce ne duce către principiul următor, adică acela că „unde e problema se află și soluția”. De vreme ce pe mine mă nemulțumește sau rănește ceva, e responsabilitatea mea să fac lucrul cunoscut, să înțeleg cum anume ajunge la mine (care este sensibilitatea mea) și să o adresez.

Și de aceea ne rănesc ceilalți. Pentru că le permitem. Nu știu voi ce credeți dar, pentru mine, e mai logic să mă echipez pentru frigul de la Polul Nord decât să mi se pară drept să fi fost un mediu prietenos și să mă plâng constant de degerături.

(imagine: animalslook.com)