Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei

curaj

Eu cred că dacă accepți că definiția curajului este cea din titlu ai mai multe avantaje. Primul ar fi că poți scăpa de așteptarea conform căreia atunci când ai curaj nu îți e frică.  Lucru bun pentru că te scutește să crezi că oamenii care au curaj sunt privilegiați pentru că sunt lipsiți de frici sau de anxietăți. A doilea avantaj ar fi că “simțitul” îl primești când te naști, dar managementul (al fricii inclusiv) se învață.  Al treilea și deloc de neglijat ar fi avantajul că odată ce înțelegi că pentru a fi curajos ai nevoie de frică (altminteri nu ai ce management să execuți), frica în chestiune nu mai devine o problemă ci o oportunitate. Și pentru că avem tendința să fugim de probleme și să ne îndreptăm către oportunități capeți deschiderea necesară pentru privirea fricilor în față și nu de sub patul existențial.

Clar și științific este dovedit că toți avem frici și anxietăți. Conform premisei de mai sus, asta implică și că suntem – “by default” și curajoși. Eu cred că suntem curajoși în fiecare zi. Problema e că suntem inclinați să trecem cu vederea lucrurile pe care le facem cu ușurință și să ne concentrăm pe cele care ne ies mai greu.  De ce e important să înțelegem asta? Păi oameni buni, înseamnă că știm cum se manage-uiește frica.  Și că probabil ne descurcăm mai bine cu unele modele de frică și mai puțin cu altele. Știm însă cum se face! Avem nevoie doar de conștietizare și de perfecționare.

Se spune despre oamenii celebri că au avut curaj. Mie mi s-a părut interesant să văd, în funcție de definiția pe care unii dintre ei au dat-o, care e frica care li s-a părut definitorie. Hai să vedem…

Să fie oare doar o întâmplare că o deschizătoare de drumuri, care a plecat din partea de jos a societății și a ajuns să fie un etalon a spus că:  “Cel mai  mare act de curaj este să gândești cu mintea ta”? Coco Chanel așa credea. Și care credeți că poate fi frica de bază a cuiva pe drumul dintre a fi nimeni și a ajunge cineva care setează standarde? Teama de validare, acutizată de lipsa de repere. Prețul plătit pentru deschiderea de drumuri.

“Curaj înseamnă să te ridici și să vorbești; curaj inseamnă deasemenea să stai jos și să taci”. Să fie doar o întâmplare că definiția cu pricina vine de la măritul Winston Churchill? Dacă vă puneți în pantofii lui care o fi fost frica lui majoră în a decide destine de oameni, de tări și de istorie?

“Any intelligent fool can make things bigger, more complex, and more violent. It takes a touch of genius – and a lot of courage – to move in the opposite direction.”, spunea Einstein. Oare de ce?

“Curajul nu este absența fricii ci, mai degrabă, concluzia că altceva e mai important decât frica”. Aceasta este povestea lui Ambrose Redmoon. Vă las pe voi să descoperiți tipul de frică din spatele definiției.

Suntem deci curajoși în fiecare zi. Când spunem “nu” sau “da”. Când intrăm în relații cu ceilalți și ne dezvăluim credințe. Ori de câte ori ne spunem o părere sau nu ne spunem una și ne ținem gura. Când părăsim sau suntem părăsiți. Când devenim părinți. În fiecare zi a vieții noastre. Așa că, zic eu, de vreme ce nimeni nu le știe face chiar pe toate, de e vreo frică pe care încă nu am învățat s-o gestionăm, azi e o zi la fel de bună ca oricare alta.  Căci despre frica asta vorbea Eleanor Roosevelt (oare de ce?) atunci când definea curajul ca fiind abilitatea “de a face în fiecare zi ceva care te sperie”.

(imagine: politicstand.com)

Rezoluții 2015: despre începuturi și promisiuni

inceputuri si promisiuni

Altfel spus despre planurile de început de an…. Am găsit o listă a celor mai utilizate zece rezoluții de an nou în America. Sună cam așa: (1) să slăbesc, (2) să îmi organizez viața mai bine, (3) să cheltui mai puîin, să pun deoparte mai mult, (4) să mă bucur de viață, (5) să am un stil de viață sănătos și care să mă mențină în formă, (6) să învăț ceva nou și interesant, (7) să mă las de fumat, (8) să ajut o persoană să își îndeplinească visul, (9) să mă îndrăgostesc și (10) să petrec mai mult timp cu familia. În același loc am găsit și că doar 8% dintre cei care își propun ceva la început de an, ajung să ducă la bun sfârșit ce și-au propus. Până aici, nimic nou. Nu știu exact care o fi ordinea în care se aranjează rezoluțiile românești… Cam toate prietenele mele își doresc să mai lase în urmă un kilogram sau mai multe… Mă pot include și pe mine pe listă… Poate că avem aceleași deziderate ca peste ocean sau poate că nu… Oricum ar fi, este clar că sfârșitul de an se lasă cu un bilanț și că începutul vine cu speranțe și avânt.

Cam care e diferența între cei care ajung să ducă la capăt ce își propun și cei care o lasă baltă și rămân doar cu lista? Ca în orice altă acțiune, primul lucru important este să începi de undeva, în cazul de față să te gândești ce ai vrea să faci și să îți treci pe listă. La propriu. Pentru că asta e prima diferență notabilă. Cei care au mai mult succes în a duce la capăt ce și-au propus sunt cei care scriu lista.

Următoarea mișcare importantă este exactitatea formulării. Suntem, din fericire sau nu, posesorii a două emisfere. Una se ocupă cu visele iar cealaltă cu implementarea lor. Partea visătoare lucrează pe bază de concepte – „fericire”, de exemplu. Cealaltă, „îndeplinitorul de vise” lucrează doar cu lucruri concrete pentru că doar concretul umblă liber prin realitate. Ca atare, dacă îmi propun „să fiu mai fericit” aș face bine să îi spun „îndeplinitorului” ce anume exact ar însemna asta pentru mine. De vreme ce fericirea nu umblă liberă prin lume ci doar lucrurile care o pot aduce pentru mine. Gradul de ancorare în concret este, carevasăzică, un alt diferențiator important al celor care sunt buni la îndeplinirea propriilor rezoluții.

Ultima mișcare importantă este planul de acțiune. Știu că devin din ce în ce mai prozaică și storc, picătură cu picătură, orice urmă de romantism și mister din planurile de început de an dar… asta-i viața. Eficiența nu prea e romantică. Planul de acțiune are nevoie de vreo câteva caracteristici: claritate, realism și structură pe pași. Din toate cele trei caracteristici, cea care face diferența este structurarea corectă pe pași. Care pași au nevoie să fie mici. De ce e important să mergem cu pași mici? Pentru că, deși noi oamenii suntem curajoși, ne descurajăm repede. Așa încât, dacă am nevoie să dau jos 20 de kilograme sau să strâng 2000 Euro pentru concediul visurilor mele e important să regăsesc pe listă numere mai mici și mai puțin descurajante. Să spunem 3 kg/lună sau 50 Euro/lună. Numere mici sunt mai prietenoase și mă ajută să văd că am o șansă să ajung unde mi-am propus. Mesajul planului de acțiune are nevoie să fie că se poate, pas cu pas.

Eu cred că viața e făcută să fie trăită așa cum îți dorești. Așa se face că nevoia de a face planuri la început de an e veche de când lumea. Un mecanism menit să te tenteze să pui ingredientul corect pe lista, personalizată, a fericirii tale. Rezoluții eficiente vă doresc!
(imagine: www.wcpo.com)

Procrastinarea – antidotul perfecțiunii

procrastination

Mie îmi place să definesc procrastinarea ca pe capacitatea de a face orice altceva decât e imperios nevoie la un moment dat. Și vorba aceea, nu există limite cu privire la ceea ce ești în stare să faci atunci când ar trebui să faci altceva. Dar, dincolo de amuzament care o fi oare anatomia procrastinării? Și mă refer acum la varianta ei serioasă adică cea de subminare a propriului succes sau, de ce nu, a propriei vieți. Respectiv momentul la care trecem la profesioniști și nu vorbim doar de o lene trecătoare sau o lipsă de chef, ci de o atitudine corerentă și consecventă care reușește să mă țină departe de a face lucrurile care chiar contează pentru mine și pentru viața mea.

Ai crede că dacă amesteci anxietate și perfecționism obții performanță. Ei bine, nici vorbă, obții exact opusul. Adică ecuația procrastinării. Să mă explic… La început a fost anxietatea sau, mai precis, sora ei mai concretă – frica. Ce se poate întâmpla dacă? Următorul pas a fost să conștientizez că ceilalți mă judecă. Pe mine, viața mea, produsul minții mele. De vreme ce mă judecau, a devenit imperios ca eu să fac tot ce pot eu mai bine, perfect dacă se poate, în așa fel încât să mă asigur că primesc Ok-ul lor. Adică acceptare și recunoaștere.

Și-acum să luăm procesul invers. Cu cât nevoia mea de acceptare și de recunoaștere va fi mai mare, cu atât mai mare va fi nesiguranța și respectiv intensitatea anxietății mele. Unealta care pare că ține lucrurile sub control este perfecțiunea. Atât timp cât nivelul de anxietate este gestionabil, procesul va decurge normal. Adică mă voi pregăti cât pot mai bine, în așa fel încât să performez. Dar, dacă nu pot gestiona anxietatea, nevoia de perfectiune duce la perfecționism. Perfect 100% nu există așa că intru într-o fundătură comportamentală în care ce vreau să fac e imposibil, iar ce se poate e neacceptabil. Procrastinarea e scăparea pentru că ea îmi oferă iluzia că fac ceva în timp ce nu finalizez nimic.

De unde mi se poate trage nevoia de acceptare? De regulă de la părinți. E suficient ca unul dintre ei să fi fost critic peste limită sau să fi fost absent (emoțional sau fizic) ca eu, adult fiind, să operaționalizez nesiguranța în perfecționism. Iar de aici am doar vreo două opțiuni: (1) să fiu la rându-mi critic cu ceilalți și cu propria persoană (principiul: nici eu nu sunt perfect dar nici tu n-ai nici o șansă) , (2) să capitulez în fața prefecționismului prin intermediul procrastinării. (principiul: dacă rezultatul trebuie să fie perfect, atunci e doar nevoie să mă asigur că nu ajung la rezultat)

Cum funcționează procrastinarea? Să zicem că, peste o săptămână, am de făcut o prezentare importantă. Logica ar spune că am nevoie să mă pregătesc din timp, temeinic. În loc să procedez așa, o las pe ultima sută de metri. Fac prezentarea rapid și pe genunchi pentru că nu am timp. Dacă găsesc curajul să merg la prezentare, pun în pericol performanța mea, dar am un avantaj. De vreme ce nu e ce pot face eu mai bine, dacă produsul muncii mele va fi respins, e mai ușor de suportat.   De nu-mi găsesc curajul, o scuză de ultim moment va rezolva problema. Până data viitoare, când ciclul lipsă de încredere în propria persoană -anxietate-perfecționism-procrastinare se reia.

Noi nu ne facem nouă deservicii, ne protejăm de lucrurile cărora nu suntem pregătiți să le facem față. Așa că dacă astăzi procrastinezi, e cazul să te întrebi cum te poți ajuta să ai mai multă încredere în tine. Ai de aflat cum ai ajuns să-o pierzi (în copilărie), care au fost experiențele care au întărit convingerea și cum poți, pas cu pas, să contrazici credința conform căreia doar ce-i perfect e acceptabil. Adică exersarea acțiunii imperfecte și-a lipsei ei de consecințe nefavorabile. Iar asta face procrastinarea să fie, de fapt, antidotul perfecțiunii.

Dacă ești pregătit, aici găsești un test care să te ajute să-ți evaluezi evalua tendința la procrastinare. E poate important să precizez că dacă te tentează să-l amâni, e de la sine înțeles c-ar fi util să-l faci.

(imagine: http://www.shoeboxblog.com)

Ai vrea o relație dar….

fear-educated-in

Ai vrea o relație dar… te simți prins între singurătate și teama de a face pașii care duc de la singurătate la a fi cu cineva. Eu cred în principiul conform căruia monștii de sub pat sunt de speriat nu pentru că sunt monștii ci pentru că nu ne uitâm la ei. Așa că haideți să vedem care sunt cele mai des întâlnite temeri atunci când vine vorba de a lăsa nefericirea dar siguranța singurătății pentru împlinirea dar nesiguranța unei relații?

Mi-e teamă că o să sufăr. N-ar fi frumos dacă am trăi într-o lume în care fiecare dintre noi am avea grijă de sensibilitățile celorlalți și le-am trata cu delicatețe și considerație? Sigur că da, dar nu așa se întâmplă. Unii dintre semeni procedează așa, alții nu. Dar nu e păcat să îl ratezi tocmai pe acela care ar putea să te trateze așa numai pentru că te ferești de cei care te pot răni?

Mi-e teamă să fiu cu cineva. Viața așa cum o știi, chiar dacă e imperfectă are confortul familiarității. Poate că nu îmi place tot timpul, dar măcar știu în amănunt cum arată viața mea. Noi, ființele inteligente, nu ne pricepem foarte bine să ieșim din zona de confort. Ceea ce știu pare sigur, ceea ce nu știu pare nu numai nesigur dar și potențial periculos. Totuși, toate lucrurile pe care le cunoști azi în amănunt au fost cândva necunoscute. Dacă admiți că măcar o parte dintre ele îți plac astăzi, înseamnă că ești de acord că viitorul e doar necunoscut, și nu, în mod obligatoriu, periculos sau neplăcut.

Mi-e teamă să las pe cineva să mă cunoască. Unul dintre factorii care contribuie cel mai mult la evitarea necunoscutului este sentimentul de vulnerabilitate. Doar că apropierea de o altă persoană este direct proporțională cu gradul de autodezvăluire. Suntem obișnuiți să încercâm să prezentăm în lume variata noastră îmbunătățită. E lesne de înțeles de ce ne sperie posibilitatea ca cineva să ne vadă dormind cu gura deschisă, de exemplu. Spunând o prostie sau arătând vreo altă slabiciune. Vestea bună e că și celălalt este în aceeați situație. Indiferent ce crede despre asta, e departe de a fi perfect. Și probabil, are de gestionat același tip de temeri.

Mi-e teamă că nu voi găsi persoana potrivită. E perfect în regulă să avem standarde. Dar dacă sunt prea elaborate ne vor împiedica să lăsăm realitatea să ne suprindă. Culmea este că, așa cum dovedesc studiile, alegerile parteneriale pe care le facem în relațiile care se dovedesc a fi de lungă durată nu pareau au de-a face cu standardele inițiale. Așa că, realitatea pare că ne surprinde oricum. Am putea să-i dăm o țansă să facă asta mai repede.

Mi-e teamă de ce va spune familia mea. Membrii familiei tale se numără, cel mai probabil, printre muritorii care te cunosc cel mai bine. E deci util să le asculți părerea. Totuși, decizia își aparține. Până la urmă, e viața ta. Iar studiile arată că, de cele mai multe ori, dacă cuplu pare că are o relație armonioasă, familia sfârșește prin a accepta noua alianță.

Mi-e teamă că va trebui să îmi schimb stilul de viață. Aici n-am ce să spun. Probabil că nu te vei mai putea uita la meci în fiecare seară sau, respectiv, la canalul de modă preferat. Dar, cele mai multe cupluri, ajung să găsească o cale de mijloc. În plus, dacă stilul tău de viață era perfect și nu lipsea nimic, probabil că nu citeai acum articolul de față.

Acestea sunt cele mai întâlnite temeri. Probabil că mai sunt și altele. Dar, oricare ar fi ele, eu zic că dacă simți că își lipsește o relație e cazul să găsești curajul de a face pașii către ea.

(imagine: http://braithwaiteinnovationgroup.com)

Când și cât ne putem baza pe intuiție

intuition2

Aș începe cu o definiție a intuiției care mi se pare amuzantă. Adică cea care presupune că ea, intuiția este rezultatul a sute de ani de lipsă de gândire. Practic intuiția nu pare rezultatul unui proces de gândire ci „se simte”. Dacă întrebi unde, de cele mai multe ori indicația privește zona stomacului. Ca explicație, am auzit diverse. Opinii conform cărora este de origină divină. Altele care cred că sursa propulsoare ține de domeniul parapsihologiei. Am auzit chiar și implicații cosmice. Am auzit opinii care considerau că a-ți urma intuițiile este un proces benefic și altele care considerau același lucru echivalentul datului cu zarul.

Observatorul cognitiv din mine poate doar constata că „o intuiție” este o concluzie, cu suport emoțional (adică „simt că e așa”). Deși pare un proces care se desfășoară în întregime în interior este, de regulă, declanșată de un stimul exterior. Un amănunt procesat rapid, fie el o expresie facială sau orice altă bucățică de informație care se atașează de o problemă care mă interesează, care mă preocupă.

Ideea e că „știm” lucruri. Mai mult, știm o grămadă de lucruri și nu suntem nici măcar conștienți că le știm. Așa se face că putem considera intuițiile un fel de cogniții rapide care funcționează pe baza unui proces asociativ inconștient. Trecute fiind vremurile când intuiția avea o aură mistică, explicația științifică de azi consideră că intuiția, departe de a fi un moft emoțional, este rezultatul unui proces cognitiv performant. Un fel de proces de căutare rapidă a informației care se potrivește. Creierul preia informațiile și identifică în memorie printre amintiri și cunoștințe și selectează ce se potrivește cel mai bine. Odată făcută selecția, trimite în conștient direct răspunsul.

Cum explicăm, atunci, partea cu „se simte”? Ei bine, suportul emoțional provine tot din căutarea internă a informațiilor. Pentru că toate amintirile noastre sunt depozitate nu doar cu informații ci și cu emoții. Chiar dacă, la prima vedere, par informații, sunt de multe ori legate de amintiri. Dacă mă întreabă cineva cum se extrage radicalul, să zicem, informația matematică va reactualiza inevitabil și amintiri legate de scoală și emoții prinse de acele amintiri. Asta explică de ce intuiția se „simte”.

Nu există oameni fără intuiție. Mai exact, nu există oameni sănătoși fără intuiție. Cei lipsiți de intuiție sunt dintre victimele accidentelor cerebrale. Există doar oameni care se bazează pe intuiție, și oameni care o verifică. La extreme sunt cei care nu verifică și iau decizii rapide, dar nu neapărat corecte. (George Bush e considerat unul dintre aceștia) La cealaltă extremă sunt cei care se pierd în verificări și nu mai reușesc să decidă. Ca de obicei, procesul eficient e undeva între cele două, adică asculatarea intuiției după o verificare rapidă a ancorării ei în realitate.

Unde dovedește știința că intuiția e eficientă? Pe termen scurt și acolo unde rapiditatea răspunsului este esențială. La testele grilă, de exemplu. Ne putem baza pe ea și atunci când vine vorba de interpretarea comportamentului non-verbal al altor persoane. Altfel spus, intuiția e, practic, un fel de detector de minciuni la purtător.

Unde ne lasă baltă? Intuițiile, pe termen lung, o cam dau în bară. De exemplu, una dintre diferețele dintre cuplurile care rezistă pe termen lung și cele care nu reușesc este că partenerii din primul tip de cuplu nu dau curs intuițiilor cu impact negativ și nu le verbalizează. Altfel spus, nu vă bazați doar pe intuiție când vine vorba de afirmații serioas, sau care pot afecta o relație.

Intuiția nu ne ajută nici la deciziile cu caracter moral, pentru că emoțiile asociate sunt foarte puternice. Să luam un exemplu: dacă ieșiți acum pe stradă și vedeți un găligan care a luat la palme un pirpiriu de un metru și jumătate, intuiția vă va trimite în apărarea celui slab. Asta va face imposibil să aflați că cel pirpiriu este, de exemplu, pedofil.

Concluzia? Intuiția e un proces de gândire rapid, asociat cu emoții semnificative. Te poți lăsa în seama ei atunci când e nevoie de o decizie rapidă, dar e util să o verifici atunci când este vorba de acele decizii cu impact pe termen lung sau de situațiile în care poți deveni cu ușurință subiectiv.

Cum îmi place mie să spun, nu există lucru bun sau rău ci doar un context în care un lucru bun devine rău. Și invers.

(imagine: http://measureofdoubt.com)

Viața cu semnificație – tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

immortal

Știm cu siguranța că suntem o specie „bântuită” de întrebări existențiale. Una dintre acestea privește viața cu semnificație. Ce caut eu în viața mea? Suntem singuri în Univers? Ce se întâmplă când murim? Care e menirea mea? Nu s-a stabilit încă în care moment al existenței speciei umane a apărut prima întrebare fără aplicații practice pentru viața de fiecare zi. Nu știm care dintre oamenii peșterii a decis că nu ajunge să știe ce mănâncă sau unde doarme. Dar ziua în care a privit către cer prima dată a fost probabil și ziua în care ne-a complicat existența.

Ai crede că, dacă a trecut o vreme de când primul om a început să se întrebe chestii, am evoluat. Ce-i drept așa-i… Trimitem rachete în spațiu și știm din ce în ce mai multe despre genetica umană (și nu numai), clonăm. Și totuși, niciuna dintre cele de mai sus nu ne scutește să fim la fel de încâlciți când vine vorba de întrebări cu tentă existențială. Tindem și azi să credem că suntem mai mult decât părțile noastre componente și că avem nevoie ca ceea ce suntem și ce facem să lase o urmă, cât de mică, în lume.

Până la urmă, oare de ce ne preocupă sensul vieții? Motanul meu nu pare să fie tulburat de sensul lui în viață. În ciuda unei atare lipse, pare să fie mult mai adaptat decât mine. Și-atunci la ne trebuie atât de multă tulburare și confuzie?

Știința spune că problema noastră a început odată cu combinația dintre conștiința de sine și conștientizarea morții. Comun cu orice alte animale, avem instinctul de supraviețuire. Avem un corp care să ne ajute și mecanisme de supraviețuire automate. Ca ființe conștiente ne străduim să supraviețuim. Pănă aici totul e în regulă. Problema este că, cu totul diferit de restul viețuitoarelor, noi suntem singurii care suntem conștienți că viața noastră se va sfârși inevitabil. Adică înțelegem că, în ciuda tuturor eforturilor de supraviețuire, sfârșitul e inevitabil. Asta-i permite motanului să fie relaxat. De vreme ce nu știe că viața lui se termină, nu se grăbește nicăieri. Si pentru că doar stă și o trăiește, nu are nevoie nici de sens.

Studiile demonstrează că stimulii care ne amintesc de posibilitatea sfârșitului au impact asupra dorințelor, sentimentelor sau valorilor noastre. Ne afectează dorința de a avea copii, nivelul de patriotism, credința religioasă sau valorizarea relației de cuplu.

De ce avem nevoie de o viață cu semnificație? Pentru știm că suntem muritori și, în același timp, vrem să învingem asta. Vrem să lăsăm în urmă ceva care ne supraviețuiește. Să găsești sensul vieții tale înseamnă să devii nemuritor.

La ce ne folosește o viața cu semnificație? E clar că nu la nemurire. Atunci la ce? Studiile arată că ne ajută să trecem mai ușor peste evenimentele nefericite ale vieții, ne ajută la păstrarea sănătății mentale și ne ajută să trăim, nu pentru totdeauna ce-i drept, dar mai mult decât cei care nu știu care e rostul lor pe lume. Așa stând lucrurile, deși demersul este câteodată profund inconfortabil, găsirea semnificației care mă împlinește merită efortul.

Iar ce mă împlinește este personal, de vreme ce rețeta fericirii nu există.

(imagine: http://www.thatsreallypossible.com)

Libertatea de a nu face lucruri

libertatea de a nu face lucruri

Suntem prinși în viața de fiecare zi. Pe măsură ce trecem prin viață, sfârșim prin a avea impresia că lucrurile se fac într-un anumit fel, că lumea așteaptă de la noi ca viața noastră să decurgă conform unor norme presetate. De la regulile de circulație la politicile corporatiste. De la regulile nescrise ale vieții de cuplu la principiile personale. Suntem “încarcerați” în tipare.

Sigur că un pic de ordine previne instalarea haosului. Doar că, pe măsură ce ne afundăm comod în tipare, putem sfârși prin a simți că trăim viața altcuiva, ca o păpușă care nu are decât alternativa sforilor mânuite de păpușar. Dar cum ajungem până aici?

Tiparele sunt comode. Par că oferă o rețetă a acceptării sociale și individuale. Și, cel mai important, efectele urmării lor par predictibile. Dacă fac “ce trebuie” sau “ce se așteaptă de la mine” pare că e garantat că voi fi acceptat, privit pozitiv, notat cu plus pe scala valorii umane și sociale. Dar oare, real, așa se întâmplă?  Nu prea… pentru că dacă ceea ce fac nu e ceea ce mi se potrivește, există un preț. Monedele curente în care facem plata pentru compromis se numesc frustrare, tristețe, neîmplinire, lipsă de sens și nefericire.

Uităm adesea că avem libertatea fundamentală de a nu face lucruri.  Pentru a ajunge să ne exercităm acest drept e nevoie de maturitatea de a-l transforma pe “trebuie” în “vreau”. Să trăiești înseamnă să iei decizii și să îți asumi consecințele. Pentru că, pe lumea asta, nu trebuie nimic. Vrem sau nu vrem să facem lucruri pentru că vrem sau nu vrem să ne asumăm consecințele aferente.

Pe scurt, libertatea de a nu face lucruri se câștigă în doi pași.  Primul este asumarea adică transformarea lui “trebuie” în “vreau”, conștientizarea consecințelor și alegerea conștientă a unei acțiuni. Al doilea este auto-onestitatea adică analiza motivelor pentru care, de fapt, fac ceea ce fac.

Să luăm un exemplu. Să presupunem că nu-mi place job-ul meu dar “trebuie” să mă duc la serviciu. Primul pas (asumarea consecințelor)  este să îmi răspund la întrebarea “și dacă nu mă mai duc, ce se întâmplă?” . Să presupunem că răspunsul este: (1) nu-mi mai pot plăti facturile (2) ai mei o să fie dezamăgiți (3) nu o să mă mai angajeze nimeni. Dacă reformulăm obținem: “nu trebuie să mă duc la serviciu ci vreau să mă duc pentru că vreau să îmi plătesc facturile, nu vreau să îmi asum dezamăgirea alor mei și nu vreau să trăiesc nesiguranța găsirii unui alt job”.  Eu cred că e extrem de important să înțeleg ce mă determină să acționez. Pentru că nu întotdeauna e realist ce estimez. Acum intră în cscenă pasul următor (auto-onestitatea). Adică analiza motivelor și chestionarea lor. De unde știu că voi dezamăgi pe cineva? Și dacă îi dezamăgesc… De ce e asta o problemă pentru mine? De unde știu că nu îmi voi găsi de lucru și cum să fac să am mai multă încredere în propria persoană?

Lumea lui “vreau” vine cu” libertatea de a nu face lucruri” și cu maturitatea de a decide pentru mine ce fac sau ce nu fac, înțelegând că decidentul din spatele oricăriu compromis sunt tot eu. Și că ar fi mult mai util să înțeleg care e costul lui pentru economia vieții mele.

„25550. Acesta este numărul mediu de zile pe care le trăiește o persoană normală.  Câte ai irosit deja?”, spune Paulo Coehlo. Eu zic că răspunsul la întrebare elucidează dacă trăiești în lumea lui „trebuie” sau ai aflat deja de „libertatea de a nu face lucruri”.

(imagine: www.weirdomatic.com)

De ce e mai verde iarba de la vecin?

iarba verde

Eu cred că dacă ar sta cineva să calculeze, ne-am îngrozi cât de mult timp ne petrecem nemulțumiți de ce avem și plini de admirație sau de invidie (după posibilități) față de ce au alții. E uimitor cum o gradină îngrijită poate ajunge raiul pe pământ, perfecțiunea întruchipată doar pentru că e a vecinului. Nu mai am nevoie decât să compar iarba  de la mine din curte cu raiul de lângă. Iarba de la mine se face pe loc ofilită și bună de nimic.  Și gata depresia. Stima de sine se face mică și se ascunde undeva printr-un cotlon în așteptare de vremuri mai bune și grădini vecine mai neîngrijite.

Capacitatea exclusiv umană de a ajunge la concluzia că orice e peste gardul propriu e mult mai atractiv se bazează pe două mecanisme. Primul este comparația, iar al doilea este lipsa de informație.

Mintea umană funcționează prin comparație. Am nevoie de cei doi poli pentru înțelege unde mă plasez eu. Am nevoie să fiu trist și apoi vesel pentru a putea decide cum mă simt azi.  Până aici toate bune. Problema începe la momentul la care îmi aleg termenii de comparație.  Pentru că, o fi comparația bună, dar are nevoie să compare lucruri care au legătură între ele.  Nu am cum să aflu dacă sunt vesel sau trist dacă compar ziua de azi cu una în care îmi era frică. Să ne întoarcem la exemplul cu gradina. Dacă vecinul are angajați șapte grădinari și este absolvent de agronomie e doar firesc să aibă o grădină impecabilă.  Dar dacă eu, stomatolog și fără grădinar, vreau ca grădina mea s-arate ca a lui, firescul comparației se duce naibii. Morala este că, de câte ori intru în comparație, e important să am criterii corecte și realiste.

Să luăm acum lipsa de informație și să vedem cum întregește capcana comparației. Suntem echipați să lucrăm cu informații incomplete. Abilitatea se numește „a presupune”.  Ce nu știu, presupun. Așa că dacă nu știu că vecinul are șapte grădinari, o să presupun că face singur toată treaba și, implicit că eu sunt incapabil.  Dacă nu știu nici că e agronom pot presupune că o gradină perfectă e la mintea oricărui om, adică inclusiv la mintea omului stomatolog.  Dacă nu știu nici cât de mulțumit e de grădină vecinul în chestiune, voi presupune că e tare mândru de realizare.  Și dacă mă conving de toate presupunerile nu voi putea afla, de pildă, că vecinul e nemulțumit profund.  Gradina îi ocupă mult din timp. Și nici n-o vrea că e sătul de la serviciu. La insistențele nevestei se ocupă el de toate cele.  Cu banii de grădinari, ar vrea să plece în Bahamas. Așa că, ori de câte ori se uită peste gard la iarba ta, el vede raiul în care poți trăi fără o pacoste pe cap.

Morala? Iarba e mai verde la vecin pentru că o viață perfectă e doar o viață pe care nu o cunoști îndeaproape. De asta viață noastră imperfectă . Pentru că le noi suntem, cu siguranță, cei ce o cunoaștem în amănunt.

(Imagine: http://www.liftsalessolutions.com/)

Consumul responsabil de griji

consumul de griji

Consumăm griji încă de la micul dejun . Odată cu primele știri. Ne ocupâm apoi de gestionarea grijilor din plan profesional.  Odată ajunși acasă, e momentul potrivit pentru grijile cu tentă personală.  Anxietatea e un mare consumator de energie. O perioadă de griji intense te lasă fără baterii, lipsit de puterea de a mai face și altceva în afară de a te îngrijora. Dar oare care sunt trucurile prin care operează anxietatea?

Îngrijorarea pentru viitor. Suntem învățați de mici că “frica păzește pepenii”. Cumva, de cele mai multe ori prin educație, ajungem la concluzia că îngrijorarea ne pune la adăpost de potențiale dezastre viitoare.  Ca și cum, frica mea de astăzi ar avea o capacitate modelatoare.Ca și cum ar putea influența pozitiv viitorul.  Baza de operare a fricii este viitorul. Și este cu atât mai eficientă cu cât nici unul dintre noi nu putem ști, cu siguranță, ce se va întâmpla în viitor. În plus, cu cât ne străduim mai mult să nu ne gândim la ce ne îngrijorează, cu atât gândurile negative devin mai puternice.

Intoleranța la incertitudine. Îngrijorarea poate fi definită ca un fel de alergie la incertitudine. Creierul nostru este proiectat să interpreteze incertitudinea ca fiind periculoasă.  Logic vorbind însă, incertitudinea e doar… incertă. Ce nu știu nu e neapărat periculos. Și nici faptul că mă cunosc cu ursul nu mă scutește de surprize.

Distorsionarea realității.  Frica este un foarte bun regizor. Ia realitatea prizonieră și ne dezorientează cu scenarii care, deși par realiste, nu sunt deloc așa. Dacă eu am o preocupare, frica o va lua în primire și va distorsiona realitatea astfel încât să corespundă preocupării mele.  Dacă eu sunt o persoană îngrijorată de felul în care arăt atunci remarca “ce bluză ai” va tinde să fie interpretată în sens  negativ. Dacă înțeleg acest lucru, este important să devin conștient de sensibilitățile mele în așa fel încăt să pot gestiona conștient distorsiunile pe care le determină.

Comportamentele de evitare.  Anxietatea e loială. Odată ce a validat niște scenarii,  se va asigura că mă ajută să le și mențin. Cum face asta? Prin comportamentele de evitare. Dacă evit situațiile generatoare de anxietate, nu voi putea să am dovada că le pot face față. Dacă nu am încredere în oameni, voi evita să cunosc oameni noi. La prima vedere asta mă pune la adăpost de răutatea lor, dar dacă ne gândim mai bine mă și împiedică să cunosc oamenii care să contrazică axioma “oamenii sunt răi”.

Concluziile premature. Anxietatea operează cu concluzii. Și pentru că nu are legătura cu logica, concluziile sunt, de cele mai multe ori, nu numai premature ci și iraționale. Nu știu ce se va întâmpla, deci e periculos. Nu mă sună, deci nu-i pasă.  Oamenii sunt răi, deci mă vor răni. Eu le recomand clienților mei ca, ori de câte ori, ajung o concluzie legată de ceva ce face altcineva să verifice dacă este reală.  Și să învețe să producă și scenarii pozitive. 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată așa că inevitabil constată că scenariile pozitive au mari șanse să fie adevărate.

Vorba reclamei de interes național, eu recomand “consumul responsabil de griji”. Ideea este că, oricât de mult te-ai îngrijora, asta nu te va face să vezi viitorul mai clar. De fapt, pe noi nu viitorul ne sperie ci faptul că nu știm sigur dacă îi vom putea face față.  Tot ce reprezintă trecutul nostru a fost mai întăi viitor și apoi prezent.  I-am supraviețuit. Am învățat și ne-am antrenat.  Așa că, oricât de incert ar fi viitorul, avem mari șanse să îi facem față.

(imagine: http://www.telco-ott.com/)

Schimbarea – drumul dintre frică și oportunitate

change_for_a_dollar

Cineva (Charles F. Kettering) spunea că oamenii sunt deschiși către lucrurile noi dacă acestea arată exact ca cele vechi.  Conceptul de schimbare e folosit  zilnic. Și nu mă refer doar la schimbatul șosetelor.  Și totuși, în mod inexplicabil, deși ne cam schimbăm tot timpul, când vine vorba de schimbare pendulăm  inevitabil între frică și dorința de a obține mai mult de la viață. Asta este problema majoră cu schimbarea: statisitic vorbind, conține 50% pierdere și 50% câstig.

De unde vine frica? Ea adresează potențialul de pierdere al schimbării. Orice schimbare vine la pachet cu lipsă de informație. Iar creierul nostru este „proiectat” să știe. Ce nu știe, intepretează automat ca fiind posibil periculos. Așa, just to be on the safe side. La schimbare ne sperie nu schimbarea în sine ci incertitudinea. Faptul că nu putem ști cu siguranță dacă o să fie bine sau rău. Culmea este că nici măcar atunci când ni se pare că știm, nu putem avea garanția că o să fie bine sau rău.  Ce vreau să spun este că o gleznă scrântită e, în principiu, un lucru rău. Dar dacă asta face posibil ca eu să îmi găsesc perechea în persoana doctorului care o tratează, poate că nu mai e atât de rău, ba chiar se poate afirma că merită. Deci, vestea bună e că, de vreme ce oricum trăim expuși la întoarceri de situație, suntem cu siguranță echipați să facem față și dacă noi suntem cei care determină schimbarea.

De ce ne atrage oportunitatea? Ea adresează potențialul de câstig. Schimbarea vine, inevitabil, cu lipsă de confort. Iar lipsa de confort trage de limitele adaptabilității mele, adică le dezvoltă. Din fericire, pe lângă circuitele asociate cu prudența, avem un creier care este proiectat și pentru dezvoltare. Eu cred că undeva, pe scoarța fiecărui individ, există conștiința potențialului maxim individual. Și ori de câte ori rămân în urmă, ceva intern va genera schimbare în așa fel încât să pot să fac încă un pas în dezvoltarea propriei persoane. Așa devine posibil  să trecem peste stresul generat de incertitudine și să acomodăm schimbarea. Să mulțumim deci lăcomiei, nevoii de mai mult care ne ne duce către oportunitate. Indiferent dacă înseamnă bani, glorie sau cunoaștere.

Altcineva (Lisa Lutz) spunea că abilitatea noastră de a ne adapta este spectaculoasă, dar că nu putem spune același lucru despre capacitatea noastră de schimbare. Doar că până la urmă, adaptatea și schimbarea au doar un singur lucru diferit. Cine inițiază procesul. Adaptarea este până la urmă o schimbare pe care nu ți-o faci cu mâna ta. Ne adaptăm la cele mai spectaculoase împrejurări  pentru că odată ce se generează nevoia de schimbare, adaptarea  e singurul răspuns posibil.  Și dacă sunteți de acord cu mine, asta implică nu numai că ne schimbăm în fiecare zi dar, mai ales, că suntem foarte pricepuți la asta.  Ce mare lucru dac[, de vreme ce procesul e arhicunoscut, nu faci faci decât să mai adaugi inițiativa proprie.

(foto: theinspirationroom.com)