Cum știi dacă părinții tăi au inteligența emoțională a unei greble?

cum stii daca parintii tai

O să încep printr-un “disclaimer”. Părinții fac și ei ce pot. Până la urmă, marea lor majoritate, sunt OK. Te-mbracă, te încalță și te trimit la școală. Au grijă să te facă om. Și totuși eu am în cabinet în fiecare zi clienți care își consumă energia gândindu-se la ce-ar fi putut ajunge dacă aveau altă pereche de părinți, în timp ce se simt vinovați că se gândesc la asta.  De regulă acesta este primul semn că, deși au fost ocrotiți la modul concret, au fost neglijați emoțional.  Daniel Goleman definește inteligența emoțională ca fiind abilitatea persoanei de a identifica, exprima și controla propriile emoții, la pachet cu abilitatea de a le pricepe pe ale celorlalți și de a ști cum să reacționeze adaptativ la ele. Neglijarea emoțională presupune incapacitatea părintelui de a adresa corect nevoile emoționale ale copilului. Adevărul trist e că nu ne putem învăța copiii decât ce știm și noi să facem. Carevasăzică, cum știi dacă părinții tăi au (sau aveau) inteligența emoțională a unei greble?

De exemplu, dacă te vedeau intrând trist pe ușă și în loc să auzi “te văd trist, te-a supărat cineva la școală?” auzeai un neutru “Și, cum a fost la școală?”. Sau dacă faceau “mișto” de nesiguranțele tale în loc să bage de seamă cât de teamă îți era să mergi la vreun examen ori la prima întâlnire. Sau dacă reușeau să fie sterili emoțional în fața oricărei vicisitudini (de la decesul bunicii, la defectarea mașinii de spălat).  Pentru că aceste ipostaze (și nu numai) sunt semne clare că, de vreme ce nu știau să își identifice și să își exprime propriile emoții nu aveau cum să le priceapă pe ale tale. Și, dacă ei au fost așa, atunci tu astăzi nu ai cum să identifici propriile emoții, să le faci față sau să le exprimi. Unul dintre semne ar putea fi generalizarea expresiei “mă simt rău” pentru orice stare emoțională, de la vinovăție la frica de stomatolog. Un altul incapacitatea de oferi suport emoțional alte persoane.

Sau dacă, de plidă, după ședința cu părinții la care aflau că ți-ai făcut profesoara de mate “tâmpită”-n gura mare intrau pe ușă direct urlând la tine și comunicându-ți doar pedeapsa, fără să te întrebe și care-i versiunea ta și fără să-ți explice cum ai putea data viitoare să îți exprimi dezaprobarea mai adaptativ. Acesta ar fi semnul că nu se pricep să-și controleze propriile emoții și nici să le exprime fără învinețirea ascultătorului (la propriu sau la figurat). Și dacă ei au fost așa, nu e exclus ca astăzi tu să ai probleme cu managementul furiei ori să fii veșnic nemulțumit sau revoltat.

Să mergem mai departe… Dacă te-au acuzat toată copilăria și adolescența că ești leneș (puturos, loază sau similar) și n-au văzut anxietatea din spatele procrastinării, acest lucru e doar dovada faptului că nu-și recunoșteau nesiguranța proprie în rolul de părinte. Și dacă ei așa făceau atunci probabil că tu astăzi treci prin viață însoțit de un discurs intern de genul “nu ești bun de nimic”, “nu faci nimic ca lumea” sau variante.

Dacă erau adepții sintagmei cu pupatul copilului doar atunci când doarme sau dacă te criticau constant sau dacă se îndoiau constant de tine. Nu e decât un semn că habar n-aveau cum să-și exprime afecțiunea și dorința ca tu să reușești în viață. Iar dacă ei erau așa, probabil astăzi nici tu n-au curaj să te afirmi drept cine ești de teama că vei fi respins ori poate ești intens autocritic.

Dacă te recunoști, ce-i de făcut?  Inteligența emoțională se antrenează. La orice vârstă. Citește, informează-te, găsește un psihoterapeut care să ți se potrivească. Va fi de muncă, dar se poate.

(imagine :www.ookee.ro)

Sacrificiul și egoismul

sacrificiul și egoismul
Mie îmi place să spun că sacrificiul este o mâncare, de cele mai multe ori, nesolicitată, care se dă cu lingura și se scoate cu coada.  Și îmi mai place să spun că motivele pentru care facem lucruri sunt ale noastre. Ceilalți sunt beneficiari secundari sau victime colaterale.  Așa se face că, punând cele două cugetări la un loc, ne ducem către explorarea posibilității ca sacrificiul să fie tot o formă de egoism, doar că mai puțin vizibilă ca atare.

Să vedem… Ce face un egoist? Ia decizii pentru el însuși, de care beneficiază personal. De regulă, nu îi întreabă pe ceilalți și nu îi ascultă dacă nu sunt de acord cu el. Are beneficii directe din ceea ce face.

Ce face cineva care se sacrifică? Începe prin a lua o decizie pentru propria persoană. Fapt că decizia aceea presupune să se lase pe el deoparte și să pună pe altcineva în loc, nu face decizia mai puțin personală.

De  ce face asta, care e beneficiul? De cele mai multe ori pentru a-și întreține o anumită părere sau imagine despre sine.  Și deloc de neglijat, poate face asta în timp ce pare că nu e egoist. De cele mai multe ori, cel care se sacrifică nu întreabă pe nimeni. Nici măcar pe beneficiarul presupus al sacrificiului. Care poate dacă ar înțelege despre ce e vorba și că prețul sacrificiului este fericirea celui care face gestul, venită la pachet cu regretele și reproșurile aferente, ar prefera varianta fără sacrificiu.

Să luăm scenariul tipic al sacrificiului parental. Adică cel al adultului care odată devenit părinte decide să nu mai țină cont de propria viață ci doar de cea a copilului. Își lasă propriile interese de viață (profesionale sau personale) deoparte aproape integral și se dedică copilului.  Copilul primește astfel, odată cu sacrificarea acestora și responsabilitatea de a face să merite acest sacrificiu. Primește simbolic și menirea  de a împlini viața netrăită a părintelui. Ce se întâmplă, de regulă, la prima deraiere semnificativă  a copilului de la drumul dorit, este că părintele va simți nu numai anxietatea firească a unui părinte responsabil ci și presiunea de a nu-și rata propria viață prin intermediul copilului.

Am văzut părinți care au preferat să se dedice creșterii copilului dar care au înțeles că au făcut asta pentru propria lor bucurie și împlinire. Copiii lor nu au fost beneficiarii vreunui sacrificiu ci doar al dragostei și atenției. Dar am văzut, cu mult mai des, varianta sacrificată de părinte. Deși nu au fost întrebați dacă doresc viața părintelui și presiunea de a o duce la îndeplinire, copiii au primit-o oricum. Cu tot cu imposibilitatea de a o pune în practică , de vreme ce nu poți face să merite viața altcuiva.

Eu zic că dacă tot mă las pe mine deoparte aș face bine să-nțeleg că singurul beneficiar al gestului sunt eu.  Și, înainte să fac sacrificiul meu cadou cuiva, ar fi un gest lipsit de egoism, să-ntreb beneficiarul dacă își asumă, pe lângă sacrificiul meu, și partea în care va primi frustrare, reproșuri și așteptări obligatoriu de îndeplinit.

Că de aia zic, că egoistul adevărat are un mare avantaj. Nu se sacrifică. Și dacă se cunoaște bine pe sine, îi respectă și pe ceilalți și înțelege că ia decizii numai pentru el. Va face astfel gesturi conștiente prin care se împlinește și își trăiește viața din plin alături de ceilalți și nu prin intermediul lor.

(imagine: http://marloluigijoble.blogspot.ro/)

Adolescența – skanderberg la domiciliu?

skandenberg 2

Mi-am adus de curând aminte de o discuție care a început cu o remarcă de-a fiicei mele legată de adolescență. Ea avea vreo 20 de ani pe atunci. Eram într-un grup mai mare. Unul dintre puștii de-acolo tocmai purta o discuție aprinsă și în contradictoriu cu tatăl. Discuția s-a închis brusc, ca la carte, cu trântit de uși. Și-aici urma remarca: Ia uite, a spus, Alexandra, ăsta se poartă ca mine, acum vreo 4 ani. Cum adică – intreb eu. Păi da, insistă ea, face exact invers de cum se-așteaptă de la el. Tatăl în chestiune aude dialogul.  Aaa, deci zici că nu rămâne așa.. o să-i treacă?

Dincolo de umorul inerent, omul a exprimat un lucru pe care l-am mai auzit. Adolescența e percepută câteodată ca un fel de boală extraterestră ce îți transformă copilul docil într-o grenadă cu cuiul scos ce poate exploda ireparabil, oricând.

Adolescența e o perioadă de presiune accentuată pentru toate taberele. De-o parte adolescentul în chestiune se trezește preocupat de sine, de lume și de explorarea ambelor. De data asta are toate uneltele unui adult dar fără experiența și discenământul acestuia.  Acum începe lupta dintre „copilului pe cale să devină adult” și „lume”.  Lupta se va sfârși cu integrarea personalității lui. De partea cealaltă, se află părinții terorizați că ar putea fi responsabili de tot ce s-ar putea sfârși prost sau ireparabil.  Și iată concerenții la skanderberg: discernământ contra nevoie de experimentare. Și trebuie să recunoaștem… Muschiul discernământului e experimentarea. Asta-i problema: adolecentul își exersează mușchii lui pe responsabilitatea altuia. Adică a părintelui.

Nu e ușor în nicio tabară. De partea părintelui e teama pentru viitorul copilului iar cel mai simplu de folosit sunt autoritatea și interzicerea.  De partea cealaltă e dorința de a afla cine ești si ce vrei și cel mai simplu de folosit sunt nesupunerea și conflictul.  Sfârșim prin a uita ce e în spate și nu vedem decât uneltele folosite în interacțiunea cu celălalt: autoritate și interzicere versus nesupunere și conflict. Totuși, dacă ar fi posibil să putem face schimb și să trăim măcar o zi pe lună în pielea celuilalt ar fi extrem de simplu să vedem teama de o parte și dorința de afirmare de cealaltă parte.

Despre copil și visuri

despre copii si vise

Avem doi oameni, un bărbat și o femeie. Se plac, se iubesc… apare și cel de-al treilea om. Deși în ordine cronologică e ultimul și în ciuda faptului că este rezultatul unirii primilor doi, cel de-al treilea om, cunoscut sub numele popular de copil, e totuși un om de sine stătător. Adică are personalitatea lui, poveștile lui și destinul lui în devenire.

De ce zic asta?  Pentru că, deși în teorie suntem de acord cu cele de mai sus, odată ce apare copilul în pridvor, el devine oarecum responsabil să ducă la îndeplinire o parte din visurile noastre (dacă nu pe toate) și să se ferească de cel puțin o parte din greșelile noastre (dacă nu de toate).

Oare, să vă povestesc câți adulți cocoșați de visurile neîmplinite ale părinților lor am cunoscut?… Sau cât de dureros și nedrept se simte faptul că ai visuri diferite de cele ale părintelui tău atunci când diferența este „tratată” cu respingere și critică?…

Nu vreau să dramatizez căci până la urmă de asta devenim adulți, pentru a ne exercita alegerea asupra propriului destin. Totuși e util ca, în calitate de părinte, să fiu conștient care sunt visurile mele nepuse în practică și spaimele mele și care sunt ale copilului. Venim pe lume goi, fără frici și fără visuri.  Suntem învățați nu numai să ne îmbrăcăm ci și ce e la modă, nu numai să visăm ci și care sunt visurile acceptabile, nu numai să ne temem ci și de ce anume și când.

La prima mea întânire cu fiica mea, asta a fost prima mea întrebare de părinte. De unde o să știu eu ce își dorește sau ce i se potrivește?  Nu gânditi că n-am greșit de-a lungul celor 25 de ani de când am făcut cunoștință. Dar cred, și ea e de acord, că m-am străduit să aflu sau, cu toată frica implicată, să o las să afle raspunsul.

Este dragostea garanția unei relații de lungă durată?

dragostea nu e de ajuns
O să încep prin a declara că, în ciuda a ceea ce credem la prima tinerețe, o relație de lungă durată e mai degrabă o chestiune de management. Pentru că da, dragostea nu e de ajuns. Ai nevoie de multă îndemânare relațională pentru a putea gestiona o relație timp de zece sau douăzeci de ani. Știu că nu asta vedem în filmele romantice, dar gândiți-vă că actorii nu stau împreună decât cât durează filmările.

Chiar dacă dragostea „nu ține de foame” ea are totuși un mare rol în cadrul unei relații. Este resursa necesară și esențială atunci când relația intră în criză. Dacă există, atunci voi fi dispus să lupt și să încerc să refac ceea ce s-a deteriorat. Deci, da, dragostea salvează dar nu este suficientă pentru a întreține viața de zi cu zi a unei relații.

Viața în doi, ca orice lucru mare, se compune din lucruri mici. Atunci când doi oameni își încep viața împreună au de făcut din două vieți separate una comună. Și asta se lasă, de regulă, cu dureri de ambele părți. Asta se întâmplă pentru că suntem diferiți, avem obiceuri diferite, avem credințe diferite. Fără să decad din drepturi importanța idealurilor și a ideilor filozofice, în viața împreună o discuție despre Socrate sau politică tinde să fie mai puțin deranjantă și mai rară decât cea despre poziția capacului de toaletă sau a dezordinii din dulap.

Ideea este că din doi oameni ce vin din două familii diferite urmează a se naște o entitate nouă – familia reprezentată de cei doi. Care urmează să își adope propriile reguli, credințe și obiceuri. Ca orice naștere ce se respectă, procesul are și dureri și hopuri. Iar pentru gestionarea eficientă a procesului ai nevoie de comunicare pentru a înțelege ce anume ai de negociat.

Poți să iubești din tot adâncul sufletului dar, dacă nu te regăsești în felul în care se setează regulile vieții tale în doi, devii profund nefericit. Și poate că dragostea salvează o relație dar nu o poate învăta să funcționeze eficient.

Pare o veste proastă? Nu este. Comunicarea și negocierea se învață. E vorba de puțină muncă. Aici ajută dragostea. La disponibilitatea de a face relația să meargă.

Cafeaua de duminică

carte
Eu cred în “mă distrez, deci învăt” și mai cred că lucrurile importante sau interesante nu sunt neapărat academice sau complicate. Cafeaua de duminică este asezonată cu o gluma, o temă de dezvoltare personală, o recomandare de film și una de carte. Mă strădui să le grupez în jurul unei teme și să impărtășesc în câteva cuvinte ce au adus pentru mine în incursiunile mele spre autocunoaștere.

Iată recomandarea pentru film de azi. Dacă vă sună bine, vă puteți abona la newsletter și veți primi “Cafeaua de duminică” în fiecare duminică.

“The Final Cut (Memorie finală) (2004)
Un film cu Robin Williams cere, aproape întotdeauna, o seară liniștită și, după vizionare, un pic de timp pentru a așeza în biblioteca ta internă ce ai văzut. Așa e și de data asta…

N-o să vă spun din firul epic mare lucru. Vă las plăcerea. Dar m-aș opri la ceea ce mi-a cerut timp de gândire mie si m-a făcut să reiau filmul de la capăt. Ideea este că devine posibil, undeva în viitor, să implantezi un cip în capul omului, care să memoreze toate amintirile până la moarte. Informațiile astfel obținute se puneau cap la cap într-un soi de memorial odată cu plecarea omului din viață. Filmul cu pricina era vizonat de familie și prieteni.

Prima întrebare care a venit rapid și-a fost: “hmmm … oare câte din lucrurile făcute de mine până acum ar mai fi fost făcute de mă uitam la posibilitatea ca lumea să le știe? E drept, când mor… Dar totuși…” Aceeași întrebare o fi avut-o si scenaristul pentru că, odată cu cipul, în film apare si editorul de imagine – adică cel ce urma să facă acceptabil filmul vieții omului și să taie cadrele mai greu de digerat pentru familie și prieteni.

Și asta mi-a adus aminte de cât de puțin știm despre ceilalți și, implicit cât de puțin lăsăm să se știe despre noi. Pentru că, după cum zicea un mare om, pentru fiecare dintre noi e mult mai simplu să luptăm pentru principii decât să trăim după ele.

Așa încât, editorul de imagine și viața lui din film sunt ilustrarea axiomei că nimeni nu vrea să afle tot adevărul.

După film m-am străduit să fac o listă cu ce n-aș fi făcut de aveam parte de cip. M-am străduit o vreme și apoi am luat decizia că baza rămâne în editorul de imagine. Pentru că altfel scoteam din viața mea cam mult din ceea ce m-a făcut să fiu ceea ce sunt.

Relația extraconjugală – ce spune și despre cine?

relatii extraconjugale

Unul dintre principiile mele de intrepretare a vieții spune că “ce face un om spune ceva despre el, nu despre mine”. Deci, ce spune relația extraconjugală și despre cine?

Așa că să începem prin a înțelege că, dacă partenerul sau partenera mea, mai adaugă o relație în paralel cu cea pe care o avem împreună, nu ne uităm la ce fac sau nu fac eu bine, ci la ceea ce-i lipsește lui sau ei. Cunoscătorii știu de ce, dar gestionarea mai multor relații paralele este, inainte de toate, incomodă pentru că presupune de la gestionarea de vinovăție (ca preț al încălcării principiilor morale) până la aranjamente administrative (ca preț al duplicității) . Așa că, dacă decid să mă complic, înseamnă că îmi lipsește ceva.

Am văzut mulți “înșelați” prinși în capcana lui “ce am greșit sau ce nu e în regulă la mine de mai există și altcineva?”. Si da, sunt de acord, îi poate lipsi “fun-ul” sau noutatea sau vânătoarea, dar la fel de bine îi poate lipsi afecțiunea sau comunicarea sau sexul. Ce îi lipsește spune ceva despre el sau despre ea și despre relația de acasă. A mea, cu el sau ea. Și poate asta e de discutat și de văzut cum și, mai ales, dacă se poate repara.

Relațiile paralele sunt mult mai întâlnite decât am vrea să credem. Unul dintre motive este și acela că nu spunem ce ne lipsește pentru că ne așteptăm ca partenerul să știe, așa din proprie inițiativă, pentru că mă cunoaște Domnule de-o viață. De aici și până la a asuma că nu vrea sau nu-mi poate oferi ce îmi doresc e doar un pas. Pas care însă face să pară mai la îndemână să sau iau din altă parte.

Realitatea spune că o relație extraconjugală poate ajuta o relație sau o poate distruge. Diferența o face disponibilitatea de a comunica despre ce anume lipsește unui partener și deschiderea celuilalt de a admite dacă poate oferi ceea ce lipsește sau nu. Dar despre asta săptămîna viitoare.

Despre Niciodată și Întotdeauna

niciodata si intoteauna

Nu știu de v-ați gândit vreodată cât de mult contează ceea ce spui. Sau ceea ce îți spui.

În mod ironic „niciodată” nu există aproape… niciodată… și „întotdeauna” nu prea se întâmplă. Sunt doar erori de estimare a situației. Un fel de bug-uri – dacă vreți – ale gândirii. Și totuși, vă provoc să numărați de câte ori le spuneți într-o zi.

În fine. Hai să vedem ce facem cu ele, pentru noi personal și pentru ceilalți.

Ce face „niciodată” pentru mine, îndată ce-l rostesc? Întâi că nu îmi lasă loc de întors, adică nu îmi dă alternative. Pentru că, nu-i așa, „eu niciodată nu voi face asta”. Problema e că viața are un talent special. Acela de a te face să faci lucruri pentru prima oară, iar prima oară e purtătoare de „niciodată până atunci”. Și tot ea, viața, se distrează punându-te în chiar situațiile pe care, nu de mult, le judecai la alții.

Apoi, tot „niciodată” face pereche super-bună cu îndoiala și cu lăsatul baltă pentru că, nu-i așa, „de vreme ce nu am mai făcut asta niciodată… cum am să mă descurc?… mai bine lasă”.

Ce fac cu „niciodată” pentru alții? Cel mai adesea, îl folosesc pentru nedreptățire. Pentru că „niciodată nu ai dus gunoiul” scoate din ecuație bunăvoința conținută în dățile când omul poate chiar făcuse asta. Un niciodată, impărțit cu altul, te duce către disperarea lipsei de soluții pentru că, de vreme ce nici chiar o dată nu se întâmplă, ce rost mai are să ne gândim la ce putem schimba. Uităm adesea că simpla înlocuire a lui „niciodată” cu „de cele mai multe ori” face o mare treabă. De vreme ce totuși se întâmplă câteodată, înseamnă că se poate.

”Întotdeauna”, împărțit in cuplu, aduce cu sine iluzia eternității. Pentru că dacă „tu întotdeauna mă vei iubi” prevăd că, până la sfârșitul lumii, va fi la fel. Și asta va face greu de digerat situația în care vei face asta doar un an sau doi.

“Întotdeauna” gestionat de unul singur aduce disperare. Pentru că, presupun că sunteți de acord, e una sa fiu singur acum și alta să fii singur pentru totdeauna. La fel, e una să știu că am greșit, chiar dacă repetat și poate tot la fel, și alta e să-mi spun, pe post de condamnare la neschimbare, „greșesc întotdeauna”.

Eu cred că lucrurile mari se fac cu lucruri mici. Și vă provoc! a doua oară. Hai să vedem ce se întâmplă dintr-un lucru mic: înlocuirea lui „niciodată”și „întotdeauna” din viața mea de zi cu zi (față de mine, și față de ceilalți).