Recunoștința, pastila de fericire de fiecare zi

recunostinta

O să încep cu este recunoștința și aș vrea să o definesc ca fiind emoția care exprimă mulțumirea pentru ceva ce ai. Opusă celei prin care exprimi ceva ce-ți dorești, dar nu ai. Știu că termenul de recunoștință poate avea iz de clișeu, dar îmi asum riscul. Clișeu sau nu, studiile demonstrează că există o corelație clară între „cantitatea” de recunoștință prezentă în viața cetățeanului și calitatea percepută a vieții acestuia. La fel ca toate abilitățile de pe lumea asta, nici capacitatea de a simți sau exprima recunoștință  ne e obligatoriu primită la naștere. Unii facem asta natural, alții nu chiar. Vestea bună este că, dacă nu ne descurcăm prea bine la capitolul recunoștință, putem învăța.

Dar mai întâi haideți să vedem ce pierdem dacă nu avem obișnuința de a fi recunoscători. În primul rând valoare. Pentru că a fi recunoscător asta presupune – să conștientizezi valoarea a ceea ce ai. În momentul în care decid că un lucru „mi se cuvine” sau că „e normal să fie așa” pierd posibilitatea de a-i conștientiza valoarea. De unde și vorba că omul își dă seama ce-i lipsește după ce pierde ce-a avut. Nu e mare lucru să fii sănătos decât după ce nu mai ești. Nu e mare lucru să fie cineva lângă tine decât atunci când ești singur. Și ce mare lucru e să lucrezi undeva, atât timp cât nu ești șomer.

Următorul lucru pe listă este capacitatea de a face față greutăților inerente vieții. Recunoștința înțeleasă corect nu înseamnă să mă mulțumesc cu ce am în timp de mă fac că nu văd ce nu-mi convine. Ci înseamnă să capitalizez energie din lucrurile care merg bine pentru a mă putea mobiliza să le schimb pe cele care nu-mi plac.

Nu în ultimul rând dacă nu sunt recunoscător pierd sănătate. Mai ales din cea cardiacă. Nu glumesc… Știința ne arată că o „baie” de câteva minute de recunoștință ne calmează ritmul cardiac similar cu ce se obține prin tehnici de meditație.  Tot recunoștința poate fi responsabilă și de întărirea sistemului imunitar.

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre motivele care  demonstrează utilitatea recunoștinței. Să trecem acum la cum putem învăța să o exprimăm.  Ideea este că nu prea suntem educați în direcția asta. Spunem mult prea rar „mulțumesc”. Și nu facem discriminări. Nu ne mulțumim nici nouă înșine, nici altora. Carevasăzică, simplul și banalul „mulțumesc” e primul pas către recunoștință. Și, surpriză, cea mai multă recunoștință se pierde din luatul de-a gata a lucrurilor mărunte.  Uităm că lucrurile mari se fac din lucruri mici. Și că „normalitarea” se definește de multe ori prin continuitate.  Și vă provoc – luați orice lucru „normal” pe care partenerul de viață, copilul ori colegul îl face zi de zi. Încercați să vă aduceți aminte când ați spus ultima dată un „mulțumesc” în schimb.  Și spuneți, azi sau mâine,  un „mulțumesc ” adevărat. Până la urmă e vorba de „normalul” de care altul vă scutește sau pe care face efortul să îl facă. Așadar, primul pas către exersarea recunoștinței e să-mi propun o doză de(cel puțin)  3 „mulțumesc”/ zi.

Studiile arată că 3 (trei) minute de recunoștință pe zi sunt suficiente pentru a ne crește calitatea vieții. Așadar, dedică trei minute în fiecare seară pentru a identifica lucrurile pentru care îți poți fi ție ori altcuiva recunoscător.  Oricât de greu ar fi, sunt sigură că sunt. Și, mai ales dacă e greu, în lucrurile bune (chiar dacă nu multe) se află puterea de a merge mai departe.

(imagine: laughingattheiword.com)


Ce auzi când depresia ta vorbește pentru tine

ce auzi când depresia ta vorbeste pentru tine

Atunci când o emoție devine prevalentă se poartă ca și cum ar fi un terorist. Subordonează multe dintre procesele interne, mentale și comportamentale deopotrivă. Frică, furie, bucurie sau dragoste, nu contează. Emoția ia în posesie dialogul tău interior și percepția ta despre lume. Dragostea îți șoptește la ureche că ea este îndeajuns și te face să ignori semnalele de alarmă pe care ajungi să le vezi doar în nefericirea de mai târziu. Frica te face să simți că vine sfârșitul lumii și că nu ai nicio șansă să scapi și te determină să te porți ca și cum sfârșitul e acolo, iminent.  Procesul prin care o emoție se tranformă dintr-un musafir care se poartă firesc  care vine dar mai și pleacă într-un terorist care se instalează cu arme și bagaje și îți dictează ce să spui sau ce să faci, e unul subtil. Dar subtil așa cum este face diferența între îngrijorare și anxietate, între bucurie și manie, între tristețe și depresie.

Astăzi, mi-am propus să intru puțin în detalii despre felul în care tristețea ne răpește realitatea și despre care sunt semnele că nu poți avea încredere în viziunea ta despre lume pentru că nu este viziunea ta ci a depresiei.

Primul lucru pe care îl face depresia este să scoată în evidență toate evenimentele negative. Și dacă ar face doar atât, tot ar fi bine. Dar se mai petrece ceva – așa cum spunea Lee H. Coleman, evenimentele negative par să devină stabile și globale. Adică nu numai că depresia alege stimulii negativi dar și generalizează prin concluzii. Un prieten care nu răspunde la telefon devine astfel o declarație-concluzie de genul „nimănui nu-i pasă de mine”.

Mecanismele prin care funcționează procesul de mai sus se numesc distorsiuni cognitive. Cele pe care le folosește depresia (ne spune tot Coleman) se învârt în jurul a trei concepte: resemnare, neajutorare, inutilitate și incapacitate. Distorsiunile cognitive ne pot  schimba realitatea și percepția despre viitor atât de dramatic încât să se manifeste comportamente auto-distructive – de la refuzul de a apela la ajutor, la izolare, înfometare sau chiar sinucidere. Le găsiți mai jos pe cele mai comune:

“E doar vina mea că am ajuns în starea asta” Chestia e că depresia nu e o alegere. Nu alegi să fii depresiv, ci se instalează o depresie. Nu alegi nici să faci viroză și nici carii. Mare parte din factorii de influență în depresie țin de genetică, de copilărie sau de alți factori de mediu care nu pot fi influențați de trăitorul depresiei. Problema este că odată ce ajung la concluzia că e vina mea, devine cumva logic și că îmi merit soarta și că nu merit să fac nimic pentru a ieși din starea de tristețe profundă.

“Nu mai sunt în stare de nimic” Tristețea profundă îți descarcă bateriile. Aproape complet. Un duș, un coborât din pat, un zâmbet devin similare cu a urca pe Everest. Iar asta nu face să decât să adauge la sentimentul de devalorizare și de inutilitate. Adevărul este însă că, de cele mai multe ori, există cineva dispus să ajute și să înțeleagă că ți-e greu să faci chiar și cele mai simple gesturi și că uneori, videcarea începe cu cel mai mic pas pe care ești dispus să-l faci.

“Nu o să mă mai pot bucura niciodată ce nimic” Depresia parazitează întreaga paletă de emoții. În plus, noi tinde să ne previzionăm starile emoționale viitoare pe baza celor pe care le trăim în prezent. Și, la fel cum atunci când mă îndrăgostesc știu că o să dureze toată viață, voi tinde să cred că nu mai există în viitor decât tristețea. Doar că pe lumea asta toate trec. Și dragostea, dar și tristețea.

“Nu sunt în stare să găsesc o rezolvare” Depresia afectează capacitatea de a rezolva probleme și a a găsi soluții. De aici derivă și comportamentele auto-distructive. De la credința că nu există nicio rezolvare, credință indusă de depresie.  Sfârșitul lumii nu vine însă aproape niciodată. Ai doar nevoie să împrumuți o pereche de ochi pentru a vedea soluțiile.

Concluzia? Depresia este o boală. Pe lângă simptomele emoționale și fizice, interferează cu funcționarea corectă a creierului tău și îți afectează gândirea distorsionând imaginea lumii înconjurătoare și contopindu-se cu imaginea ta de sine. Depresia te minte.  Tu nu ești depresia ta. Ești doar afectat de depresie. Odată ce înțelegi că e diferită de tine și nu te definește, acesta este primul pas să poți lupta cu ea.

(imagine: confusedconfuser.wordpress.com)


Respingerea – ce poți face să fie mai ușor

resemnificarea respingerii

Spuneam săptămâna trecută că revin cu arma cea mai importantă pe care o avem în dotare atunci când vine vorba de gestionarea respingerii. Tot atunci spuneam că respingerea face parte din viață. Nu pentru că avem de plătit vreun păcat originar ci pentru că suntem diferiți și, mai ales, pentru că avem percepții diferite despre lucruri.  La fel de adevărat este și că unii dintre noi ne descurcăm mai bine atunci când suntem respinși. Ne doare mai puțin și ne revenim mai repede. Cei care nu facem parte din categoria norocoasă resimțim din plin durerea și avem nevoie de timp de recuperare după orice semn cât de mic de neacceptare din partea semenilor. Cei care scapă mai ieftin din ciufuleala respingerii fac câteva chestii, în mod nativ. Asta nu înseamnă însă că, noi cei mai sensibili, nu putem învăța să le facem, prin câteva schimbări de perspectivă (pretențios numite resemnificare). Carevasăzică, dacă respingerea îți dă de furcă, ia în considerare perspectivele de mai jos:

Problema nu e că oamenii fac lucruri, problema e că ție îți pasă. E un fapt demonstrat că cei care cred că sunt acceptați nu sunt scutiți de respingere. Practic au parte de același procentaj de semeni care au ceva de comentat împotriva lor, doar că nu îi iau în seamă. Cu alte cuvinte, tind să se focuseze pe situațiile în care sunt acceptați și să le treacă cu vederea pe cele mai puțin favorabile. Ce au ei diferit este părerea despre propria persoană. Care, dacă are gradul potrivit de pozitivitate, funcționează ca un fel haină matlasată. Te face să simți mai puțin ghionturile inerente trăitului în societate. Așadar, în loc să te preocupe cine te respinge, poate că e momentul să te preocupe îmbunătățirea părerii despre propria persoană.

Ce face sau spune un om, spune ceva despre el și despre problemele lui nu despre tine. Ce faci , ce spui și ce simți tu despre ce spune el, spune ceva despre tine și despre problemele tale. E tot un fapt demonstrat că, în viața de toate zilele, suntem mai puțin inteligenți decât ne place să credem. Relevant pentru tema de aici este că funcționăm pe baza a tot felul de automatisme care au la bază „ingrediente” foarte personale – clișee, sensibilități, valori, principii, stări de spirit generale sau de moment.  În plus, în mod automat, diferențele comportamentale și de valori sunt caracterizate negativ. Nu din rea voință, ci pentru că (inconștient, firește) funcționează principiul conform căruia îmi este mai aproape maieul decât cămașa. Altfel spus, dacă suntem semnificativ diferiți, e mult mai comod ca tu să fii „greșit”, nu eu. Așa se face că, dacă cineva te jignește, asta spune ceva despre educația, despre valorile și despre probleme lui emoționale și de comportament și nu spune nimic despre tine. Ce simți și ce faci tu ca răspuns, va spune ceva despre tine. La fel, dacă partenerul (sau partenera ta) te înșeală, asta spune ceva despre el (sau ea) și despre nesiguranțele sexuale sau emoționale ale lui (sau ei) și nimic despre valoarea sau aparența ta fizică. Ce simți, gândești și faci tu ca răspuns, abia acest lucru va spune ceva despre tine și sensibilitățile tale.

Sfârșitul lumii nu vine niciodată. E clar că respingerea e neplăcută și doare. Al naibii de tare câteodată. Dar ce ajută la gestionarea mai eficientă a durerii este credința că o să treacă. Și că cea mai bună pedeapsă pentru persoana care te-a respins este să lucrezi cu tine în așa fel încât să poți trece mai departe.

Când pierzi ceva câștigi ceva. Când câștigi ceva, pierzi ceva. Șmecheria e să înțelegi ce câștigi când pierzi și ce pierzi când câștigi. Ei na, o să spuneți… Ce naiba ai de câștigat din respingere. Ei bine, dezvoltare personală. E dovedit că potențialul nostru de dezvoltare se activează mai degrabă atunci când ne e greu.  În toată experiența mea de psihoterapeut n-am văzut pe careva care să fi spus că a învățat mare lucru de la o nuntă. Chiar și morala mahmurelii vine a doua zi. În schimb, noi toți învățăm de pe la înmormântări. Durerea respingerii și dialogul asociat cu ea vorbește despre sensibilitățile tale, despre lucrurile care te nemulțumesc la propria persoană, despre nesiguranțe. E mult mai important să te focuzezi pe a înțelege ce buton a apăsat omul care te-a respins decât să îți pierzi timpul întrebându-te ce motive a avut să te respingă. Doar așa poți sfârși cu un „action list” care să te facă ceva mai imun data viitoare.

Nu poți schimba realitatea întodeauna, dar poți schimba povestea pe care ți-o spui despre ea. Nu în ultimul rând, ajungem la dialogul interior, ca factor diferențiator important atunci când vine vorba de gestionarea respingerii. Pentru că una este să îți spui ție „doare al dracului, dar o să treacă” și alta este să îți bântuie prin cap „sunt distrus(ă) și nu știu cum o să trăiesc mai departe” . Respingerea vine, by default, cu un dialog destul de dramatic. Lăsată de capul ei, tinde să ducă lucrurile către varianta în care valoarea mea se duce de râpă și șansele de reabilitare intră la apă. Și poate că pare greu de crezut, dar poți obține o diferență extrem de mare de stare doar prin corectarea dialogului interior către o variantă realistă (că doar nu are rost să îți spui că totul e pe roze) dar lipsită de dramatism și însoțită de speranță.

Eu pot să garantez că dacă aplicați schimbările de perspectivă de mai sus, veți fi mai bine echipați pentru a gestiona respingerea de orice fel.  E ca atunci când plouă și vrei să ieși din casă. Nu poți închide norii de la robinet dar poți să-ți iei umbrela și galoșii (sau cizmele de cauciuc cu fițe, dacă vă preocupă moda).

(http://leares-man.deviantart.com/art/Walking-in-the-rain-289793296)


Călcâiul lui Ahile – Sensibilitatea la respingere

calcaiul lui ahile

Puține lucruri pe lumea asta sunt mai dureroase decât să te simți respins. Nu contează dacă este vorba de faptul că ești sigurul din grup care nu a fost invitat la petrecere sau că nu te-au ales pe tine pentru job ori dacă partenerul tău de viață (sau partenera) vrea să se despartă de tine sau dacă, deși nu pare să plece nicăieri, te critică de-ți merg fulgii. Doar intensitatea e alta, în funcție de cât de mult contează ce se petrece pentru tine.  De unde ni se trage oare sensibilitatea la respingere? Să vedem…

Indiferent de subiect, să auzi “nu” se simte ca o ușă trântită peste degetele sufletului. Adică respingerea doare, doare al dracului de tare.  La propriu. Studiile ne arată că atunci când ne simțim respinși se activează aceleași zone de scoarță care sunt responsabile și pentru procesarea durerii fizice. Cât despre durerea resimțită atunci când ne despărțim de partener, un alt studiu ne spune că durerea resimțită la vederea pozei persoanei care ne-a părăsit este similară cu aceea resimțită dacă îți verși cana cu cafea fierbinte pe mână. Nu este deci de mirare că se lasă cu deranj.

Mai mult, durerea nu este singura consecință a respingerii. De parcă nu ajungea că doare, se instalează și nesiguranța. Toate îndoielile despre propria persoană, inclusiv cele pe care le credeam rezolvate se activează brusc și încep să nu mai fiu sigur de valoarea mea. Fie situațional (adică personal sau profesional), fie în general dacă trauma este destul de puternică. Siguranța (inclusiv cea de sine) este o nevoie de bază așa că de aici încep să curgă și restul consecințelor – iritabilitate, stres, insomnie, dialog interior obsesiv cu privire la persoana (situația) care ne-a făcut să ne simțim respinși.

Acum, la fel de adevărat este că reacția noastră la respingere diferă. Unii dintre noi suntem hipersensibili, alții suntem mai (scuzată fie-mi exprimarea) nesimțiți. Carevasăzică nu toți cooperăm cu respingerea în același fel. Care să fie diferența? Studiile arată că persoanele cu o stimă de sine sănătoasă ies mai puțin șifonate atunci când sunt respinse. Ceea ce este valabil și pentru persoanele care se percep ca fiind influente social. Aici nu mă pot abține să nu remarc că poate de asta policiticienii par să fie insensibili la criticile cetățeanului de rând.

In fine, cum știi dacă faci parte din cei hipersensibili la respingere? Dacă ești cu ochii în patru și vânezi orice manifestare care poate fiind interpretată ca dezaprobatoare la adresa ta și dacă, oricât de neînsemnată ar fi aceasta, te afectează negativ. Sau dacă atunci când te simți respins te întorci împotriva ta și te auto-devalorizezi până când devii depresiv și terminat emoțional.  Ori dacă orice experiență negativă în relația cu ceilalți capătă proporții de catastrofă.  Toate acestea sunt semne că nu ești pregătit să faci față respingerii.

Problema este că, realist vorbind, respingerea face parte din viață. Pentru că suntem diferiți și pentru că tindem să credem că dreptatea este de partea noastră. Așa că n-are rost să încercăm să evităm respingerea ci doar să ne antrenăm să-i facem față, învățând să ne auto-valorizăm corect, având grijă de stima noastră de sine. Primul pas și cel mai important pas este resemnificarea respingerii.  Dar despre asta – săptămâna viitoare.

 

(imagine: www.newappsblog.com)


Ai vorbit cu copilul tău despre viol?

ai vorbit cu copilul tau despre viol

Hoinărind pe net am ajuns să citesc un blog.  Întâi l-am citit, apoi m-am speriat. “În cazul infracțiunilor de viol, în ultimii 5 ani de zile au fost trimise în judecată 2038 persoane. 5 infracțiuni de viol au dus la moartea victimei. 11% din cei condamnați pentru săvârșirea acestei infracțiuni sunt minori. Un număr de 4 autori sunt femei. 25% dintre victime sunt minori cu vârsta până în 15 ani. Wow… 11% dintre condamnați sunt minori și 25% dintre victime sunt tot în categoria asta de vârstă.  Pe un alt site, am găsit un articol scris prin preajma unui viol mediatizat. Acolo am găsit un alt comentariu interesant: “IPJ Vaslui: „o posibilă latură genetică” – motivul numărului mare de violuri din județ”. Și pentru că am căutat, am găsit și sfaturile poliției române cu privire la prevenție. Unul dintre ele, pare interesant “Vestimentația decentă și comportarea modestă nu incită la acostări”. Aha, deci suntem în situația în care violul e o condiției moștenită genetic, pe care o poți contracara cu o vestimentație decentă și o comportare modestă”. Și în care după cum găsiți aici, educația sexuală (opțională) panichează pe alocuri părinții pentru că le tentează copiii la sex. Carevasăzică suntem varză la educația sexuală formală, primim de la autorități sfaturi demne de Evul mediu și credem că responsabilă de tot procesul e o genă. În consecință,  când ai vorbit cu copilul tău despre viol? Și, mai ales, ce i-ai spus despre subiect? Sau despre tipurile de comportament prin care poți ajunge acolo? Ce să nu facă și cum să recunoască semnele?

Dacă n-ai făcut încă asta, o să fac eu lucrurile mai ușoare și o să rezum ce anume e important de știut despre viol.

Când vine vorba despre sex, diferența dintre normal și anormal o face în primul rând consimțământul. A consimți la un act sexual înseamnă că participi de bună voie la actul cu pricina de la începutul lui și până la sfârșit. Fac ultima mențiune pentru că e important să ne informăm copiii că e în regulă să te răzgândești. Și, mai ales, că dacă partenerul de sex se răzgândește ești obligat moral să te oprești.  În absența consimțământului un act sexual devine un viol.  Tot aici, e important de reținut încă ceva. Da înseamnă să auzi DA, nu să nu auzi nu. Pentru că, chiar dacă, lipsa unui nu și un comportament ezitant nu înseamnă (tehnic și legal vorbind) viol e esențial ca odraslele noastre să înțeleagă valoarea emoțională și erotică a sexului consimțit din adâncul sufletului. Diferit de cel silit sau obținut prin presiune emoțională.

Asta ne duce către comportamentele de presiune sau de hărțuire sexuală. Capitol la care copiii noștri au nevoie să înțeleagă că să faci comentarii scabroase sau vulgare despre particularitățile sexuale ale cuiva nu e deloc cool, nu va fi interpretat drept un compliment și nu face decât să arate un snapshot al nesiguranței sexuale al celui care comentează. N-o să se pună deci în postura cunoscătorului ci, mai degrabă al disperatului prost educat.

Și dacă discutăm despre cunoscători în ale sexului e util să le comunicăm copiilor că, deși dacă e să te iei după internet sau ce auzi la școală toată lumea are dreptul să facă sex, în viața reală lucrurile nu stau chiar așa. Dreptul la sex nu se primește automat ci se câștigă. Printr-un comportament informat și responsabil. Și este liber consimțit.  Așadar, dreptul la sex nu este implicit vreunui statut. Nu ai drept să faci sex doar pentru că ești “the boyfriend” sau, mai târziu, doar pentru ai certificat de căsătorie. Sexul neconsimțit este viol, indiferent de calitatea sau de drepturile legale ale cuiva. Iar presiunea emoțională derivată din afirmații de genul “suntem într-o relație, deci e datoria ta să faci sex” este dăunătoare și innacceptabilă. La fel de important este că sexul și dragostea nu sunt obligatoriu la pachet, așa că nu ai cum câstiga dragostea cuiva dacă faci sex.

Nu în ultimul rând, e important să explicăm odraslelor de ce alcoolul și drogurile nu fac casă bună cu sexul responsabil. Pentru că de vreme ce slăbesc discernământul și ne scutesc de inhibiții pot fi contributoare serioase la viol.

Poate cel mai important dintre toate este mesajul că, noi părinții, suntem dispuși să vorbim despre sex și că suntem alături de copii pe drumul descoperirii identității lor sexuale. Asta ne va încuraja copiii să discute deschis despre comportamentele sexuale problematice și ne va ajuta să-i protejăm.

(imagine:  equalityarchive.com)


Cum știi dacă părinții tăi au inteligența emoțională a unei greble?

cum stii daca parintii tai

O să încep printr-un “disclaimer”. Părinții fac și ei ce pot. Până la urmă, marea lor majoritate, sunt OK. Te-mbracă, te încalță și te trimit la școală. Au grijă să te facă om. Și totuși eu am în cabinet în fiecare zi clienți care își consumă energia gândindu-se la ce-ar fi putut ajunge dacă aveau altă pereche de părinți, în timp ce se simt vinovați că se gândesc la asta.  De regulă acesta este primul semn că, deși au fost ocrotiți la modul concret, au fost neglijați emoțional.  Daniel Goleman definește inteligența emoțională ca fiind abilitatea persoanei de a identifica, exprima și controla propriile emoții, la pachet cu abilitatea de a le pricepe pe ale celorlalți și de a ști cum să reacționeze adaptativ la ele. Neglijarea emoțională presupune incapacitatea părintelui de a adresa corect nevoile emoționale ale copilului. Adevărul trist e că nu ne putem învăța copiii decât ce știm și noi să facem. Carevasăzică, cum știi dacă părinții tăi au (sau aveau) inteligența emoțională a unei greble?

De exemplu, dacă te vedeau intrând trist pe ușă și în loc să auzi “te văd trist, te-a supărat cineva la școală?” auzeai un neutru “Și, cum a fost la școală?”. Sau dacă faceau “mișto” de nesiguranțele tale în loc să bage de seamă cât de teamă îți era să mergi la vreun examen ori la prima întâlnire. Sau dacă reușeau să fie sterili emoțional în fața oricărei vicisitudini (de la decesul bunicii, la defectarea mașinii de spălat).  Pentru că aceste ipostaze (și nu numai) sunt semne clare că, de vreme ce nu știau să își identifice și să își exprime propriile emoții nu aveau cum să le priceapă pe ale tale. Și, dacă ei au fost așa, atunci tu astăzi nu ai cum să identifici propriile emoții, să le faci față sau să le exprimi. Unul dintre semne ar putea fi generalizarea expresiei “mă simt rău” pentru orice stare emoțională, de la vinovăție la frica de stomatolog. Un altul incapacitatea de oferi suport emoțional alte persoane.

Sau dacă, de plidă, după ședința cu părinții la care aflau că ți-ai făcut profesoara de mate “tâmpită”-n gura mare intrau pe ușă direct urlând la tine și comunicându-ți doar pedeapsa, fără să te întrebe și care-i versiunea ta și fără să-ți explice cum ai putea data viitoare să îți exprimi dezaprobarea mai adaptativ. Acesta ar fi semnul că nu se pricep să-și controleze propriile emoții și nici să le exprime fără învinețirea ascultătorului (la propriu sau la figurat). Și dacă ei au fost așa, nu e exclus ca astăzi tu să ai probleme cu managementul furiei ori să fii veșnic nemulțumit sau revoltat.

Să mergem mai departe… Dacă te-au acuzat toată copilăria și adolescența că ești leneș (puturos, loază sau similar) și n-au văzut anxietatea din spatele procrastinării, acest lucru e doar dovada faptului că nu-și recunoșteau nesiguranța proprie în rolul de părinte. Și dacă ei așa făceau atunci probabil că tu astăzi treci prin viață însoțit de un discurs intern de genul “nu ești bun de nimic”, “nu faci nimic ca lumea” sau variante.

Dacă erau adepții sintagmei cu pupatul copilului doar atunci când doarme sau dacă te criticau constant sau dacă se îndoiau constant de tine. Nu e decât un semn că habar n-aveau cum să-și exprime afecțiunea și dorința ca tu să reușești în viață. Iar dacă ei erau așa, probabil astăzi nici tu n-au curaj să te afirmi drept cine ești de teama că vei fi respins ori poate ești intens autocritic.

Dacă te recunoști, ce-i de făcut?  Inteligența emoțională se antrenează. La orice vârstă. Citește, informează-te, găsește un psihoterapeut care să ți se potrivească. Va fi de muncă, dar se poate.

(imagine :www.ookee.ro)


Ești puternic(ă) sau doar te porți de parcă ești?

esti puternic sau te porti de parca esti

Există comportamente încurajate și comportamente descurajate de societate. Fie ele verbale sau non-verbale, printre cele încurajate se numără și acelea care sunt în mod normal asociate cu a fi puternic. Așa se face că de multe ori ajungem să ne purtăm de parcă nu ne e frică , nu ne pasă sau nu contează atunci când ceva se petrece altfel decât ne așteptăm sau ne dorim.  Tot așa ajungem să nu spunem dacă ne e greu și avem (ferească sfântul) nevoie de ajutor, fie el practic sau emoțional. Dar, până la urmă, cum știi dacă ești puternic(ă) sau doar te porți de parcă ești? Cum știi dacă suferi de (ceea ce eu numesc) sindromul  „eu pot”?

Primul simptom poate fi ascunderea emoțiilor. Dacă ești adeptul (sau adepta) principiului conform căruia lacrimile se înghit nu se arată sau al celui conform căruia cea mai bună apărare este atacul atunci probabil că e important pentru tine să te porți de parcă ești puternic, no matter what. Nu mă înțelege greșit… Nu spun că opusul ar fi să plângi non-stop, ca o fleoarță (ăsta e cuvântul corect, așa-i?) ci o întâlnire pe la jumătatea drumului între fleoarță și Robocop.  Doar la jumătatea drumului e ok să arăți că simți lucruri, adică să fii vulnerabil și respectiv puternic.  Altminteri Robocop e doar opusul fleoarței, dar pe aceeași axă. O fleoarță care își arată muschii dar care se teme că vulnerabilitatea se va întoarce împotriva ei.

Următorul pe listă este toleranța declarată la durere. La propriu. Adică ce dacă mă doare piciorul?! Am zis că alerg, alerg. Doar n-o să recunosc (față de mine sau, și mai rău, față de alții) că durerea e mai tare decât mine?!  N-o să mă duc la doctor din prima ca o babă isterică. Rabd și trece.  În mod distractiv, iacă și studiul care dovedește de ce mor bărbații mai devreme decât femeile. Nu, nu pentru că le mănâncă femeile ficații, ci pentru că nu se duc la medic decât când îi mână durerea zdravăn din spate (adică minimizează semnificația simptomelor).  Fapt dovedit și de constatarea că și femeile (din ce în ce mai numeroase, de altfel) care au aceeași atitudine, au aceeași problemă.

Să trecem mai departe la imaginea de sine sau altfel spus la preocuparea pentru aparențe.  Atunci când mă port de parcă aș fi puternic (de de fapt sunt nesigur) mă preocupă intens ce cred ceilalți despre mine. Chiar dacă n-o arăt sau dacă declar că nu îmi pasă.

Ajungem la umflatul în pene (sau academic vorbind, mascarea nesiguranțelor) adică nevoia de a-mi scoate în evidență realizările sau de a-i determina pe ceilalți să o facă. Lucru care nu face decât să încerce să mascheze îndoiala despre valoarea mea personală sau profesională. Oamenii siguri de sine sunt mai degrabă confortabili cu „slăbiciunile” lor și înclinați să încerce să le gestioneze, nu să le ascundă.

Intoleranța la eșec  ar fi următorul item pe listă. Problema este că, dacă nu vreau să greșesc  nu înseamnă că nu o să greșesc ci doar că voi demara mai puține lucruri în încercarea de a nu greși. Așa că dacă mă port de parcă aș fi puternic voi mai degrabă tentat să povestesc despre abilitățile mele sau să le dovedesc în situații pe care le cunosc îndeaproape și nu să le pun în practică învâțând lucruri noi.

Ultima pe listă este nevoia de control. Dacă sunt adeptul principiului conform căruia „nimic nu emai bun decât ce-și face omul cu mâna lui” atunci probabil că voi tinde să încerc să controlez acțiunile oamenilor din jurul meu. Eu numesc fenomenul micromanagement relațional. Adică tendința de a ști în amănunt ce fac sau ce gândesc oamenii din jurul meu. Dacă mă simt puternic atunci știu că mă voi descurca, dacă mă port de parcă sunt atunci încerc să aflu din timp și în detaliu cu ce anume aș putea să mă confrunt.

Concluzia? Ahile cât era el de  Ahile, avea și el călcâiul lui sensibil. Și ce l-a dus la pierzanie nu a fost faptul că-l avea ci că îl ascundea. Așa se face că, paradoxal, să fii puternic înseamnă să-ți arăți sensibilitățile și să te strădui să le rezolvi. Dacă încerci doar trecerea lor pe sub radar, nu ești puternic(ă) ci doar de porți de parcă ești.

 

(fotografie:  https://ro.pinterest.com/michelleahorner/epic-cats/)


În căutarea jumătății – Diferența dintre depedență și interdependență

Incomplete puzzle with missing piece

Sunt de acord că suntem proiectați să avem relații. Fapt că vrem  relații de cuplu este una dintre consecințele acestui lucru (în combinație cu sexul, ce-i drept). Dar asta nu înseamnă că nu putem funcționa singuri, ci doar că ne simțim mai bine atunci când avem sentimentul că suntem conectați autentic cu alte persoane. Dacă nu înțelegem că se poate și de capul nostru, atunci pornim în căutarea „jumătății”. Aceasta este diferența fundamentală dintre dependență și interdependență.

Cred că cel mai bine pot explica diferența grafic, după cum urmează:

tall-human-silhouette_318-44430cross-of-plus-sign_318-27606  tall-human-silhouette_318-44430equal-mathematical-sign_318-59064   tall-human-silhouette_318-44430tall-human-silhouette_318-44430

Avem mai sus ecuația unei relații mature și armonioase, formată din doi indivizi, diferiți și funcționali. În care ambii admit că da, au nevoie unul de celălalt pentru a le fi mai bine și că își doresc să formeze o pereche. Insist, o pereche, adică doi indivizi separați care aleg să stea împreună. În ciuda faptului că au alte alternative.

However (vorba francezului), poveștile romantice ne explică altă variantă:

half siluettecross-of-plus-sign_318-27606      half siluette 2equal-mathematical-sign_318-59064       tall-human-silhouette_318-44430

Adică cea în care pornim la drum incompleți în căutarea unei jumătăți din noi. Dacă ajung să cred că unica mea soluție pentru a deveni un individ complet e să-mi găsesc ailaltă jumătate care umblă razna prin lume, atunci o să am tovarăș de drum disperarea. Căutarea însoțită de disperare e rețeta perfectă pentru găsirea unei relații disfuncționale. Nu numai că va tinde să idealizeze orice potențial partener (ascunzând cu dibăcie semnalele de alarmă) ci îmi va trimite constant mesajul că sunt neterminat, neîmplinit și incomplet.

Odată ajuns în relație, îmi voi investi partenerul cu responsabilitatea completitudinii mele, că doar e jumătatea mea, nu? Orice potențială amenințare de rupere a relației mă va rupe în două, readucându-mă la stadiul inițial de individ incomplet. Acesta este drumul către “nu pot trăi fără tine”, adică către dependența relatională.

Adevărul științific și pragmatic este că oricare dintre noi suntem imperfecți și incompleți. Doar că varianta romantică omite să ne spună că perfecțiunea nu există și că sentimentul de împlinire vine din interior. Ceea ce face imposibil să îl primești din afară.  Așa se face că o relație armonioasă are nevoie de interdependență adică de conștientizarea faptului că ne putem ajuta unul pe celălalt (practic sau emoțional) și că asta face mersul prin viață mai plăcut și mai ușor. Dar în timp ce facem asta, rămânem responsabili pentru propriile persoane și trasee de viață, celălalt având rol de tovarăș de viață benevol. Relațiile funcționale sunt flexibile. Azi am eu nevoie de ajutor, mâine partenerul meu de viață. Dar, cel mai adesea, suntem în relație pentru că ne bucurăm unul de celălalt și pentru că, dincolo de conflictele inerente (generate de faptul că suntem diferiți și distincți) ne simțim bine împreună.

Deci, dacă ești în căutarea jumătății, rezolvarea nu este undeva prin lumea largă ci în interiorul tău. Acolo poți găsi echilibrul de care ai nevoie pentru a te putea proiecta ca egal într-o relație de cuplu.

(imagine: wearemadisoncounty.org)


Despre jocurile de noroc și lipsa lor de legătură cu norocul

Despre jocurile de noroc și lipsa lor de legătură cu norocul

Ce sunt jocurile de noroc și de unde ni se trage pacostea? Nimic nu-i nou sub soare, așa că și jocurile de noroc sunt vechi de când lumea. La începuturi aveau chiar și scopuri mai mărețe, nu doar câștigul. Până la urmă aruncarea de zaruri sau bețe și interpretarea viitorului în consecință era tot un fel de joc de zaruri sau ruletă doar câștigul fiind diferit dar la fel de iluzoriu (bani versus controlul viitorului) . La fel de adevărat este că jocurile de noroc nu au avut o reputație prea bună de-a lungul vremii deși altminteri au fost implicate în procese surprinzătoare. Cel mai bine cunoscut este probabil cel al trasului la sorți al cămășii lui Cristos. Ce se știe mai puțin este că, nu o dată, de-a lungul istoriei sorții (deseori chiar zaruri) au fost utilizați pentru decizii (de unde le vine și numele) de viață și de moarte, respectiv pentru desemnarea unui criminal și respectiv pentru pedepsirea lui cu moartea. Și poate credeți că se întâmpla în evul mediu dar, nu,  pe la 1800 în Suedia încă mai funcționa sistemul.

Organizarea jocurilor de noroc la scală reprezentativă,  sub formă de case de joc sau cazinouri a început prin secolul al XV-lea și tot atunci au început și loteriile să devină populare. Prin secolul al XVII-lea subiectul a devenit de interes și pentru matematicieni și așa s-a dezvoltat domeniul reprezentat de teoria probabilităților.  Încet, încet societatea a schimbat atitudinea față de joc și așa am trecut de la clasificarea de viciu (ori infracțiune) la cea de slăbiciune umană și ulterior la cea de modalitate de petrecere a timpului liber (uneori chiar de mare clasă, de unde și Monte Carlo și Agentul 007, cu martini-ul lui cu tot). Au venit mai apoi zilele de glorie ale internetului și iată că la începutul secolului XXI aproximativ 4 din 5 cetățeni ai țărilor dezvoltate se dădeau la jocuri de noroc, cel puțin ocazional. Ceva mai înainte de asta, prin în anii 80-90 jocul a început să fie privit și în varianta lui patologică și respectiv încadrat la categoria disfuncționalități cognitive. Urmare a acestui fapt s-au pus la punct și strategii de intervenție psihologică, cele mai de succes fiind (chiar și astăzi) cele cognitiv-comportamentale.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc mai departe, ci despre faptul că, în ciuda denumirii, jocurile de noroc nu au legătură cu norocul. Ci cu câteva fenomene specifice lor. Haideți să vedem care sunt acestea. Primul dintre ele ar fi eroarea jucătorului care are la bază credința greșită că dacă un fenomen se repetă într-o anumită formă atunci va fi urmat de un fenomen diferit. Practic, asta ne face să credem că dacă am jucat la loto timp de 10 ani și nu am câștigat, avem șanse cu mult mai mari să o facem decât atunci când ne-am apucat. Realitatea tristă dar științifică ne spune că probabilitatea ca un eveniment să se petreacă este întotdeauna aceeași. Așa că dacă pierzi în mod repetat, degeaba speri că ai mai multe șanse să câștigi. Tot asta explică și de ce, tot științific demonstrat, întotdeauna câstigă Casinoul și nu jucătorii.

Următorul ar fi optimismul, pentru care în acest caz se aplică principiul conform căruia un lucru bun poate fi un lucru prost. Ei bine, în cazul jocurilor de noroc, buna dispoziție este o veste proastă de vreme ce știința ne spune că tendința de asumare a riscului este direct proporțională cu gradul de optimism. Tindem să credem că dacă ne simțim bine, ni se vor întâmpla lucruri bune. Științific privind lucrurile, optimismul nu e factor de influență în teoria probabilităților, singura care are legătură cu jocurile de noroc.

Mai departe, intervine un model particular al efectului de turmă. Din ce miza e mai mare de aia nu vreau să o ratez. Așa se face că ori de câte ori se reportează mult la Loto, tot poporul cumpără bilet nevrând să rateze ocazia.

Avem pe urmă, justificarea acțiunilor, adică tendința naturală de a căuta să facem pace cu deciziile noastre și, deci, nevoia de a le găsi justificări. Care ne ajută să înțelegem de ce , dacă am pierdut mult, de la un moment dat încolo am nevoie să justific pozitiv ce fac. Devine cumva “logic” să recuperez pierderea, care se transformă astfel din pierdere într-un fel de investiție, un fel de sumă reportată care nu așteaptă decât ocazia potrivită să ajungă la mine. Am auzit, nu o dată, în cabinet sintagma “joc pentru că vreau să îmi recuperez investiția”.

Ultimul fenomen al fi cel al superstiției. Jocul de noroc este, prin definiție guvernat de întâmplare. Totuși, orice jucător care se respectă ajunge să își formuleze o teorie care pare că furnizează un sistem de gestionare al întâmplării.  Ca de exemplu credința că o „păcănea” la care nu s-a câștigat de mult e pe cale să devină câștigătoare, obținerea numerelor la loto după o anumită procedură (de la vis, la pusul copilului de tâță să le aleagă), îmbrăcatul cu anumite haine norocoase, etc.

De ce e important să devenim conștienți de procesele de mai sus? Pentru că, dincolo de neurobiologia adicției, ele sunt cele care favorizează și întrețin comportamentul adictiv pentru că par a oferi o justificare logică pentru menținerea comportamentului. Conștientizarea lor e parte din procesul prin care pot lucra la recuperarea controlului asupra vieții mele, dacă am ajuns să o sacrific pe altarul jocurilor de noroc de orice fel. Altfel spus dacă am trecut de granița în care mă distrez și ajung în situația în care jocul de noroc devine o necesitate.

(imagine: belmontcountyhealth.com)


Fobia de zbor – cum funcționează și cum se poate vindeca

World trip 3

Logica are prea puțin de-a face cu anxietatea în general și cu fobia de zbor în particular. Statistica ne spune că 1 din 45 de milioane de zboruri se prăbușesc. Statistica în chestiune e, ce-i drept valabilă pentru Statele Unite. Dar asta nu i-a împiedicat pe americani ca după 9/11 să refuze să zboare cu avionul pe motiv că nu mai era sigur și să apeleze la mașini pe motiv că erau. Rezultatul? O creștere a mortalității. Pentru că deși părea că mersul cu mașina e mai sigur, de vreme ce se desfășura la sol, volanul era în controlul omului cu pricina și în mașina lui nu erau cetățeni de origine arabă, realist vorbind, lucrurile nu stau așa. E mult mai periculos pe autostrăzile americane decât în avion. Dar haideți să înțelegem cum se petrec lucrurile – cum funcționează fobia de zbor și cum se poate vindeca.

Dar cum spuneam, procesul nu este unul logic ci unul emoțional. Iar pentru emoțiile mele 45 de milioane nu înseamnă nimic. Unu ăla, în schimb, înseamnă posibilitatea ca 1 să fie echivalent cu zborul în care mă aflu eu. Echivalarea asta e suficientă pentru ca amygdala să se activeze și să producă deranj (sub formă hormoni de stres) și ca posesorul ei să se poarte de parcă 1 în 45 de milioane înseamnă o probabilitate de 100%.

Odată hormonii de stres eliberați în sistem, mai sunt și alți factori care fac ca frica de zbor să fie greu de gestionat.  Amygdala oprește alarma doar dacă este îndeplinită una dintre condițiile următoare: (1) cauza pericolului este identificată ca fiind neamenințătoare  sau (2) dacă  este amenintătoare atunci posesorul ei preia controlul, caz în care intră în scenă  partea executivă, deci rațională a creierului sau (3) dacă este amenințătoare și se identifică o cale de scăpare. Dacă sunteți atenți, rezultă „foarte logic” de ce să fii într-un tub în care se aud o sumedenie de zgomote pe care nu le poți interpreta, condus de altul la 10,000 de metri altitudine și fără oprire între stații pare mai nesigur decât o cutie care rulează pe sol, produce zgomote cunoscute, este condusă de tine și pe care o poți opri când vrei.

Dar amygdala e mulțumită cu logica proprie așa că, în ciuda celor de mai sus,  contra-argumentul unei persoane cu fobie de zbor va fi, de cele mai multe ori acela că „e un fapt că puține câte or fi ele, avioanele se prăbușesc, iar asta se întâmplă tot timpul și nu am cum să știu dacă nu o să fie chiar avionul cu care zbor eu ”. Contra-argument care permite trecerea de la imposibilitate la posibilitate, iar apoi la probabilitate și la aproape certitudine.  Iar asta ne face să ajungem de unde am plecat, în ciuda tuturor argumentelor raționale, fie ele și umoristice.

De aceea, soluția care funcționează implică desensibilizarea sistematică la stimul. Adică practic un proces prin care omul devine ceva mai nesimțit (sau insensibil, cum doriți) cu privire la probabilitatea ca 1-ul cu pricina în 45 de milioane  să fie avionul în care urmează să se afle el. Procesul implică între 6 și 8 ședințe de imagerie dirijată adică niște exerciții prin care se alternează relaxarea cu imaginarea de scene legate de zborul cu avionul. Și, n-o să credeți funcționează.  Chiar dacă pare simplu, funcționează. Ajută omul care deja evită zborul sau pe acela care trăiește un coșmar când zboară să redevină călătorul ros doar de curiozitatea locurilor pe care urmează să le vadă și nu de frica de a pica din ceruri. Fobia de zbor se poate vindeca.

(imagine: flyfright.com)