Mie îmi place să spun că, de cele mai multe ori, nu alegem între două lucruri bune ci alegem cel mai bun lucru dintre cele disponibile. Adică, altfel formulat, se întâmplă deseori să aleg cel mai bun lucru dintre două rele. Așa că haideți să luam astăzi un exemplu. Am scris deja despre vinovăție, despre dezavantajele ei și despre cum o transformăm în resposabilitate. Aici găsiți și câteva cuvinte despre binele și mai puțin binele pe care îl aduce rușinea. Dar, dacă nu avem încotro, ce alegem: rușine sau vinovăție?

În primul rând, care credeți că e diferența dintre cele două? Răspunsul care mi-a plăcut mie cel mai mult a fost acela dat de June Tangney  care definea diferența prin „public” sau „privat”. Adică simți rușine dacă știu și ceilalți ce ai făcut și te simți vinovat când doar tu știi ce ai făcut. Tangney mai spune și că atunci când oamenii simt rușine se focusează pe sine ceea ce îi face să se simtă neputincioși, fără valoare și expuși. Când simt vinovăție tind să se focuseze pe comportament. Adică dacă sunt un prost mi-e rușine cu cine sunt, dacă m-am purtat ca un prost mă simt vinovat de ceva ce am făcut. Astfel, în comparația dintre cele două, vinovăția se lasă cu ceva proactivitate. Pentru că, sper că sunteți de acord cu mine, pare mult mai ușor să schimb felul în care fac un lucru și mult mai greu să mă schimb pe mine cu totul.

Vinovăția mai are un avantaj. De vreme ce are legătură cu ceva ce am făcut, probabil cuiva, forțează către empatie. Adică am nevoie să mă pun în locul celuilalt pentru a putea înțelege că i-am provocat un disconfort sau o suferință. Iar dacă fac încă un pas și mă gândesc cum pot repara ce am făcut deja trec la responsabilitate.  Rușinea determină fie supunere, fie furie.

Rușinea și vinovăția se experimentează încă din copilărie. Așa că e, cred eu, interesant, să vedem ce tinichele ne leagă de coadă, odată ce devenim adulți. Studiul pe care l-a desfășurat Tangney a inclus 550 de copiii de clasa a-V-a și părinții lor și i-a urmărit până la 18 ani. Rezultatele studiului spun cam așa… Copiii care simțeau predominant rușine, odată deveniți adolescenți, erau mai înclinați către sex neprotejat, consum de alcool și mai puțin interesați de admiterea în facultate. Cei care simțeau predominant vinovăție erau mai puțin înclinați către experimentarea de droguri, consum de alcool și sex neprotejat, erau mai puțin expuși la comiterea de infracțiuni. De asemenea, riscul de suicid era mai scăzut.

Care ar fi concluzia? Ca și adult eu cred că devine important să înțeleg cum pot lucra cu dialogul meu intern în așa fel încât să mă îndrept către vinovăție și, mai apoi, către asumarea responsabilității. Adică, de exemplu, să învăț să operez cu diferența dintre „ce sunt eu” și „ce fac eu”. Sau să învăț că „numai cine nu trăiește, nu greșește” și să îmi dau voie să greșesc și să repar ce am greșit.  Ori poate să învăț să recunosc și să preiau vinovăția sau rușinea, doar când sunt ale mele.

Ca și părinte, devine esențial să știu care sunt formulările corecte în educarea copilului. Cum am de acționat în așa fel încât să-mi fac copilul să devină responsabil, nu vinovat sau rușinat. Să înțeleg că un copil (la fel ca un adult) are inevitabil un motiv care îl face să acționeze. Și că e important, ca și părinte,  să aflu „de ce” cu empatie și nu cu judecată.

Până la urmă oricare dintre noi, indiferent de vârstă, suntem doar „work in progress”. Și, în ciuda faptului că suntem toți la fel, suntem, în același timp, „one of a kind”. Așa că imperfecțiunea e un dat iar posibilitățile sunt nelimitate.

(imagine: http://lounge.obviousmag.org/)