comunicare Archives - Miruna Stănculescu

Ce găsim în căutarea fericirii

12/05/2017 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

După oarecare pauză, să începem cu o temă de gândire, un film și o carte, ambele asortate la temă. În mare parte, meseria de psihoterapeut presupune să discuți cu oameni aflați în căutarea fericirii. La prima vedere, ai crede că-i încurajez să facă asta, așa-i? Ei bine, nu chiar.

Primul lucru pe care îl fac este să clarific niște alte chestii. Cum ar fi, de pildă, că fericirea nu presupune să fii tot timpul fericit. Ci să fii, în general, mulțumit de viața ta. Dacă fericirea devine o stare continuă, atunci se numește manie și e o problemă serioasă. Dacă aspiri la fericire, e mai mult decât utilă capacitatea de a schimba lucrurile care nu-ți convin, precum și pe aceea ce a face abstracție de alea pe care nu le poți schimba, chiar dacă nu-ți convin. Altfel spus, fericirea este o existență umană în care trăitorul găsește un sens în experiențele lui pozitive sau negative, deopotrivă.

Următorul lucru de clarificat în incursiunea găsirii fericirii este acela că nu există emoții pozitive sau negative. Ci doar emoții. Și că a te feri ca dracu’ de tămâie de alea negative nu aduce fericirea ci doar consolidează și face prevalente emoțiile pe care le eviți.

Tot la fel de important este înțelegerea adevărului crud că suntem singurii trăitori ai vieții noastre, iar restul sunt privitori. De ce crud? Pentru că asta presupune că nu există un model universal de fericire. Nu numai că nu s-a născut ăla care să se uite pe geamul existenței mele și să-mi spună mie (trăitorului) că pepenele (nefericiirii mele) pe care dorm e doar mazăre dar nici nu-mi poate spune care e rețeta prin care transform pepenele în ceva pe care pot dormi. Iar asta înseamnă că suntem singurii cunoscători ai ingredientelor necesare pentru rețeta fericii proprii, adică sunt suntem responsabili pentru ea.

Ultimul lucru pe care îl clarific este acela că pentru a fi fericit, un muritor nu are nevoie de o viață perfectă ci doar de capacitatea de a face pace cu ea, înainte de a-i cere mai mult. Adică diferența între a-ți trăi viața cu perseverență sau cu înverșunare și înțelegerea faptului că diferența fundamentală dintre ele e că perseverența (spre deosebire de înverșunare, firește) te lasă să te bucuri de pașii intermediari și nu otrăvește orice e mai puțin decât rezultatul final.

Culmea e că, muritorul care internalizează cele de mai sus constantă că nu mai are de căutat fericirea niciunde, ea fiind de cele mai multe ori fix sub nasul lui existențial.

În fine, pentru că nu e cum ați crede că e musai să fii fericit pentru a zâmbi ci merge și invers, vă recomand două abordări cu mult umor. Prima, o carte, The Subtle Art of Not Giving a Fuck, poate fi o unealtă eficientă în selectarea ingredientelor fericirii personale sau “fuck-giving-worthy” , vorba scriitorului. Cea de-a doua, un film, Hector în căutarea fericirii, o să vă poarte într-un fel mult subtil și amuzant prin pașii pe care i-am dat și eu mai sus. Și Hector, ca oricare dintre noi, constată pân’ la coadă că fericirea se află în proximitatea trăitorului și nu la capătul lumii.

(imagine: http://www.gtgrowth.com)

Individualitate versus prejudecăți

10/03/2017 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Ideea pentru articol a pornit (din nou) din viața mea de toate zilele. Fiica mea e copywriter. Scrie despre IT în engleză. Impecabil. Și ca să nu credeți că declarația are legătură cu principiul „cioara și puiul”, vă invit să citiți. În plus, are părul vopsit albastru. Și tatuaje. Dar nu, nu asta vreau să fac – reclamă pentru fiică-mea. Ci să am ca punct de pornire un comentariu al unui cunoscut, angajat de multinațională – „dacă vrea să lucreze la o firmă serioasă, cum o să facă?. Că la multinațională nu o califică culoarea părului.” Nu înainte să menționez că deja lucrează la o firmă serioasă, să trec, mai departe, la mine psihoterapeutul. Și nu de oricare ci cognitiv-comportalist și tatuat. Și nu oriunde, ci la vedere. Nici mie nu vreau să-mi fac reclamă. La fel, punctul de plecare o să fie comentariul unuia dintre prietenii mei buni, atunci când a văzut tatuajul – „te-ai gândit ce-o să zică clienții tăi?” Răspunsul meu? „Tind să cred că oamenii care sunt clienții mei vin la mine pentru ce am eu în cap, dar dacă vreunul dintre ei vine pentru ce am eu pe piele, atunci e un moment la fel de bun ca oricare altul să aflăm asta. ” Din câte știu, nu am pierdut niciun client de cauza asta. Ba chiar am avut rezultate cu oameni care au declarat direct că au prejudecăți cu privire la tatuaje. La fel cum am avut rezultate cu oameni credincioși deși eu nu cred în Dumnezeu. Și mă întreb… Nu cumva avem de-a face cu un paradox? Până la urmă societatea ne dă din ce în ce mai puține repere și pune din ce în ce mai mult accent pe individualitate. Se spală pe mâini de responsabilitatea de a trasa linii directoare și trimite mingea în terenul individului care devine responsabil pentru afirmarea propriei autenticități. Ceea ce e ok, dacă nu vine la pachet cu prejudecăți rămase de pe vremea reperelor.

M-am apucat să fac ceva documentare pentru articol. Așa am aflat că în America medicii nu-și fac tatuaje la vedere. Și m-am întrebat? Unde e logica? Ce mă înteresează pe mine la un medic? Ce-și desenează pe piele sau ce abilități, cunoștințe sau performanțe medicale dovedite are? Și ce legătură au una cu cealaltă? Găsiți aici unul dintre articolele care mie mi-a plăcut foarte tare.

Stereotipurile (însoțite de concluzia lor – prejudecata) au rol funcțional. Ne ajută să reacționăm prompt, pe baza unor informații la prima vedere. Ceea ce e în regulă atunci când merg pe stradă sau decid dacă răspund unei conversații în tramvai sau în bar. Atunci nu are rost să aflu dacă omul îmbrăcat scump dar casual (conform brand-ului) e corporatist sau doar a furat hainele. Dar dacă vreau o relație (fie ea personală sau profesională), atunci am nevoie să văd ce e dincolo de etichete (fie ele cusute de haine sau tatuate pe piele). Nu degeaba concluzia stereotipului se numește prejudecată – fiindcă vine înaintea judecății, a cunoașterii omului din fața ta. Etichetele asociate cu tatuajul sunt legate de inteligență, competență (lipsa lor) sau atitudine (respectiv, inclinație la contestarea autorității). Și mă întreb, cât de stupid e să respingi un om pe care nu faci un demers să îl cunoști numai pentru că reacționezi condiționat (Pavlov… știe el de ce)? Și care e diferența dintre tatuajul ascuns și cel la vedere? Logica psihologică spune că doar gradul de conformism. Nimic altceva.

Nu știu voi ce credeți, dar eu cred că e util să ne alegem oamenii care contează în cunoștință de cauză. Așa că pe mine mă interesează dacă medicul din fața mea are diplomă și experiență, tatuajul mi se pare că e opțiunea lui. În viața mea de HR-ist căutam dovezile concrete care să ateste experiența, competența și abilitățile omului din fața mea. E drept că toate acestea presupun un efort de conștientizare a interacțiunii cu omul în cauză. Să ai un om în față nu e suficient pentru a declara că îl cunoști.

(imagine: http://honorsenglish11jkm.weebly.com/paradox.html)

A judeca sau a nu judeca, aceasta-i întrebarea

03/03/2017 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Să încep cu definiția din DEX. Carevasăzică.. A judeca – 1. A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurările, urmările, etc., a discerne, a chibzui; 2. A aprecia, a prețui, a califica, a considera a socoti drept… ; 3. A (se) critica, a (se condamna), a (se) mustra.

După cum reiese din definiția de mai sus, a judeca este o abilitate specific umană. Definiția nu spune asta, dar de vreme ce restul colegilor de planetă nu au morală și nici logică, nu judecă. Dacă e să ne mărginim doar la definiție, ai zice că “a judeca” implică un proces de gândire obiectiv. Adevărul gol-goluț ar fi că nu întotdeauna. Totuși, să purcedem la drum cu partea pozitivă. E clar abilitatea de a judeca lucrurile corect e un factor important în procesul decizional, de pildă.La fel, judecătorul nostru interior ne face să ținem lucrurile în frâu și ne împinge din spate să ne auto-actualizăm permanent și să ne setăm standardele care să ne motiveze constant.

Cum pe lumea asta nu poți avea doar avantaje, aceeași abilitate ne poate da de furcă atunci când o aplicăm altora și încercăm să îndesăm pătratul reprezentat de opiniile sau valorile celuilalt în cercul viziunii noastre despre lume. Acesta este primul dintre riscurile judecății – poate intra în conflict cu viziunile despre lume și lucruri ale celorlalți cetățeni planetari, fie ei prieteni, părinți sau copii. Riscul crește atunci când aplicăm judecata direct persoanei având ca motivare schimbarea “în bine” a acesteia. Nu de alta dar, vorba filozofului, oamenii nu au neapărat o problemă cu schimbarea în sine ci doar cu sentimentul că sunt obligați să o facă. Așadar judecata poate răni sau poate avea ca răspuns conflictul.

Spuneam mai sus că judecata nu este întotdeauna un proces obiectiv. Are mai multe șanse să aibă la bază criterii obiective atunci când nu suntem implicați emoțional – atunci când facem o achiziție, de pildă. Sau când ducem la capăt un proces de selecție pe baza unor criterii obiective. Când însă vine vorba de viața de fiecare zi, lucrurile se complică și tindem să vedem lucrurile subiectiv, prin gaura de cheie personală. Așa se face că ne este la îndemână să judecăm negativ diferențele comportamentale și de valori ale altor persoane. Dacă nu înțeleg că diferit nu este similar cu greșit, atunci ceea ce nu se încadrează în valorile mele va fi în mod automat caracterizat ca fiind negativ. Ideea este că, atunci când vine vorba de alte persoane nu pot înțelege și judeca în același timp. A înțelege presupune a lua în considerare opinia și viziunea celeilalte persoane, înainte de a ajunge la o concluzie. A judeca presupune că am ajuns deja la o concluzie.

Devine clar, nu-i așa? Să judeci e mult mai simplu decât să înțelegi. A înțelege vine la pachet cu efortul de a pricepe și de a acomoda diferențele dintre tine și cealaltă persoană. În plus, dacă îi judeci pe ceilalți mai ai și confortul superiorității – ei sunt “greșiți”, tu ești ok. E omenește și reconfortant să vezi cu satisfacție că altul greșește și tu n-o faci.

Principiul se aplică similar și pentru judecarea propriei persoane. Deseori e mult mai util să mă înțeleg, înainte să mă judec. Așa pot afla de ce fac lucrurile care mă deranjează. Și abia apoi le pot schimba. Dacă mă etichetez drept “prost” asta o să ajute la faultarea stimei de sine dar nu va reprezenta nicun progres în identificarea cauzei comportamentului sau a sughițului intervenit în procesul decizional.

Concluzia? Atunci când vreau să înțeleg omul de lângă mine sau pe mine personal, am nevoie să pun judecata pe hold. Altminteri o să trec prin viață doar ca un distribuitor de etichete existențiale generatoare de cucuie și complexe de inferioritate.

(imagine: http://www.uscourts.gov)

La ofertă – greșeala și regretul

31/01/2017 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Dacă există careva care nu să nu fi făcut (măcar o dată) vreun plan care s-a dovedit complet diferit de realitate ori care nu a făcut vreo investiție pe care să nu o fi regretat, să ridice mâna! În caz că există cineva, să vedem dacă are curajul să susțină și că nu a spus (pe la vreo furie) chestii pe care să le fi regretat mai târziu sau că nu s-a trezit implicat în prea multe chestii pentru că nu a spus un „NU” hotărât. Dacă și acum mai ridică cineva mâna, ei bine – nu recunoaște! Pentru că cine naiba nu a luat o decizie sau nu a reacționat la impuls și nu și-a dorit (mai apoi) să fi făcut altcumva?! Parte din condiția mizeră a ființei umane, așa-i? Și ca și cum asta nu era de ajuns, mai avem parte și de vocea aia interioară care nu te lasă să uiți că „ai fi putut face altfel (ce dracu’)” sau „puteai să caști ochii mai bine” sau puteai să fii mai puțin [here insert bou/vacă, tâmpit(ă), idiot (oată) sau oricare alt invectiv de folosință personală]”. Carevasăzică, la ofertă – greșeala și regretul, respectiv inevitabilul și inacceptabilul.

Să începem cu inevitabilul, adică cu greșeala. Oameni buni, nu avem cum să nu greșim. În primul rând, Suntem prizonierii prezentului și, din această cauză, limitați la o cantitate finită de informații. Ca atare, nu avem cum lua decizia perfectă, de vreme ce actul cu pricina se pune în practică la „punctul 0 acum” și generează consecințe la momentul „acum+1”. ORICE decizie va fi, prin definiție, cel mult destul de bună, asta însemnând în practică cum că va genera mai multe consecințe pozitive decât din cele negative. Nici nu avem nevoie de o decizie perfectă pentru că (ghici ce?!) avem capacitatea de a adresa consecințele și de a le repara.

Relația problematică dintre noi și greșeală începe în copilărie pentru că e mai eficient să cerți copilul decât să îți iei timp să înțelegi cum a gândit să să îl ajuți să „repare” consecințele. Plecăm apoi la școală unde sistemul pune pe primul plan rezultatul și nu felul în care ai gândit atunci când ai greșit. Nu-și bate nimeni capul cu adevărul cam filozofic dar logic care susține că nu ai cum face innovație fără greșeală, așa că nu ne dăm seama că neîncurajând greșeala le dăm copiilor noștri fix la gleznele creativității. În fine, găsiți aici o postare mai veche despre motivele pentru care e mai mult decât ok să o dai în bară.

Să trecem la inacceptabil, adică la regret. Care o fi el gardianul repetării greșelii și inițiatorul scuzelor dar numai atunci când e punctual, formulat cu înțelegerea limitărilor inerente unei decizii sau a unei reacții emoționale. Dacă însă se transformă într-o voce nemiloasă, dură (injurioasă, chiar) și lipsită de toleranță nu ajută cu nimic la repararea consecințelor ci, din contră, provoacă altele noi. De ce? Pentru că nu există decizie bună sau proastă. Ceea ce părea un plan bun la un moment dat, poate deveni o idee proastă ceva mai târziu. Așa că important este să faci ce poți mai bine cu informația disponibilă și să ai încredere că o să te descurci cu neprevăzutul. Iar pentru asta ai nevoie de curaj.

Și să încheiem cu combinația magnifică dintre cele două (inevitabil + inacceptabil) și, mai ales, cu repercursiunile poțiunii existențiale astfel create. Pentru curajul de la paragraful anterior avem nevoie de (auto)toleranță și (auto) încurajare. Dacă mă pocnesc cu hotărâre peste cap pentru fiecare greșeală n-am să obțin perfecțiune decizională ci ezitare în inițierea procesului de decizie. Unica posibilitate să fiu mulțumită cu rochia pe care o cumpăr din mall este să ies din mall după ce am cumpărat-o și să fac pace cu eventualitatea de a o vedea pe altcineva la petrecere. Dacă nu fac asta, atunci o să rămân în mall până la sfârșitul programului, cu prețul ratării petrecerii. Și dacă înlocuiți rochia cu o mașină, și mall-ul cu o reprezentanță, aveți și varianta masculină.

Abilitatea de a trece peste greșelile tale înțelegând că nu poți lua decizii fără cusur și având încredere că vei avea forța și simțul umorului necesare pentru a repara eventualele pagube este ceea ce te poate te poate transforma dintr-un cetățean care se gândește mult și ia decizii cu greu, într-unul care se gândește cât e necesar pentru a lua deciziile care îi permit să evolueze. Greșeala este precursorul succesului, rolul regretului fiind nu să descurajeze ci acela de a te opri punctual să nu folosești prea mult dintr-un lucru bun.

(imagine : www.searchquotes.com)

Diferența dintre credință și cunoaștere

16/01/2017 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Ați stat vreodată să vă gândiți care e diferența dintre credință și cunoaștere? Eu aș zice că le putem defini cam așa… Cunoașterea se bazează pe informație obiectivă, științifică, care poate fi verificată și replicată în contexte similare. Credințele reprezintă interpretări personale ale informațiilor sau generalizarea experienței personale la rang de lege universal valabilă. Așa se face că există o grămadă de credințe care se bat cap în cap cu informația obiectivă. De pildă, obiectiv și științific vorbind s-a demonstrat până acum că viața are parte de un start (nașterea) și de o ieșire din decor (moartea). In ciuda acestui fapt, o mare parte dintre noi credem în fantome, spirite, vampiri și alte prezențe de pe alte meleaguri a căror existență nu a putut fi demonstrată indiferent cât de mult s-a străduit Discovery. Le fel, deși știința nu a demonstrat că ar exista vreo diferență între pisicile negre și pisicile de altă culoare, o parte dintre noi le asociem pe primele cu dezastrele.

Dar să ieșim din sfera „fantastică” și să trecem la lucruri mai concrete, mai legate de viața de fiecare zi. Unde avem alte tipuri de credințe. De pildă, avem impresia că suntem atenți și că realitatea înregistrată de creierul nostru e cea obiectivă. Știința e de altă părere dar asta nu ne scutește să ne contrazicem până picăm lați, susținând că varianta personală a relatării e singura adevărată. Și când te gândești că justiția se bazează pe relatările martorilor oculari… Similar, avem impresia nu numai că înregistrarea din capul nostru e corectă dar și că se va păstra intactă. Și pentru ultima parte știința este de altă părere, respectiv aceea că ne „alterăm” amintirile.

Nu rezist tentației și trec pe listă și credința conform căreia oamenii adulți nu se schimbă, adevărul obiectiv fiind de părere că se schimbă cu succes, doar că dacă (și numai dacă) vor, adică dacă sunt motivați din interior să o facă. De unde ajungem la o altă credință, la fel de falsă, respectiv aceea care ne spune că noi putem determina schimbarea unei altei persoane. În mod distractiv, unii dintre noi ne și căsătorim plecând de la premisa aceasta.

Să menționăm și credința des întâlnită conform căreia de ceea ce nu ne convine în viața noastră e vinovat altcineva, știința încăpățânându-se să susțină că suntem (cel puțin) contributori la toate neplăcerile din viața proprie și că abordarea corectă ar începe cu identificarea contribuției cu pricina.

Așa ajungem la credințele despre motivație, credințe care ne fac să împărțim oamenii în „motivați” și „demotivați”, unde știința tinde să susțină că nu despre motivație sau despre lipsa ei ar fi vorba ci despre lipsa stimulilor care să antreneze voința (dorința) de a face lucruri. Cu alte cuvinte, unul care rămâne în pijama la ora la care tu deja muncești nu e neapărat demotivat ci ar putea la fel de bine să aibă un set diferit de priorități.

O să mai trec o ultimă credință pe listă, aceea legată de felul, chipurile obiectiv, în care ajungem la o părere despre oameni, vestea fiind aceea că n-avem nicio treabă cu obiectivitatea. De pildă, diferențele comportamentale și de valori sunt, în mod automat, caracterizate negativ. Dacă cineva e diferit de mine, voi fi tentat să echivalez asta cu „greșit”. Așa se face că, dacă stai să te gândești, o remarcă negativă venită din partea cuiva cu un set diferit de valori, este de cele mai multe ori o confirmare a valorilor tale și, implicit, un compliment.

Diferența dintre a credință și cunoaștere te poate ajuta să înțelegi nu numai când poți avea încredere în mintea ta și când nu, dar și cum poți să o exploatezi eficient.

Orice independent convins are dependentul lui

09/11/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

O să încep prin a afirma că modul actual de viață nu numai că a adus independența la rang de virtute dar i-a dat și valoare de supraviețuire. Ceea ce e ok într-o anumită măsură. Cum spuneam în ultimul articol, punem accent pe individualitate iar asta face musai ca independența să fie inclusă la pachet. Pentru că, dacă vreau să fiu independent, asta presupune orientare pe sine, pe obiectivele mele și pe o cantitate inevitabilă de ego-centrare care să facă posibilă negocierea amiabilă (sau nu) a intereselor mele autentice. Independența se bazează pe ego, pe autosuficiență și pe automotivare – Eu sunt ok cu mine, Eu mă pot descurca, Eu fac față, Eu știu ce vreau. Până aici, totul perfect. Problema se iscă însă din complexitatea umană. Pentru că așa independenți cum putem ajunge să fim, nu putem fi total independenți din punct de vedere emoțional. Avem nevoie de conectare și de atingere, avem nevoie de intimimitate și de apropiere, atât din punct de vedere fizic cât și emoțional. Dacă scap din copilărie cu schemă activă de abandon și respingere și cu tendința de a supra-compensa atunci independența devine valoarea mea distinctivă, convingerea din spatele schemei fiind aceea că orice ai face, până la urmă nu te poți baza decât pe tine, pentru că ceilalți te vor părăsi. Dependența relațională este la rândul ei la capătul celuilalt pol al aceleași axe. Știu că până la urmă orice aș face voi fi părăsit, așa că încerc să fac lucrurile cât mai dificile și mă ancorez de partenerul de relație, legându-l de gard cu vinovăția.

Așa se face că, de cele mai multe ori, orice independent convins are parte de dependentul lui (sau ei). De ce? Poate pentru că pentru orice om care e gata să ia totul se găsește unul gata să-i dea totul. Inclusiv responsabilitatea. Independentul este tentat să asigure toate ouăle din coșul existențial, așa că va prelua entuziast cât mai multe apecte ale relației. Dependentul introduce neajutorarea în sistem, aceptă incapacitarea și dă cât mai multe responsabilități. În mod distractiv, independentul se va simți compleșit de responsabilitate și foarte singur, iar depedentul neluat în seamă și nerespectat. Niciunul dintre ei nu va conștietiza că generează singur propriile probleme, de vreme ce unul se teme să dea responsabilitate, iar celălalt se teme să o preia. Nu vor băga de seamă că au aceeași problemă, manifestată diferit. Și nici că ambii au nevoie să se aducă la mijlocul axei. Asta ar presupune ca independentul să aibă curaj să-i fie frică să se bazeze emoțional pe alte persoane, iar dependentul să aibă curaj să-i fie frică de responsabilitatea propriei identități. Independentul are de învățat că beneficiile apropierii merită riscurile pierderii relației, iar cel de-al doilea că poate fi acceptat drept cine își dorește să fie.

Carevasăzică, dacă sunteți în situația în care trageți căruța existențială ca un independent convins, adică cu restul de cai urcați în ea, poate că e momentul să vă opriți și să vă întrebați cum ați ajuns în hățuri. Dacă, dimpotrivă, sunteți dintre caii din căruță aveți să vă întrebați cum v-ați urcat în ea și, mai ales, de ce nu vă dați jos.

La ce folosește să te răzgândești

14/10/2016 by Miruna Stanculescu 1 Comment

Îmi place să spun că viața e făcută să gândești și, dacă e nevoie, să te răzgândești. Au fost însă dăți când oamenii mi-au contra-argumentat că „a te răzgândi” e o formă mascată de neseriozitate și că omului hotărât, deștept și serios „pe unde i-a ieșit vorba, îi iese și sufletul”. Ei bine, deși sunt de acord că între „a te răzgândi” și „a fi neserios” poate fi o linie neclară, o să merg mai departe cu punctul meu de vedere și o să încerc să argumentez la ce folosește să te răgândești atunci când e nevoie.

Gânditul și răzgânditul sunt în strânsă legătură cu deciziile. În momentul în care pronunțăm cuvântul magic „decizii” primim la pachet și alt cuvânt magic, respectiv „viitor”. Pentru că asta este o decizie: o hotărâre pe care o iei acum în ideea de a avea beneficii viitoare. Asta e și marea problemă a deciziilor – se bazează pe estimări și pe predicții. Și așa ajungem la primul mare avantaj al răzgândelii. Prezicem extrem de prost. Cea mai bună dovadă vine din project management – mai puțin de o treime dintre proiectele începute pe lumea asta se termină la timp și în buget. De aici deducem că avem nevoie să ne dăm voie să ne răzgândim dacă am prezis prost. Dacă am promis și nu putem livra la timp sau nu mai putem livra deloc. Dacă am crezut că facem față și realitatea ne arată că om fi făcând față dar ne lasă spatele. Dacă îmi dau voie să mă răzgândesc îmi permit să comunic la timp că nu mă descurc cu îndeplinirea promisiunii.

Următorul avantaj al răzgândelii derivă dintr-o altă particularitate a omenirii. Idealizăm ce n-avem și ne plictisim când primim. Așa că poate fi util să îmi permit să constat că Albă ca Zăpada e Cenușăreasa sau că job-ul mult visat arăta bine doar pe hârtie. Doar dacă mă las să mă răzgândesc voi mobiliza resursele necesare pentru a o lua de la început, atunci când realitatea se dovedește a nu avea prea multă legătură cu visurile.

Ultimul avantaj derivă din incapacitatea noastră de a fi doar raționali. Ceea ce presupune că vor fi decizii pe care le vom lua pe baze emoționale. Sau la beție. Sau proaspăt treziți din somn. Răzgânditul dă voie rațiunii să preia controlul și să aseze lucrurile pe un făgaș care are mai multă legătură cu maturitatea.

Ca și alte lucruri pe lumea asta, consumul de răzgândeală se face cu moderație. Este însă esențial să știi că te poți răzgândi. Altminteri orice decizie devine o sentință pe viață. Ceea ce înseamnă că ai mari șanse să te simți prizonier în propria existență. Să te răzgândești poate însemna o viață trăită autentic.

(imagine: www.linkedin.com)

Ai vorbit cu copilul tău despre viol?

27/04/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Hoinărind pe net am ajuns să citesc un blog. Întâi l-am citit, apoi m-am speriat. “În cazul infracțiunilor de viol, în ultimii 5 ani de zile au fost trimise în judecată 2038 persoane. 5 infracțiuni de viol au dus la moartea victimei. 11% din cei condamnați pentru săvârșirea acestei infracțiuni sunt minori. Un număr de 4 autori sunt femei. 25% dintre victime sunt minori cu vârsta până în 15 ani.” Wow… 11% dintre condamnați sunt minori și 25% dintre victime sunt tot în categoria asta de vârstă. Pe un alt site, am găsit un articol scris prin preajma unui viol mediatizat. Acolo am găsit un alt comentariu interesant: “IPJ Vaslui: „o posibilă latură genetică” – motivul numărului mare de violuri din județ”. Și pentru că am căutat, am găsit și sfaturile poliției române cu privire la prevenție. Unul dintre ele, pare interesant “Vestimentația decentă și comportarea modestă nu incită la acostări”. Aha, deci suntem în situația în care violul e o condiției moștenită genetic, pe care o poți contracara cu o vestimentație decentă și o comportare modestă”. Și în care după cum găsiți aici, educația sexuală (opțională) panichează pe alocuri părinții pentru că le tentează copiii la sex. Carevasăzică suntem varză la educația sexuală formală, primim de la autorități sfaturi demne de Evul mediu și credem că responsabilă de tot procesul e o genă. În consecință, când ai vorbit cu copilul tău despre viol? Și, mai ales, ce i-ai spus despre subiect? Sau despre tipurile de comportament prin care poți ajunge acolo? Ce să nu facă și cum să recunoască semnele?

Dacă n-ai făcut încă asta, o să fac eu lucrurile mai ușoare și o să rezum ce anume e important de știut despre viol.

Când vine vorba despre sex, diferența dintre normal și anormal o face în primul rând consimțământul. A consimți la un act sexual înseamnă că participi de bună voie la actul cu pricina de la începutul lui și până la sfârșit. Fac ultima mențiune pentru că e important să ne informăm copiii că e în regulă să te răzgândești. Și, mai ales, că dacă partenerul de sex se răzgândește ești obligat moral să te oprești. În absența consimțământului un act sexual devine un viol. Tot aici, e important de reținut încă ceva. Da înseamnă să auzi DA, nu să nu auzi nu. Pentru că, chiar dacă, lipsa unui nu și un comportament ezitant nu înseamnă (tehnic și legal vorbind) viol e esențial ca odraslele noastre să înțeleagă valoarea emoțională și erotică a sexului consimțit din adâncul sufletului. Diferit de cel silit sau obținut prin presiune emoțională.

Asta ne duce către comportamentele de presiune sau de hărțuire sexuală. Capitol la care copiii noștri au nevoie să înțeleagă că să faci comentarii scabroase sau vulgare despre particularitățile sexuale ale cuiva nu e deloc cool, nu va fi interpretat drept un compliment și nu face decât să arate un snapshot al nesiguranței sexuale al celui care comentează. N-o să se pună deci în postura cunoscătorului ci, mai degrabă al disperatului prost educat.

Și dacă discutăm despre cunoscători în ale sexului e util să le comunicăm copiilor că, deși dacă e să te iei după internet sau ce auzi la școală toată lumea are dreptul să facă sex, în viața reală lucrurile nu stau chiar așa. Dreptul la sex nu se primește automat ci se câștigă. Printr-un comportament informat și responsabil. Și este liber consimțit. Așadar, dreptul la sex nu este implicit vreunui statut. Nu ai drept să faci sex doar pentru că ești “the boyfriend” sau, mai târziu, doar pentru ai certificat de căsătorie. Sexul neconsimțit este viol, indiferent de calitatea sau de drepturile legale ale cuiva. Iar presiunea emoțională derivată din afirmații de genul “suntem într-o relație, deci e datoria ta să faci sex” este dăunătoare și innacceptabilă. La fel de important este că sexul și dragostea nu sunt obligatoriu la pachet, așa că nu ai cum câstiga dragostea cuiva dacă faci sex.

Nu în ultimul rând, e important să explicăm odraslelor de ce alcoolul și drogurile nu fac casă bună cu sexul responsabil. Pentru că de vreme ce slăbesc discernământul și ne scutesc de inhibiții pot fi contributoare serioase la viol.

Poate cel mai important dintre toate este mesajul că, noi părinții, suntem dispuși să vorbim despre sex și că suntem alături de copii pe drumul descoperirii identității lor sexuale. Asta ne va încuraja copiii să discute deschis despre comportamentele sexuale problematice și ne va ajuta să-i protejăm.

(imagine: equalityarchive.com)

Anatomia superstiției – De la pisica neagră la numărul 13

03/02/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Omenirea are o relație permanentă și de lungă durată cu superstițiile. Unele mai puerile, altele mai “mature”, unele mai simple altele mai complicate. Într-un fel sau altul, oricare dintre noi am ajuns în situația în care am formulat superstiții. Azi mi-am propus o scurtă incursiune în anatomia superstiției – ce este, de ce apelăm la ea și ce rol are în viața noastră de toate zilele.

Să presupunem că ai de făcut o călătorie de afaceri. Marți, 13 ianuarie, cursa RO 1350, cu decolare la 13.50. Tu stai pe Strada Conspirației nr. 13, la apartamentul 50. Mai pleci? Dar dacă, atunci când ieși pe ușă, te întâlnești cu vecina care îți spune că tocmai se duce la o înmormântare. A murit o prietenă dragă, exact în anul în care ar fi împlinit 50 de ani… Mai pleci în călătorie? Și dacă pleci (sau nu pleci) și avionul are probleme la aterizare, o să mai pleci vreodată în viața ta cu vreo cursă care are cea mai vagă legătură cu 1350?

Ceea ce am făcut mai sus a fost să imaginez o serie de coincidențe. Dar ce este, de fapt, o coincidență? DEX-ul o descrie ca o potrivire (întâmplătoare) a unor lucruri, evenimente, fapte. Cheia este (întâmplătoare) și prin asta mă refer nu la cuvânt ci la plasarea lui în paranteze. Până și DEX-ul lăsând o cale de scăpare de la exactitatea definiției. Științific vorbind, DEX-ul o dă în bară, o co-incidență neputând fi altfel decât întâmplătoare. Tot științific vorbind, o coincidență este, de fapt, formarea unei legături mentale între două elemente, cu elemente similare dar aleatoare. Noi ne pricepem extrem de bine la a găsi legături. De altminteri, procesul uman de înțelegere este condiționat de capacitatea de a face legături (nu neapărat corecte) între lucruri. Avem nevoie de sens și suntem hotărâți să-l găsim. Odată ce găsim un sens și îl confirmăm intern, se formează ceea ce se numește o semnificație. Pe care o aloc evenimentului, lucrului sau persoanei. Nu mai am decât să ajung la concluzia că semnificația este și va fi replicabilă pentru a ajunge la o superstiție și, eventual la un ritual menit să o contracareze sau să o încurajeze.

Tot pe exemplul de mai sus, haideți să vedem cum funcționează. Marți 13, cursa RO 1350, decolare la 13.50. De aici pleacă toată problema. De ce? Simplu – mintea noastră funcționează pe bază de tipare, așa încât suntem proiectați să le găsim. Dacă sunt proiectat să găsesc tipare, voi fi implicit atent (conștient sau nu) la similitudini. Deci, mintea mea se prinde că avem un element comun – 1350. Odată ce văd tiparul, trec (automat) la confirmarea acestuia. Pentru că deja sunt atent la 1350, încep să selectez stimulii din aceeași clasă, în mod inconștient. Așa că orice are 1350 în componență strigă pick me ca măgarul din Shrek. Așa fac legătura între datele plecării și locul unde locuiesc. Și, inconștient, încep să mă întreb care este sensul tuturor coincidențelor. O fi bine? Dacă o fi semnul vreunei catastrofe? Dacă reușesc să mă conving suficient că există vreo legătură între informații, în mod automat voi încerca să confirm sau să infirm scenariul. Așa că povestea cu înmormântarea vine la fix. Mai ales că, nu-i așa, coroborează cu izul de dezastru conținut în numărul 13 și cu ghinionul lui aferent și cu cele trei ceasuri rele din oricare marți care se respectă. Are deci rolul de a face foarte tentantă renunțarea la călătorie. Ulterior, cireașa de pe tort e reprezentată de problemele avionului care au darul de a confirma că, în tot amalgamul de coincidențe, există un fir călăuzitor – salvarea mea de la pericol. Și iată superstiția în toată splendoarea ei – ferește-te de 1350. Și uite așa, ajungi să te muți de la Conspirației 13, apartamentul 50, să nu mai bei cafeaua care costă 13 lei 50….. și altele.

Generalizând cele de mai sus, devine clar că mecanismul prin care se formează superstițiiile este de fapt unul de apărare în lupta contra necunoscutului. Superstițiile ne dau iluzia predicției și, respectiv, pe cea a controlului unui viitor necunoscut. Să nu știi ce naiba îți rezervă viitorul este înalt inconfortabil, așa că, de vreme ce superstiția pare să furnizeze o axiomă de genul “dacă – atunci”, reprezintă rețeta cea mai la îndemână.

Poate sunteți tentați să credeți că numai oamenii dezvoltă superstiții. Răspunsul este nu, pot chiar și porumbeii, doar că ale noastre sunt mai elaborate. Găsiți aici experimentul lui Skinner care a demonstrat că porumbeii pot fi condiționați să facă o legătură (falsă) între comportamentul lor și momentul la care sunt hrăniți.

Experimentul lui Skinner ne mai demonstrează ceva. Anume că o superstiție este o legătură. Ceea ce înseamnă că dacă se face, se poate și desface, prin ruperea cauzalității “dacă-atunci”. În exemplul de mai sus, asta ar presupune să mă urc în următoarea cursă 1350, de la 13.50, marți 13 și să constat că nu se va întâmpla nimic. Până la urmă, vă spun din proprie experiență că cea mai sigură cale să te prinzi că pisica neagră nu ghicește viitorul este să stai cu ea în casă. Eu stau cu una, de vreo 10 ani și nu se pricepe la nimic altceva decât s-ar pricepe o pisică de orice altă culoare. Nu de alta, dar am și una tărcată.

Superstițiile au și efecte pozitive. Studiile arată că oamenii care au credința că sunt “ajutați”, fie de un obiect (talisman) sau de o entitate tind să fie mai persistenți în eforturile lor, să se descurajeze mai greu și să aibă mai multă încredere că vor reuși. Științific vorbind, asta nu face decât să demonstreze că există posibilitatea ca orice tip de credință (fie ea spirituală sau de alt tip) să influențeze nu cursul lucrurilor ci doar nivelul de încredere în capacitatea mea de a atinge obiectivul dorit.

(imagine: theindependent.sg)

Luna cadourilor, de ce atâta bătaie de cap?

10/12/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

V-ați întrebat vreodată de unde vine toată agitația asta cu oferitul cadourilor de Crăciun? De ce, de vreme ce e doar o perioadă în care oferi și primești cadouri, câteodată totul devine așa complicat? Așadar, luna cadourilor, de ce atâta bătaie de cap?

Haideți să vedem… Nu e vorba doar despre a oferi sau a primi ci și despre simbolurile asociate cu ceea ce oferi sau primești. Un cadou este rareori doar un cadou. De cele mai multe ori reprezintă o declarație. De dragoste ori poate doar de simpatie. De statut sau poate doar de influență. Poate reflecta stadiul unei relații sau gradul de interes acordat primitorului. Acceptarea unui cadou înseamnă și acceptarea simbolisticii atașate acestuia.

Dacă e să ne uităm puțin la istoria sărbătorii de Crăciun, aflăm că asocierea acesteia cu oferirea de cadouri a apărut prin epoca Victoriană. Eu nu sunt vreun istoric priceput, dar din ce informații am reușit să găsesc, pare că de prin Anglia ni se trage asocierea sarbătorii cu vânătoarea de cadouri.

În mod deloc suprinzător, există și oameni care susțin că ne agităm prea mult. Joel Waldfogel, de pildă, în cartea lui Scroogenomics: Why You Shouldn’t Buy Presents for the Holidays, susține că alternativa logică ar fi să ne oferim unui altuia sume de bani. Asta, zice el, ar asigura un schimb echitabil. Dar tot el adaugă că marea majoritate a oamenilor tind să considere că a oferi bani drept cadou este un gest care denotă lipsă de considerație și lipsă de preocupare. Altfel spus, ne scandalizăm la ideea că cineva a considerat că nu merităm să își asume efortul de a se gândi, a căuta și a depune efort pentru materializarea cadoului potrivit pentru noi. Dacă privim lucrurile așa, putem înțelege de ce unii dintre noi ne dăm peste cap financiar și nu numai pentru a putea materializa cadoul potrivit pentru persoana sau persoanele iubite.

Mai mult, studiile arată că surpriza e parte din valoarea percepută a cadoului. Cadoul perfect devine astfel cel care mi se potrivește perfect, în ciuda faptului că celălalt nu știa că mi-l doresc. Și dacă vă întrebați de unde vine chestia cu pricina – ei bine – ni se trage de la o echivalență inexactă și nerealistă dar aproape automată a gândirii umane. Aceea care ne face să credem că dacă cineva ne iubește, o să știe ce avem în cap sau în suflet, mult dincolo de ceea ce comunicăm. Cadoul perfect devine astfel o dovadă a calității relațiilor noastre. Așa că asta explică de ce devine atât de important să ne implicăm în goana după cadouri.

Mie îmi place mult o poveste, „The Gift of Maji”. Ambii parteneri ai unui cuplu sărac renunță la posesiunilor lor cele mai de preț pentru a putea cumpăra cadourile perfecte de Crăciun. Ea își taie și vinde unui peruchier părul superb pentru a cumpăra un lanț pentru ceasul lui. El își vinde ceasul, moștenire de la tatăl lui, pentru a-i cumpăra ei o perie de sidef cu care să-și perie părul. Cadourile se anulează unul pe celălalt din punct de vedere al realității materiale dar câștigul emoțional este imens. Așa că psihologia (în ciuda rațiunilor psihologice) ne explică de ce toată agitația, iar rațiunile economice (în ciuda psihologiei) ne dovedesc iraționalitatea deciziilor.

Ceea ce ne face cred să concluzionăm că suntem prizonierii goanei după cadouri și că, pentru un rezultant maxim, avem de balansat inima cu portofelul. Spor la cumpărături!