Fac pe placul altora dar mă tratez

fac pe placul altora

Suntem educați să credem că e frumos să ținem cont de ceilalți. Și e corect… Poate că nu e neapărat frumos dar cu siguranță ajută la “încastrarea” în societate. Dincolo de o limită, nu e vorba însă de a “ține cont de ceilalți” ci de “a face pe placul altora”. Iar de aici încep diferențele… Pentru că dacă ”a ține cont de ceilalți” este un comportament adaptativ, “a face pe placul altora” este un fel de boală.  Deși nu există pastile pentru ea, are toate caracteristicile unei boli: are cauze și simptome.

Ca pricipală cauză, avem o bacterie… comportamentală. Pe care o primim în copilărie, prin expunere repetată, ori de câte ori vedem că părinții se bucură atunci când le facem pe plac. Zâmbesc și sunt prietenoși, atitudini care se schimbă de îndată ce facem invers.  La maturitate, boala cu pricina afectează diverse roluri. Avem părintele care nu mai știe ce să facă pentru a-și mulțumi copilul, subordonatul care face exclusiv ce spune șeful pentru că vrea să avanseze și se lasă abuzat sau, pur și simplu, adultul care face doar ce se așteaptă de la el și nu ce își dorește.

“Bolnavii” sunt chinuiți de vinovăție ori de câte ori fac ce își doresc în detrimentul așteptărilor altcuiva, devin anxioși dacă nu fac ce se așteaptă de la ei și deprimați pentru că se lasă pe ei deoparte.

Deși nu merge cu pastile, lucrurile se pot rezolva. Dacă astăzi sufăr de “people pleasing” în primul rând am nevoie să înțeleg care sunt zonele din viața mea relațională și, respectiv care sunt relațiile în care “a face ce vor alții” a scăpat de sub control. Am mai apoi nevoie de răspuns la următoarele întrebări: ce aș putea face altfel? Ce ar însemna să fac ce vreau eu? Care sunt implicațiile raționale?  Spun raționale pentru că 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată iar oamenii (inclusiv cei pe care îi cunosc eu) sunt mai înclinați să se adapteze unei schimbări decât să o conteste. Așa mă îndrept  către următorul pas, adică către discuții cu cei care beneficiază acum de comportamentul  meu de “people pleaser”.  Ar fi util să știe ce anume îmi propun să fac sau, după caz, să nu mai fac.

Odată ce mediul de vindecare e setat, să adresăm comportamentele.  Adică începând de la un moment dat, nu mai răspund pe loc la nicio întrebare sau solicitare (favoare, rugăminte) care îmi dă semnalul pentru “făcut pe plac”. Pur și simplu declar că “am nevoie de timp de gândire”. Și, evident, îmi dau exact atât timp cât am nevoie să concluzionez dacă ce mi se cere să fac e ceea ce-mi doresc sau nu. Apoi mă reîntorc la cel ce a făcut solicitarea și îi comunic ce am decis. E important să mă întorc pentru că doar așa voi strânge încet-încet dovezi că “a face ce vreau eu” nu e penalizat de societate.  Dacă ajung până aici, am învățat “să țin cont de ceilalți.” Adică să fiu atent la ce-și doresc și, dacă asta nu contravine cu ceea ce îmi doresc și eu,  să le ofer.  Iar dacă pentru mine nu e OK, să-i informez în consecință.

E bine de știut că, inițial, ca orice tratament ce se respectă și cel descris mai sus va acea ceva efecte secundare. În primul rând va fi inconfortabil, de vreme ce va rupe un tipar pe care îl folosesc de mult.  Va deveni și mai inconfortabil când voi începe să nemulțumesc persoane. Pentru că da, e adevărat, că semenilor mei le place să primească ce-și doresc. Doar că e tot atât de adevărat că dacă nu primesc, se adaptează și acceptă situația, chiar dacă vor afișa ceva nemulțumire.

Ultimul pas , și cel mai greu, e să accept că, orice aș face, nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Pentru că suntem diferiți și pentru că suntem ego-centrați. Adică tindem să luăm  întreaga mână dacă posesorul degetului nu protestează și nu-și impune limitele.

Chiar dacă astăzi fac pe placul altora dar mă tratez, viața poate fi trăită așa cum mi se potrivește, înconjurat de oameni care mă plac pentru cine sunt și nu pentru ce pot face pentru ei.

(imagine: footsoldiers4christ.com)

Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei

curaj

Eu cred că dacă accepți că definiția curajului este cea din titlu ai mai multe avantaje. Primul ar fi că poți scăpa de așteptarea conform căreia atunci când ai curaj nu îți e frică.  Lucru bun pentru că te scutește să crezi că oamenii care au curaj sunt privilegiați pentru că sunt lipsiți de frici sau de anxietăți. A doilea avantaj ar fi că “simțitul” îl primești când te naști, dar managementul (al fricii inclusiv) se învață.  Al treilea și deloc de neglijat ar fi avantajul că odată ce înțelegi că pentru a fi curajos ai nevoie de frică (altminteri nu ai ce management să execuți), frica în chestiune nu mai devine o problemă ci o oportunitate. Și pentru că avem tendința să fugim de probleme și să ne îndreptăm către oportunități capeți deschiderea necesară pentru privirea fricilor în față și nu de sub patul existențial.

Clar și științific este dovedit că toți avem frici și anxietăți. Conform premisei de mai sus, asta implică și că suntem – “by default” și curajoși. Eu cred că suntem curajoși în fiecare zi. Problema e că suntem inclinați să trecem cu vederea lucrurile pe care le facem cu ușurință și să ne concentrăm pe cele care ne ies mai greu.  De ce e important să înțelegem asta? Păi oameni buni, înseamnă că știm cum se manage-uiește frica.  Și că probabil ne descurcăm mai bine cu unele modele de frică și mai puțin cu altele. Știm însă cum se face! Avem nevoie doar de conștietizare și de perfecționare.

Se spune despre oamenii celebri că au avut curaj. Mie mi s-a părut interesant să văd, în funcție de definiția pe care unii dintre ei au dat-o, care e frica care li s-a părut definitorie. Hai să vedem…

Să fie oare doar o întâmplare că o deschizătoare de drumuri, care a plecat din partea de jos a societății și a ajuns să fie un etalon a spus că:  “Cel mai  mare act de curaj este să gândești cu mintea ta”? Coco Chanel așa credea. Și care credeți că poate fi frica de bază a cuiva pe drumul dintre a fi nimeni și a ajunge cineva care setează standarde? Teama de validare, acutizată de lipsa de repere. Prețul plătit pentru deschiderea de drumuri.

“Curaj înseamnă să te ridici și să vorbești; curaj inseamnă deasemenea să stai jos și să taci”. Să fie doar o întâmplare că definiția cu pricina vine de la măritul Winston Churchill? Dacă vă puneți în pantofii lui care o fi fost frica lui majoră în a decide destine de oameni, de tări și de istorie?

“Any intelligent fool can make things bigger, more complex, and more violent. It takes a touch of genius – and a lot of courage – to move in the opposite direction.”, spunea Einstein. Oare de ce?

“Curajul nu este absența fricii ci, mai degrabă, concluzia că altceva e mai important decât frica”. Aceasta este povestea lui Ambrose Redmoon. Vă las pe voi să descoperiți tipul de frică din spatele definiției.

Suntem deci curajoși în fiecare zi. Când spunem “nu” sau “da”. Când intrăm în relații cu ceilalți și ne dezvăluim credințe. Ori de câte ori ne spunem o părere sau nu ne spunem una și ne ținem gura. Când părăsim sau suntem părăsiți. Când devenim părinți. În fiecare zi a vieții noastre. Așa că, zic eu, de vreme ce nimeni nu le știe face chiar pe toate, de e vreo frică pe care încă nu am învățat s-o gestionăm, azi e o zi la fel de bună ca oricare alta.  Căci despre frica asta vorbea Eleanor Roosevelt (oare de ce?) atunci când definea curajul ca fiind abilitatea “de a face în fiecare zi ceva care te sperie”.

(imagine: politicstand.com)

Rezoluții 2015: despre începuturi și promisiuni

inceputuri si promisiuni

Altfel spus despre planurile de început de an…. Am găsit o listă a celor mai utilizate zece rezoluții de an nou în America. Sună cam așa: (1) să slăbesc, (2) să îmi organizez viața mai bine, (3) să cheltui mai puîin, să pun deoparte mai mult, (4) să mă bucur de viață, (5) să am un stil de viață sănătos și care să mă mențină în formă, (6) să învăț ceva nou și interesant, (7) să mă las de fumat, (8) să ajut o persoană să își îndeplinească visul, (9) să mă îndrăgostesc și (10) să petrec mai mult timp cu familia. În același loc am găsit și că doar 8% dintre cei care își propun ceva la început de an, ajung să ducă la bun sfârșit ce și-au propus. Până aici, nimic nou. Nu știu exact care o fi ordinea în care se aranjează rezoluțiile românești… Cam toate prietenele mele își doresc să mai lase în urmă un kilogram sau mai multe… Mă pot include și pe mine pe listă… Poate că avem aceleași deziderate ca peste ocean sau poate că nu… Oricum ar fi, este clar că sfârșitul de an se lasă cu un bilanț și că începutul vine cu speranțe și avânt.

Cam care e diferența între cei care ajung să ducă la capăt ce își propun și cei care o lasă baltă și rămân doar cu lista? Ca în orice altă acțiune, primul lucru important este să începi de undeva, în cazul de față să te gândești ce ai vrea să faci și să îți treci pe listă. La propriu. Pentru că asta e prima diferență notabilă. Cei care au mai mult succes în a duce la capăt ce și-au propus sunt cei care scriu lista.

Următoarea mișcare importantă este exactitatea formulării. Suntem, din fericire sau nu, posesorii a două emisfere. Una se ocupă cu visele iar cealaltă cu implementarea lor. Partea visătoare lucrează pe bază de concepte – „fericire”, de exemplu. Cealaltă, „îndeplinitorul de vise” lucrează doar cu lucruri concrete pentru că doar concretul umblă liber prin realitate. Ca atare, dacă îmi propun „să fiu mai fericit” aș face bine să îi spun „îndeplinitorului” ce anume exact ar însemna asta pentru mine. De vreme ce fericirea nu umblă liberă prin lume ci doar lucrurile care o pot aduce pentru mine. Gradul de ancorare în concret este, carevasăzică, un alt diferențiator important al celor care sunt buni la îndeplinirea propriilor rezoluții.

Ultima mișcare importantă este planul de acțiune. Știu că devin din ce în ce mai prozaică și storc, picătură cu picătură, orice urmă de romantism și mister din planurile de început de an dar… asta-i viața. Eficiența nu prea e romantică. Planul de acțiune are nevoie de vreo câteva caracteristici: claritate, realism și structură pe pași. Din toate cele trei caracteristici, cea care face diferența este structurarea corectă pe pași. Care pași au nevoie să fie mici. De ce e important să mergem cu pași mici? Pentru că, deși noi oamenii suntem curajoși, ne descurajăm repede. Așa încât, dacă am nevoie să dau jos 20 de kilograme sau să strâng 2000 Euro pentru concediul visurilor mele e important să regăsesc pe listă numere mai mici și mai puțin descurajante. Să spunem 3 kg/lună sau 50 Euro/lună. Numere mici sunt mai prietenoase și mă ajută să văd că am o șansă să ajung unde mi-am propus. Mesajul planului de acțiune are nevoie să fie că se poate, pas cu pas.

Eu cred că viața e făcută să fie trăită așa cum îți dorești. Așa se face că nevoia de a face planuri la început de an e veche de când lumea. Un mecanism menit să te tenteze să pui ingredientul corect pe lista, personalizată, a fericirii tale. Rezoluții eficiente vă doresc!
(imagine: www.wcpo.com)

Când și cât ne putem baza pe intuiție

intuition2

Aș începe cu o definiție a intuiției care mi se pare amuzantă. Adică cea care presupune că ea, intuiția este rezultatul a sute de ani de lipsă de gândire. Practic intuiția nu pare rezultatul unui proces de gândire ci „se simte”. Dacă întrebi unde, de cele mai multe ori indicația privește zona stomacului. Ca explicație, am auzit diverse. Opinii conform cărora este de origină divină. Altele care cred că sursa propulsoare ține de domeniul parapsihologiei. Am auzit chiar și implicații cosmice. Am auzit opinii care considerau că a-ți urma intuițiile este un proces benefic și altele care considerau același lucru echivalentul datului cu zarul.

Observatorul cognitiv din mine poate doar constata că „o intuiție” este o concluzie, cu suport emoțional (adică „simt că e așa”). Deși pare un proces care se desfășoară în întregime în interior este, de regulă, declanșată de un stimul exterior. Un amănunt procesat rapid, fie el o expresie facială sau orice altă bucățică de informație care se atașează de o problemă care mă interesează, care mă preocupă.

Ideea e că „știm” lucruri. Mai mult, știm o grămadă de lucruri și nu suntem nici măcar conștienți că le știm. Așa se face că putem considera intuițiile un fel de cogniții rapide care funcționează pe baza unui proces asociativ inconștient. Trecute fiind vremurile când intuiția avea o aură mistică, explicația științifică de azi consideră că intuiția, departe de a fi un moft emoțional, este rezultatul unui proces cognitiv performant. Un fel de proces de căutare rapidă a informației care se potrivește. Creierul preia informațiile și identifică în memorie printre amintiri și cunoștințe și selectează ce se potrivește cel mai bine. Odată făcută selecția, trimite în conștient direct răspunsul.

Cum explicăm, atunci, partea cu „se simte”? Ei bine, suportul emoțional provine tot din căutarea internă a informațiilor. Pentru că toate amintirile noastre sunt depozitate nu doar cu informații ci și cu emoții. Chiar dacă, la prima vedere, par informații, sunt de multe ori legate de amintiri. Dacă mă întreabă cineva cum se extrage radicalul, să zicem, informația matematică va reactualiza inevitabil și amintiri legate de scoală și emoții prinse de acele amintiri. Asta explică de ce intuiția se „simte”.

Nu există oameni fără intuiție. Mai exact, nu există oameni sănătoși fără intuiție. Cei lipsiți de intuiție sunt dintre victimele accidentelor cerebrale. Există doar oameni care se bazează pe intuiție, și oameni care o verifică. La extreme sunt cei care nu verifică și iau decizii rapide, dar nu neapărat corecte. (George Bush e considerat unul dintre aceștia) La cealaltă extremă sunt cei care se pierd în verificări și nu mai reușesc să decidă. Ca de obicei, procesul eficient e undeva între cele două, adică asculatarea intuiției după o verificare rapidă a ancorării ei în realitate.

Unde dovedește știința că intuiția e eficientă? Pe termen scurt și acolo unde rapiditatea răspunsului este esențială. La testele grilă, de exemplu. Ne putem baza pe ea și atunci când vine vorba de interpretarea comportamentului non-verbal al altor persoane. Altfel spus, intuiția e, practic, un fel de detector de minciuni la purtător.

Unde ne lasă baltă? Intuițiile, pe termen lung, o cam dau în bară. De exemplu, una dintre diferețele dintre cuplurile care rezistă pe termen lung și cele care nu reușesc este că partenerii din primul tip de cuplu nu dau curs intuițiilor cu impact negativ și nu le verbalizează. Altfel spus, nu vă bazați doar pe intuiție când vine vorba de afirmații serioas, sau care pot afecta o relație.

Intuiția nu ne ajută nici la deciziile cu caracter moral, pentru că emoțiile asociate sunt foarte puternice. Să luam un exemplu: dacă ieșiți acum pe stradă și vedeți un găligan care a luat la palme un pirpiriu de un metru și jumătate, intuiția vă va trimite în apărarea celui slab. Asta va face imposibil să aflați că cel pirpiriu este, de exemplu, pedofil.

Concluzia? Intuiția e un proces de gândire rapid, asociat cu emoții semnificative. Te poți lăsa în seama ei atunci când e nevoie de o decizie rapidă, dar e util să o verifici atunci când este vorba de acele decizii cu impact pe termen lung sau de situațiile în care poți deveni cu ușurință subiectiv.

Cum îmi place mie să spun, nu există lucru bun sau rău ci doar un context în care un lucru bun devine rău. Și invers.

(imagine: http://measureofdoubt.com)

Cum stai călare pe dragon – Oamenii agresivi și dificili

dragon-fire-dragon-wallpaper

Aud deseori în cabinet despre șefi care par imposibil de suportat sau despre colegi cu mult tupeu. De regulă, omul care povestește ajunge să creadă că situația este fără de ieșire și că nu îi rămâne decât să suporte cu umilință, stroicism și stres neplăcerile cauzate de șeful sau colegul în chestiune. Eu le propun de fiecare dată să abordăm lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Adică în loc să se resemneze, să se întrebe ce poate face pentru a schimba situația. Eu numesc abordarea asta “cum să stai călare pe dragon”. Haideți să vedem cum se aplică abordarea cu pricina pentru oamenii agresivi și dificili, adică cum stai călare pe dragonul agresiv și dificil. Deci, dacă nu ai încotro și ai de purtat o discuție cu o astfel de persoană, e în avantajul tău dacă:

1. Discuți între patru ochi. Agresivitatea nu are legătură cu puterea ci cu lipsa ei. Cu nesiguranța. Doar oamenii nesiguri simt nevoia să supracompenseze prin agresivitate. Pot fi nesiguri de propria valoare, de ceea ce știu sau de poziția de putere din organizație sau de multe altele. Indiferent cum ar fi, mai ales dacă discuția se anunță în contradictoriu, ai mai multe șanse să obții flexibilitate și, implicit, mai puțină agresivitate, dacă nu are de dovedit și altora că el deține controlul.

2. Discuți pe teren neutru. Parafrazând un vechi dicton, dragonul nu-I dragon destul dacă nu e și fudul. Mândria va determina menținerea unei poziții de forță pe terenul propriu. Cam ca la fotbal, e mult mai rușinos să pierzi la tine acasă.  Încearcă să stabilești întâlnirea pe un teren neutru, nu în biroul lui. Și nici în al tău pentru că acolo intră în scenă nesiguranța de la primul paragraf.  O sală de conferință sau o masă undeva ajută mult.

3. Te uiți la motiv nu la reacție. Un profesor de-ai mei m-a suprins cu o categorisire umoristică dar realistă a oamenilor. Oameni usturoi și oameni ceapă. Noi toți avem probleme dar ne diferențiază modul în care ne manifestăm. Oamenii usturoi își cam țin gura închisă, nu spun ce-i deranjează și mențin conflictul la interior (ca orice om care se duce în vizită după ce a mâncat mujdei). Oamenii ceapă nu se sfiesc să scoată la vedere ce îi deranjează, și foaie, după foaie storc lacrimi, frustrare și nervi de la auditoriu.  Dacă încerci să vezi motivul (problema) omului din fața ta e mai ușor să-ți gestionezi reacțiile și să înțelegi care e motivul din spatele comportamentului.

4.  Te duci cu soluția pregătită. Dacă la pomul lăudat nu-i bine să te duci cu sacul, la omul agresiv și dificil nu-i bine să te duci doar cu problema. E mândru, e nesigur și se manifestă agresiv. Ce șanse ai să-și bată capul să îți ofere o soluție? Va face asta doar dacă are una gata pregătită. Chiar și în cazul ăsta, dacă nu vrei să faci ca el, tot ai nevoie să te pregătești cu propria soluție.

5. Știi care sunt avantajele. Am stabilit deja că omul dificil se preocupă în principal de el. Aici intră în scenă ce îi oferi. Nu mă refer la șpagă, ci la avantajele pe care i le oferă varianta sau propunerea ta.  La ce îi folosește să facă ce propui?

Există un principiu: oamenii nu se schimbă decât dacă vor ei, iar asta nu se-ntâmplă, aproape niciodată, când vrem noi. De vreme ce nu pot să-i schimb, îi pot doar înțelege și îmi pot adapta tiparul de comunicare și relaționare în așa fel încât să ajung acolo unde îmi doresc.

(imagine: http://wallpapertube.com)

 

Viața cu semnificație – tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

immortal

Știm cu siguranța că suntem o specie „bântuită” de întrebări existențiale. Una dintre acestea privește viața cu semnificație. Ce caut eu în viața mea? Suntem singuri în Univers? Ce se întâmplă când murim? Care e menirea mea? Nu s-a stabilit încă în care moment al existenței speciei umane a apărut prima întrebare fără aplicații practice pentru viața de fiecare zi. Nu știm care dintre oamenii peșterii a decis că nu ajunge să știe ce mănâncă sau unde doarme. Dar ziua în care a privit către cer prima dată a fost probabil și ziua în care ne-a complicat existența.

Ai crede că, dacă a trecut o vreme de când primul om a început să se întrebe chestii, am evoluat. Ce-i drept așa-i… Trimitem rachete în spațiu și știm din ce în ce mai multe despre genetica umană (și nu numai), clonăm. Și totuși, niciuna dintre cele de mai sus nu ne scutește să fim la fel de încâlciți când vine vorba de întrebări cu tentă existențială. Tindem și azi să credem că suntem mai mult decât părțile noastre componente și că avem nevoie ca ceea ce suntem și ce facem să lase o urmă, cât de mică, în lume.

Până la urmă, oare de ce ne preocupă sensul vieții? Motanul meu nu pare să fie tulburat de sensul lui în viață. În ciuda unei atare lipse, pare să fie mult mai adaptat decât mine. Și-atunci la ne trebuie atât de multă tulburare și confuzie?

Știința spune că problema noastră a început odată cu combinația dintre conștiința de sine și conștientizarea morții. Comun cu orice alte animale, avem instinctul de supraviețuire. Avem un corp care să ne ajute și mecanisme de supraviețuire automate. Ca ființe conștiente ne străduim să supraviețuim. Pănă aici totul e în regulă. Problema este că, cu totul diferit de restul viețuitoarelor, noi suntem singurii care suntem conștienți că viața noastră se va sfârși inevitabil. Adică înțelegem că, în ciuda tuturor eforturilor de supraviețuire, sfârșitul e inevitabil. Asta-i permite motanului să fie relaxat. De vreme ce nu știe că viața lui se termină, nu se grăbește nicăieri. Si pentru că doar stă și o trăiește, nu are nevoie nici de sens.

Studiile demonstrează că stimulii care ne amintesc de posibilitatea sfârșitului au impact asupra dorințelor, sentimentelor sau valorilor noastre. Ne afectează dorința de a avea copii, nivelul de patriotism, credința religioasă sau valorizarea relației de cuplu.

De ce avem nevoie de o viață cu semnificație? Pentru știm că suntem muritori și, în același timp, vrem să învingem asta. Vrem să lăsăm în urmă ceva care ne supraviețuiește. Să găsești sensul vieții tale înseamnă să devii nemuritor.

La ce ne folosește o viața cu semnificație? E clar că nu la nemurire. Atunci la ce? Studiile arată că ne ajută să trecem mai ușor peste evenimentele nefericite ale vieții, ne ajută la păstrarea sănătății mentale și ne ajută să trăim, nu pentru totdeauna ce-i drept, dar mai mult decât cei care nu știu care e rostul lor pe lume. Așa stând lucrurile, deși demersul este câteodată profund inconfortabil, găsirea semnificației care mă împlinește merită efortul.

Iar ce mă împlinește este personal, de vreme ce rețeta fericirii nu există.

(imagine: http://www.thatsreallypossible.com)

Libertatea de a nu face lucruri

libertatea de a nu face lucruri

Suntem prinși în viața de fiecare zi. Pe măsură ce trecem prin viață, sfârșim prin a avea impresia că lucrurile se fac într-un anumit fel, că lumea așteaptă de la noi ca viața noastră să decurgă conform unor norme presetate. De la regulile de circulație la politicile corporatiste. De la regulile nescrise ale vieții de cuplu la principiile personale. Suntem “încarcerați” în tipare.

Sigur că un pic de ordine previne instalarea haosului. Doar că, pe măsură ce ne afundăm comod în tipare, putem sfârși prin a simți că trăim viața altcuiva, ca o păpușă care nu are decât alternativa sforilor mânuite de păpușar. Dar cum ajungem până aici?

Tiparele sunt comode. Par că oferă o rețetă a acceptării sociale și individuale. Și, cel mai important, efectele urmării lor par predictibile. Dacă fac “ce trebuie” sau “ce se așteaptă de la mine” pare că e garantat că voi fi acceptat, privit pozitiv, notat cu plus pe scala valorii umane și sociale. Dar oare, real, așa se întâmplă?  Nu prea… pentru că dacă ceea ce fac nu e ceea ce mi se potrivește, există un preț. Monedele curente în care facem plata pentru compromis se numesc frustrare, tristețe, neîmplinire, lipsă de sens și nefericire.

Uităm adesea că avem libertatea fundamentală de a nu face lucruri.  Pentru a ajunge să ne exercităm acest drept e nevoie de maturitatea de a-l transforma pe “trebuie” în “vreau”. Să trăiești înseamnă să iei decizii și să îți asumi consecințele. Pentru că, pe lumea asta, nu trebuie nimic. Vrem sau nu vrem să facem lucruri pentru că vrem sau nu vrem să ne asumăm consecințele aferente.

Pe scurt, libertatea de a nu face lucruri se câștigă în doi pași.  Primul este asumarea adică transformarea lui “trebuie” în “vreau”, conștientizarea consecințelor și alegerea conștientă a unei acțiuni. Al doilea este auto-onestitatea adică analiza motivelor pentru care, de fapt, fac ceea ce fac.

Să luăm un exemplu. Să presupunem că nu-mi place job-ul meu dar “trebuie” să mă duc la serviciu. Primul pas (asumarea consecințelor)  este să îmi răspund la întrebarea “și dacă nu mă mai duc, ce se întâmplă?” . Să presupunem că răspunsul este: (1) nu-mi mai pot plăti facturile (2) ai mei o să fie dezamăgiți (3) nu o să mă mai angajeze nimeni. Dacă reformulăm obținem: “nu trebuie să mă duc la serviciu ci vreau să mă duc pentru că vreau să îmi plătesc facturile, nu vreau să îmi asum dezamăgirea alor mei și nu vreau să trăiesc nesiguranța găsirii unui alt job”.  Eu cred că e extrem de important să înțeleg ce mă determină să acționez. Pentru că nu întotdeauna e realist ce estimez. Acum intră în cscenă pasul următor (auto-onestitatea). Adică analiza motivelor și chestionarea lor. De unde știu că voi dezamăgi pe cineva? Și dacă îi dezamăgesc… De ce e asta o problemă pentru mine? De unde știu că nu îmi voi găsi de lucru și cum să fac să am mai multă încredere în propria persoană?

Lumea lui “vreau” vine cu” libertatea de a nu face lucruri” și cu maturitatea de a decide pentru mine ce fac sau ce nu fac, înțelegând că decidentul din spatele oricăriu compromis sunt tot eu. Și că ar fi mult mai util să înțeleg care e costul lui pentru economia vieții mele.

„25550. Acesta este numărul mediu de zile pe care le trăiește o persoană normală.  Câte ai irosit deja?”, spune Paulo Coehlo. Eu zic că răspunsul la întrebare elucidează dacă trăiești în lumea lui „trebuie” sau ai aflat deja de „libertatea de a nu face lucruri”.

(imagine: www.weirdomatic.com)

De ce e mai verde iarba de la vecin?

iarba verde

Eu cred că dacă ar sta cineva să calculeze, ne-am îngrozi cât de mult timp ne petrecem nemulțumiți de ce avem și plini de admirație sau de invidie (după posibilități) față de ce au alții. E uimitor cum o gradină îngrijită poate ajunge raiul pe pământ, perfecțiunea întruchipată doar pentru că e a vecinului. Nu mai am nevoie decât să compar iarba  de la mine din curte cu raiul de lângă. Iarba de la mine se face pe loc ofilită și bună de nimic.  Și gata depresia. Stima de sine se face mică și se ascunde undeva printr-un cotlon în așteptare de vremuri mai bune și grădini vecine mai neîngrijite.

Capacitatea exclusiv umană de a ajunge la concluzia că orice e peste gardul propriu e mult mai atractiv se bazează pe două mecanisme. Primul este comparația, iar al doilea este lipsa de informație.

Mintea umană funcționează prin comparație. Am nevoie de cei doi poli pentru înțelege unde mă plasez eu. Am nevoie să fiu trist și apoi vesel pentru a putea decide cum mă simt azi.  Până aici toate bune. Problema începe la momentul la care îmi aleg termenii de comparație.  Pentru că, o fi comparația bună, dar are nevoie să compare lucruri care au legătură între ele.  Nu am cum să aflu dacă sunt vesel sau trist dacă compar ziua de azi cu una în care îmi era frică. Să ne întoarcem la exemplul cu gradina. Dacă vecinul are angajați șapte grădinari și este absolvent de agronomie e doar firesc să aibă o grădină impecabilă.  Dar dacă eu, stomatolog și fără grădinar, vreau ca grădina mea s-arate ca a lui, firescul comparației se duce naibii. Morala este că, de câte ori intru în comparație, e important să am criterii corecte și realiste.

Să luăm acum lipsa de informație și să vedem cum întregește capcana comparației. Suntem echipați să lucrăm cu informații incomplete. Abilitatea se numește „a presupune”.  Ce nu știu, presupun. Așa că dacă nu știu că vecinul are șapte grădinari, o să presupun că face singur toată treaba și, implicit că eu sunt incapabil.  Dacă nu știu nici că e agronom pot presupune că o gradină perfectă e la mintea oricărui om, adică inclusiv la mintea omului stomatolog.  Dacă nu știu nici cât de mulțumit e de grădină vecinul în chestiune, voi presupune că e tare mândru de realizare.  Și dacă mă conving de toate presupunerile nu voi putea afla, de pildă, că vecinul e nemulțumit profund.  Gradina îi ocupă mult din timp. Și nici n-o vrea că e sătul de la serviciu. La insistențele nevestei se ocupă el de toate cele.  Cu banii de grădinari, ar vrea să plece în Bahamas. Așa că, ori de câte ori se uită peste gard la iarba ta, el vede raiul în care poți trăi fără o pacoste pe cap.

Morala? Iarba e mai verde la vecin pentru că o viață perfectă e doar o viață pe care nu o cunoști îndeaproape. De asta viață noastră imperfectă . Pentru că le noi suntem, cu siguranță, cei ce o cunoaștem în amănunt.

(Imagine: http://www.liftsalessolutions.com/)

Schimbarea – drumul dintre frică și oportunitate

change_for_a_dollar

Cineva (Charles F. Kettering) spunea că oamenii sunt deschiși către lucrurile noi dacă acestea arată exact ca cele vechi.  Conceptul de schimbare e folosit  zilnic. Și nu mă refer doar la schimbatul șosetelor.  Și totuși, în mod inexplicabil, deși ne cam schimbăm tot timpul, când vine vorba de schimbare pendulăm  inevitabil între frică și dorința de a obține mai mult de la viață. Asta este problema majoră cu schimbarea: statisitic vorbind, conține 50% pierdere și 50% câstig.

De unde vine frica? Ea adresează potențialul de pierdere al schimbării. Orice schimbare vine la pachet cu lipsă de informație. Iar creierul nostru este „proiectat” să știe. Ce nu știe, intepretează automat ca fiind posibil periculos. Așa, just to be on the safe side. La schimbare ne sperie nu schimbarea în sine ci incertitudinea. Faptul că nu putem ști cu siguranță dacă o să fie bine sau rău. Culmea este că nici măcar atunci când ni se pare că știm, nu putem avea garanția că o să fie bine sau rău.  Ce vreau să spun este că o gleznă scrântită e, în principiu, un lucru rău. Dar dacă asta face posibil ca eu să îmi găsesc perechea în persoana doctorului care o tratează, poate că nu mai e atât de rău, ba chiar se poate afirma că merită. Deci, vestea bună e că, de vreme ce oricum trăim expuși la întoarceri de situație, suntem cu siguranță echipați să facem față și dacă noi suntem cei care determină schimbarea.

De ce ne atrage oportunitatea? Ea adresează potențialul de câstig. Schimbarea vine, inevitabil, cu lipsă de confort. Iar lipsa de confort trage de limitele adaptabilității mele, adică le dezvoltă. Din fericire, pe lângă circuitele asociate cu prudența, avem un creier care este proiectat și pentru dezvoltare. Eu cred că undeva, pe scoarța fiecărui individ, există conștiința potențialului maxim individual. Și ori de câte ori rămân în urmă, ceva intern va genera schimbare în așa fel încât să pot să fac încă un pas în dezvoltarea propriei persoane. Așa devine posibil  să trecem peste stresul generat de incertitudine și să acomodăm schimbarea. Să mulțumim deci lăcomiei, nevoii de mai mult care ne ne duce către oportunitate. Indiferent dacă înseamnă bani, glorie sau cunoaștere.

Altcineva (Lisa Lutz) spunea că abilitatea noastră de a ne adapta este spectaculoasă, dar că nu putem spune același lucru despre capacitatea noastră de schimbare. Doar că până la urmă, adaptatea și schimbarea au doar un singur lucru diferit. Cine inițiază procesul. Adaptarea este până la urmă o schimbare pe care nu ți-o faci cu mâna ta. Ne adaptăm la cele mai spectaculoase împrejurări  pentru că odată ce se generează nevoia de schimbare, adaptarea  e singurul răspuns posibil.  Și dacă sunteți de acord cu mine, asta implică nu numai că ne schimbăm în fiecare zi dar, mai ales, că suntem foarte pricepuți la asta.  Ce mare lucru dac[, de vreme ce procesul e arhicunoscut, nu faci faci decât să mai adaugi inițiativa proprie.

(foto: theinspirationroom.com)

Există oare un manual de utilizare al vieții?

user-guide

Pentru ca viața să fie a ta, ai nevoie să o iei în posesie și să îți asumi responsabilitatea pentru ea.  Dacă fiecare viață e unică, logica îmi spune că și manualul de utilizare aferent e tot unic. Pentru că rețeta fericirii nu există. Suntem unici și deci diferiți. Nu știu care sunt regulile de utilizare ale vieții voastre, dar mi-aș dori să le cunosc.

Ce pot face este să vă împărtășesc regulile principale de utilizare ale vieții mele.

  1. Fă ceea ce îți place cât mai des. Dacă ceva nu-ți place – schimbă ceva în ceea ce faci. Dacă nu-și place job-ul – caută-ți altul.
  2. Încetează să aștepți momentul potrivit sau persoanele potrivite pentru a fi fericit și aplică punctul 1.
  3. Nu încerca să controlezi tot ceea ce se întâmplă. Ești echipat pentru schimbare. Dacă nu crezi, uită-te la  o poză de când erai mic.
  4. Toate emoțiile sunt bune. Oricum ai face nu poți fi doar îndrăgosit și bucuros.  Restul emoțiilor au și ele rostul lor. Dacă o emoție neplăcută persistă atunci nu ai adresat punctul 1 corespunzător.
  5. Încearcă să te rătăcești, la propriu,  măcar o dată pe lună. Vei avea dovada, atât la propriu cât și la figurat,  că poți regăsi drumul.
  6. Măcar o dată pe an întreabă un cunoscut care e visul lui și încearcă să îl ajuți să-l îndeplinească și să te bucuri pentru el.  Așa vei căpăta încredere că și tu își poți duce visele tale la bun sfârșit.
  7. Gândește-te la  ce-ți dorești, nu la ce temeri ai. Ne demonstrâm axiomele pe care le pregătim de acasă. Așa că mai bine îți demonstrezi că îți poți îndeplini dorințele și nu temerile.
  8. Să fi singur e ok. Așa faci cunoștința cu tine.
  9. Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei. În plus 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată, deci nu poate fi complicat să te descurci cu restul de 2%.
  10. Timp nu există , se face.  Ai timp destul, dar dacă nu-ți ajunge înseamnă că nu-l investești unde ai dori.  Dacă chiar ai timp prea puțin, nu te mai uita la televizor.

Ce ziceți? Eu le aștept cu interes pe ale voastre.

(imagine: http://www.ccjk.com/)