Tiparele relaționale și tipul de atașament

tiparul relational

Aud deseori întrebări de tipul “de ce aleg atât de prost în relații”, “de ce până la urmă, indiferent ce fac, sfârșesc cu aceleași probleme relaționale”. Poate că vă este cunoscut  sentimentul acela că (deși nu știi cum ajungi să faci asta și te aparent te strădui să faci altfel) ajungi în același loc relațional, pe alt drum. Să fie oare o conspirație? Ei bine, mare parte din felul în care ne purtăm în relațiile noastre semnificative este determinat de tipul de atașament pe care îl deprindem în copilărie. Un anume domn Bowlby s-a ocupat de construirea unei întregi teorii a atașamentului. Cum se aplică atașamentul la relații?

Să începem cu explicarea pe scurt a conceptului de atașament. Mie mi-a plăcut o definiție găsită într-un articol al lui Allison Abrams. Ea compara atașamentul cu pilotul automat al unui avion. Atunci când funcționează corect, te poți lăsa în seama lui, relaxa și bucura de călătorie. Când ceva merge prost, atunci te poți baza doar pe reflexele tale de supraviețuire, devii anxios și hipervigilent și aștepți ca avionul să se facă țăndări în orice moment. Cum “producem” specificația pentru pilotul automat?

Un nou-născut știe instinctiv că are nevoie să plângă dacă are nevoie de ceva și poate doar spera că plânsul va fi suficient pentru a atrage atenția adultului care îl are în grijă. De modul în care adultul cu pricina reacționează și de gradul de satisfacere a nevoilor copilului depinde stilul de atașament achizionat. Pe baza acestuia se naște un tipar relațional compus din două elemente – (1) felul în care adultul semnificativ pentru copil răspunde setează tipul de răspuns pe care copilul devenit adult se va aștepta să îl primească de la oamenii din relațiile semnificative și determină modul de reacție în situații percepute ca stesante sau amenințătoare și  (2) modul în care copilul contorizează experiențele în care nevoile lui sunt îndeplinite (cu bilanț pozitiv sau negativ) care are ca finalitate concluzia adultului despre valoarea  lui personală într-o relație (sau lipsa acesteia).

Pentru simplificare, dacă revenim la metafora cu pilotul automat și ieși la drum prin lume cu unul care se așteaptă să fie permanent pocnit de copilot și crede că nu bun de nimic, e ușor de înțeles de ce sfârșești prin a-ți pilota avioanele relaționale în regim de avarie și cu vesta de supraviețuire pe tine.

Pilotul automat de calitate este echivalentul atașamentului securizant. Adică cel al adultului care are încredere în semenii lui relaționali și știe care este valoarea lui adăugată într-o relație. Găsiți aici mai multe detalii.  Din păcate, părinții fiiind și ei oameni și (pe cale de consecință) imperfecți, tipul ăsta de pilot se fabrică în serie mică, așa că să trecem mai departe la modelele cu probleme.

Atașamentul evitant apare atunci când copilul concluzionează că degeaba plânge pentru că nu-l aude nimeni. Cu fiecare cerere de ajutor care rămâne neadresată de către părinte, se sedimentează o filozofie de viață care are la bază credința că, de vreme ce nici măcar părinții mei nu au fost acolo pentru mine, ce naiba să mai aștept de la ceilalți? Mai bine mă pregătesc să mă bazez doar pe mine.  Adultul de mai târziu se ferește de intimitate sau de apropiere pentru că asta ar însemna vulnerabilitate. Își dorește o relație dar o evită (conștient sau nu) pentru că se teme că va fi respins sau că va ajunge să fie nevoit să se bazeze pe altcineva. Pentru că prețuiește independența de toate felurile, inclusiv pe cea emoțională, se va feri de investiții emotionale manifeste. Asta ajută la independență dar nu ajută la intimitate.. Va alege fie parteneri de relație la fel de independenți (vezi sterili) emoționali sau, chiar dacă alege unul care are ceva de oferit, se va purta steril emoțional ceea ce va duce la îndepărtarea partenerului de relație. Așa se închide cercul credinței conform căreia nu te poți baza pe nimeni.

Atașamentul de tip anxios se construiește în compania unui părinte incoerent comportamental,  absent (fizic sau emoțional), critic sau abuziv. Adultul de mai târziu este paralizat de teama de a fi respins și, respectiv, abandonat. Credința din spate este aceea că “orice aș face, nu sunt destul de bun și mai devreme sau mai târziu voi fi părăsit”. Odată ajuns  într-o relație care contează  va deveni (în mod automat) hipervigilent, încercând să prindă din timp orice semn (real sau imaginar) al unui potenția dezastru relațional. În încercarea de a se calma va avea nevoie de reasigurare constantă din partea partenerului. Care partener va reasigura după posibilități o vreme dar apoi va obosi și va avea nevoie de distanță.  Ceea ce, din nou, va inchide cercul.

Bine, o să spuneți (dacă v-ați recunoscut prin descrieri), dar nu reacționez tot timpul la fel. Așa este. Pentru că tipul de atașament și comportamentele asociate cu el nu sunt vizibile tot timpul ci doar atunci când intervin stresori relaționali.  Se poate schimba tipul de atașament? Nu. Dar vestea bună e că se pot conștientiza, atât tipul cât și comportamentele asociate cu acesta. Iar comportamentele se pot schimba, odată cu conștientizarea dezavantajelor care vin la pachet.   Concluzia? Nu putem schimba tipul de atașament dar îl putem lăsa fără consecințe relaționale dramatice.

(imagine http://relationshipcounsellorsbrisbane.com)

La ofertă – greșeala și regretul

greseala și regretul

Dacă există careva care nu să nu fi făcut (măcar o dată)  vreun plan care s-a dovedit complet diferit de realitate ori care nu a făcut vreo investiție pe care să nu o fi regretat, să ridice mâna! În caz că există cineva, să vedem dacă are curajul să susțină și că nu a spus (pe la vreo furie) chestii pe care să le fi regretat mai târziu sau că nu s-a trezit implicat în prea multe chestii pentru că nu a spus un „NU” hotărât. Dacă și acum mai ridică cineva mâna, ei bine – nu recunoaște! Pentru că cine naiba nu a luat o decizie sau nu a reacționat la impuls și nu și-a dorit (mai apoi) să fi făcut altcumva?! Parte din condiția mizeră a ființei umane, așa-i? Și ca și cum asta nu era de ajuns, mai avem parte și de vocea aia interioară care nu te lasă să uiți că „ai fi putut face altfel (ce dracu’)” sau „puteai să caști ochii mai bine” sau puteai să fii mai puțin [here insert bou/vacă, tâmpit(ă), idiot (oată) sau oricare alt invectiv de folosință personală]”. Carevasăzică, la ofertă – greșeala și regretul, respectiv inevitabilul și inacceptabilul.

Să începem cu inevitabilul, adică cu greșeala. Oameni buni, nu avem cum să nu greșim. În primul rând, Suntem prizonierii prezentului și, din această cauză, limitați la o cantitate finită de informații. Ca atare, nu avem cum lua decizia perfectă, de vreme ce actul cu pricina se pune în practică la „punctul 0 acum” și generează consecințe la momentul „acum+1”.  ORICE decizie va fi, prin definiție, cel mult destul de bună, asta însemnând în practică cum că va genera mai multe consecințe pozitive decât din cele negative. Nici nu avem nevoie de o decizie perfectă pentru că (ghici ce?!) avem capacitatea de a adresa consecințele și de a le repara.

Relația problematică dintre noi și greșeală începe în copilărie pentru că e mai eficient să cerți copilul decât să îți iei timp să înțelegi cum a gândit să să îl ajuți să „repare” consecințele. Plecăm apoi la școală unde sistemul pune pe primul plan rezultatul și nu felul în care ai gândit atunci când ai greșit. Nu-și bate nimeni capul cu adevărul cam filozofic dar logic care susține că nu ai cum face innovație fără greșeală, așa că nu ne dăm seama că neîncurajând greșeala le dăm copiilor noștri fix la gleznele creativității. În fine, găsiți aici o postare mai veche despre motivele pentru care e mai mult decât ok să o dai în bară.

Să trecem la inacceptabil, adică la regret.  Care o fi el gardianul repetării greșelii și inițiatorul scuzelor dar numai atunci când e punctual, formulat cu înțelegerea limitărilor inerente unei decizii sau a unei reacții emoționale. Dacă însă se transformă într-o voce nemiloasă, dură (injurioasă, chiar) și lipsită de toleranță nu ajută cu nimic la repararea consecințelor ci, din contră, provoacă altele noi.  De ce? Pentru că nu există decizie bună sau proastă. Ceea ce părea un plan bun la un moment dat, poate deveni o idee proastă ceva mai târziu. Așa că important este să faci ce poți mai bine cu informația disponibilă și să ai încredere că o să te descurci cu neprevăzutul. Iar pentru asta ai nevoie de curaj.

Și să încheiem cu combinația magnifică dintre cele două (inevitabil + inacceptabil) și, mai ales, cu repercursiunile poțiunii existențiale astfel create. Pentru  curajul de la paragraful anterior avem nevoie de (auto)toleranță și (auto) încurajare. Dacă mă pocnesc cu hotărâre peste cap pentru fiecare greșeală n-am să obțin perfecțiune decizională ci ezitare în inițierea procesului de decizie. Unica posibilitate să fiu mulțumită cu rochia pe care o cumpăr din mall este să ies din mall după ce am cumpărat-o și să fac pace cu eventualitatea de a o vedea pe altcineva la petrecere. Dacă nu fac asta, atunci o să rămân în mall până la sfârșitul programului, cu prețul ratării petrecerii.  Și dacă înlocuiți rochia cu o mașină, și mall-ul cu o reprezentanță, aveți și varianta masculină.

Abilitatea de a trece peste greșelile tale înțelegând că nu poți lua decizii fără cusur și având încredere că vei avea forța și simțul umorului necesare pentru a repara eventualele pagube este ceea ce te poate te poate transforma dintr-un cetățean care se gândește mult și ia decizii cu greu, într-unul care se gândește cât e necesar pentru a lua deciziile care îi permit să evolueze. Greșeala este precursorul succesului, rolul regretului fiind nu să descurajeze ci acela de a te opri punctual să nu folosești prea mult dintr-un lucru bun.

(imagine : www.searchquotes.com)

Diferența dintre credință și cunoaștere

diferenta dintre credinta si cunoastere

Ați stat vreodată să vă gândiți care e diferența dintre credință și cunoaștere? Eu aș zice că le putem defini cam așa… Cunoașterea se bazează pe informație obiectivă, științifică, care poate fi verificată și replicată în contexte similare. Credințele reprezintă interpretări personale ale informațiilor sau generalizarea experienței personale la rang de lege universal valabilă. Așa se face că există o grămadă de credințe care se bat cap în cap cu informația obiectivă.  De pildă, obiectiv și științific vorbind s-a demonstrat până acum că viața are parte de un start (nașterea) și de o ieșire din decor (moartea). In ciuda acestui fapt, o mare parte dintre noi credem în fantome, spirite, vampiri și alte prezențe de pe alte meleaguri a căror existență nu a putut fi demonstrată indiferent cât de mult s-a străduit Discovery. Le fel, deși știința nu a demonstrat că ar exista vreo diferență între pisicile negre și pisicile de altă culoare, o parte dintre noi le asociem pe primele cu dezastrele.

Dar să ieșim din sfera „fantastică” și să trecem la lucruri mai concrete, mai legate de viața de fiecare zi. Unde avem alte tipuri de credințe. De pildă, avem impresia că suntem atenți și că realitatea înregistrată de creierul nostru e cea obiectivă. Știința e de altă părere dar asta nu ne scutește să ne contrazicem până picăm lați, susținând că varianta personală a relatării e singura adevărată.  Și când te gândești că justiția se bazează pe relatările martorilor oculari… Similar, avem impresia nu numai că înregistrarea din capul nostru e corectă dar și că se va păstra intactă. Și pentru ultima parte știința este de altă părere, respectiv aceea că ne „alterăm” amintirile.

Nu rezist tentației și trec pe listă și credința conform căreia oamenii adulți nu se schimbă, adevărul obiectiv fiind de părere că se schimbă cu succes, doar că dacă (și numai dacă) vor, adică dacă sunt motivați din interior să o facă. De unde ajungem la o altă credință, la fel de falsă,  respectiv aceea care ne spune că noi putem determina schimbarea unei altei persoane.  În mod distractiv, unii dintre noi ne și căsătorim plecând de la premisa aceasta.

Să menționăm și credința des întâlnită conform căreia de ceea ce nu ne convine în viața noastră e vinovat altcineva, știința încăpățânându-se să susțină că suntem (cel puțin) contributori la toate neplăcerile din viața proprie și că abordarea corectă ar începe cu identificarea contribuției cu pricina.

Așa ajungem la credințele despre motivație, credințe care ne fac să împărțim oamenii în „motivați” și „demotivați”, unde știința tinde să susțină că nu despre motivație sau despre lipsa ei ar fi vorba ci despre lipsa stimulilor care să antreneze voința (dorința) de a face lucruri. Cu alte cuvinte, unul care rămâne în pijama la ora la care tu deja muncești nu e neapărat demotivat ci ar putea la fel de bine să aibă un set diferit de priorități.

O să mai trec o ultimă credință pe listă, aceea legată de felul, chipurile obiectiv, în care ajungem la o părere despre oameni, vestea fiind aceea că n-avem nicio treabă cu obiectivitatea. De pildă, diferențele comportamentale și de valori sunt, în mod automat, caracterizate negativ.  Dacă cineva e diferit de mine, voi fi tentat să echivalez asta cu „greșit”. Așa se face că, dacă stai să te gândești, o remarcă negativă venită din partea cuiva cu un set diferit de valori, este de cele mai multe ori o confirmare a valorilor tale și, implicit, un compliment.

Diferența dintre a credință și cunoaștere te poate ajuta să înțelegi nu numai când poți avea încredere în mintea ta și când nu, dar și cum poți să o exploatezi eficient.

Am o mamă sau am o problemă?

ai o mama sau o problema

Tot din ciclul „Cum să stai călare pe dragon”, am plăcerea să vă prezint azi ceea ce eu numesc „mama problemă”. Cum știu dacă am o mamă problemă? Răspunsul ar fi acela că, ori de câte ori o văd, nu sunt sigur dacă am o mamă sau am o problemă. Mamele problemă vin în mai multe modele: mama local-kombat, mama catastrofică, mama polițist, mama oglindă, mama martir și mama invizibilă. Să  încerc să le descriu pe rând și pe scurt.

Mama local-kombat (sau mama furioasă). Nu mă refer la faptul că, oricare dintre noi, în calitate de părinți inclusiv, ne mai și înfuriem. Furia, în cantități mici și cu manifestări controlate și rare poate avea rol de semnalare a seriozității unei situații și, ca atare poate ajuta în educația copilului. Dar când nu mai este o excepție și când  izbucnirile de furie însoțite de comportamentel aferente devin o obișnuință, atunci încep problemele. Nu numai că în copilărie izbucnirile de furie condiționează un nivel ridicat al anxietății dar copilul ajunge să creadă că ceea ce se întâmplă are legătură cu el, adică se întâmplă din cauza lui.  Odată ajuns adult această condiționare se păstrează.  De multe ori, adultul își condiționează viața în conformitate cu cerințele mamei în încercarea de a evita furia și consecințele acesteia (vinovăție, anxietate). Adulții care tind să mulțumească pe toată lumea sunt, de regulă, copii crescuți de mame local-kombat. Și poate că, printr-un noroc, devin diplomați sau buni mediațori de coflicte, dar dacă norocul lipsește sfârșesc prin a-și trăi viața după rețeta celorlalți, în încercarea disperată de a evita orice conflict.

Mama catastrofică (sau mama axioasă). Sigur că puțină îngrijorare păzește pepenii, dar când nu îi lasă să crească și nici să fie culeși e semn că nu mai e un lucru bun. Copilul mamei catastrofice ajunge să nu mai poată explora nimic din proprie inițiativă. Tot ce se întâmplă se va desfășura într-un mediu perceput ca sigur de către mamă. Care mamă se panichează la cel mai mic semn că progenitura ar putea face ceva, oricât de mic, care să îl pună în pericol pe el sau viitorul lui luminos. De la jucăriile spălate cu spirt, la plimbatul doar de mâna părintelui în copilăria mică, până la interzicerile multiple din adolescență, ajungem la rapoartele pe care adultul le are de dat zilnic pentru care primește la schimb îngrijorări sub forma de scenarii mai mult sau mai puțin catastrofice. O durere de cap se lasă cu povești despre decese și cu programări la computer tomografii, o discuție cu șeful cu spectrul șomajului, o discuție conjugală cu copiii lăsați pe drumuri și singurătate pentru restul vieții. Adulții care ezită să facă cea mai mică schimbare în viața lor sunt, de cele mai multe ori, copiii crescuți de mamele catastrofice.

Mama polițist (mama obsedată de control) Este modelul care tinde să preia controlul asupra tuturor aspectelor vieții copilului. Totul se desfășoară după o rețetă. Dacă la început e mai important cât crede mama că trebuie să mănnce copilul și nu cât are el poftă, pe măsură de odrasla crește se lărgește și aria de control. Principiul care stă la bază este „eu te-am făcut eu știu ce e bine pentru tine și ce ți se potrivește”. În cantități firești, controlul are rolul de a seta repere și de a pune bazele unor principii sociale de viață. Dacă însă trecem de nivelul optim, ajungem la a crede că știi ce simte sau ce gândește celălalt mai bine decât el.  Copiii crescuți de mame polițist vor învăța să se gândească bine înainte de a vorbi (dacă au baftă) și vor fi terorizați de perspectiva de a spune cuiva ce gândesc (dacă nu o au).

Mama oglindă (mama narcisistă). Adică mama centrată în jurul propriei persoane, care nu are habar cum anume se simte sau se transmite empatia. Orice ar spune copilul, în maxim 30 de secunde găsește o soluție de re-centrare a discuției pe propria persoană. Mama oglindă subordonează copilul propriei imagini de sine. Acesta primește misiunea de a fi perfect în orice aspect al vieții lui. Astfel, mama oglindă este moartă de oboseală și cu nervii la pământ pentru că are copilul bolnav. Sau nu poate înțelege cum de copilul poate fi atât de nerecunoscător încât să ia o notă mică, după cât de mult efort investește ea în educație lui. În plus, mama oglindă întoarce orice încercare de a obține afectivitate sau susținere. „Ești obosit? Mie îmi spui, care muncesc de dimineața până seara și nici măcar nu am vârsta ta… La anii tâi eu puteam să nu dorm deloc.” Copilul mamei oglindă se află în situația paradoxală de a încerca să fie cineva în timp ce se subordonează total mamei. Ajunși adulți, pot rămâne în relații disfuncționale sperând că o să le facă să meargă(dincolo de orice rațiune) sau pot suferi de sindromul „eu pot” (adică se bazează doar pe ei și setându-și standarde extrem de exigente).

Mama martir (mama care se sacrifică). Despre sacrificiu am mai scris. Așa că o să spun doar că mama martir este cea care pasează responsabilitatea vieții ei netrăite copilului. Acesta devine astfel responsabil să facă să merite un sacrificiu pe care nu l-a cerut. Adultul de mai târziu poate sfârși prin a-și tria acțiunile având ca și criteriu principal fericirea mamei martir. Un obiectiv dificil de vreme ce fericirea e la mamă iar acțiunea la copil.

Mama invizibilă (mama indisponibilă emoțional). Este tipul de mamă care se concentrează asupra propriilor probleme de viață sau de sănătate și devine absentă în viața copilului. Aportul emoțional este extrem de important pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Care, în cazul mamei invizibile, are parte de un mesaj contradictoriu: deși o vede, nu o simte prezentă. Copilul mamei invizibile sfârșește prin a crede că este lipsa de afectivitate a mamei este responsabilitatea lui și că, de vreme ce mama nu îl vede, înseamnă că nu are valoare. În plus, nu are de la cine să învețe ABC-ul emoțional, așa că va trăi această absență afectivă la nivel maxim. Adultul de mai târziu va tinde să experimenteze extreme emoționale, va avea dificultăți de relaționare emoțională cu ceilalți și va tinde să pună nevoile celorlalți înaintea propriilor nevoi.

Ce e de făcut dacă ai o problemă la pachet cu mama? Sigur că abordarea pentru fiecare model de mamă este specifică. Dar, dincolo de particularități există câțiva pași comuni. Primul pas este să recunoști că, e lângă mamă, ai o problemă și să accepți că o ai.  Oamenii nu se schimbă când vrem noi, ci când vor ei. Iar asta e valabil și pentru mame. Nu poți schimba nici relația de rudenie. E mama ta și așa va rămâne. Nu are rost să îi explici ce face. Dacă ar fi putut înțelege, nu ar mai fi făcut. Al doilea pas este să te concentrezi  pe ce poți schimba. Nu o poți schimba pe ea, dar poți schimba modul în care relaționezi cu ea și, implicit modul în care reacționezi la comportamentele ei. Spune-i ce anume simți și ce anume obține de la tine. (fapt că îmi spui ce să fac, mă face să mă simt frustrat și nu obții de la mine supunere ci gânduri negative și înjurături în gând). Al treilea pas este să te întrebi ce vrei de la tine și de la viața ta. Asta implică să te întrebi în ce fel îți modelează mama ta viața și propria persoană și cum ar arăta ele dacă nu ai mai ține cont de ea. Ultimul pas este limitarea relației la noile standarde. Ultimul pas poate implica inclusiv limitarea contactului. Știu că sună dur să recomanzi limitarea interacțiunilor cu propria mamă dar sunt situații în care este singura soluție pentru recăpătarea vieții sau chiar a sănătății.

(imagine: www.graphicsagogo.com/)

Sacrificiul și egoismul

sacrificiul și egoismul
Mie îmi place să spun că sacrificiul este o mâncare, de cele mai multe ori, nesolicitată, care se dă cu lingura și se scoate cu coada.  Și îmi mai place să spun că motivele pentru care facem lucruri sunt ale noastre. Ceilalți sunt beneficiari secundari sau victime colaterale.  Așa se face că, punând cele două cugetări la un loc, ne ducem către explorarea posibilității ca sacrificiul să fie tot o formă de egoism, doar că mai puțin vizibilă ca atare.

Să vedem… Ce face un egoist? Ia decizii pentru el însuși, de care beneficiază personal. De regulă, nu îi întreabă pe ceilalți și nu îi ascultă dacă nu sunt de acord cu el. Are beneficii directe din ceea ce face.

Ce face cineva care se sacrifică? Începe prin a lua o decizie pentru propria persoană. Fapt că decizia aceea presupune să se lase pe el deoparte și să pună pe altcineva în loc, nu face decizia mai puțin personală.

De  ce face asta, care e beneficiul? De cele mai multe ori pentru a-și întreține o anumită părere sau imagine despre sine.  Și deloc de neglijat, poate face asta în timp ce pare că nu e egoist. De cele mai multe ori, cel care se sacrifică nu întreabă pe nimeni. Nici măcar pe beneficiarul presupus al sacrificiului. Care poate dacă ar înțelege despre ce e vorba și că prețul sacrificiului este fericirea celui care face gestul, venită la pachet cu regretele și reproșurile aferente, ar prefera varianta fără sacrificiu.

Să luăm scenariul tipic al sacrificiului parental. Adică cel al adultului care odată devenit părinte decide să nu mai țină cont de propria viață ci doar de cea a copilului. Își lasă propriile interese de viață (profesionale sau personale) deoparte aproape integral și se dedică copilului.  Copilul primește astfel, odată cu sacrificarea acestora și responsabilitatea de a face să merite acest sacrificiu. Primește simbolic și menirea  de a împlini viața netrăită a părintelui. Ce se întâmplă, de regulă, la prima deraiere semnificativă  a copilului de la drumul dorit, este că părintele va simți nu numai anxietatea firească a unui părinte responsabil ci și presiunea de a nu-și rata propria viață prin intermediul copilului.

Am văzut părinți care au preferat să se dedice creșterii copilului dar care au înțeles că au făcut asta pentru propria lor bucurie și împlinire. Copiii lor nu au fost beneficiarii vreunui sacrificiu ci doar al dragostei și atenției. Dar am văzut, cu mult mai des, varianta sacrificată de părinte. Deși nu au fost întrebați dacă doresc viața părintelui și presiunea de a o duce la îndeplinire, copiii au primit-o oricum. Cu tot cu imposibilitatea de a o pune în practică , de vreme ce nu poți face să merite viața altcuiva.

Eu zic că dacă tot mă las pe mine deoparte aș face bine să-nțeleg că singurul beneficiar al gestului sunt eu.  Și, înainte să fac sacrificiul meu cadou cuiva, ar fi un gest lipsit de egoism, să-ntreb beneficiarul dacă își asumă, pe lângă sacrificiul meu, și partea în care va primi frustrare, reproșuri și așteptări obligatoriu de îndeplinit.

Că de aia zic, că egoistul adevărat are un mare avantaj. Nu se sacrifică. Și dacă se cunoaște bine pe sine, îi respectă și pe ceilalți și înțelege că ia decizii numai pentru el. Va face astfel gesturi conștiente prin care se împlinește și își trăiește viața din plin alături de ceilalți și nu prin intermediul lor.

(imagine: http://marloluigijoble.blogspot.ro/)

Rușine sau vinovăție?

Fear-and-guilt

Mie îmi place să spun că, de cele mai multe ori, nu alegem între două lucruri bune ci alegem cel mai bun lucru dintre cele disponibile. Adică, altfel formulat, se întâmplă deseori să aleg cel mai bun lucru dintre două rele. Așa că haideți să luam astăzi un exemplu. Am scris deja despre vinovăție, despre dezavantajele ei și despre cum o transformăm în resposabilitate. Aici găsiți și câteva cuvinte despre binele și mai puțin binele pe care îl aduce rușinea. Dar, dacă nu avem încotro, ce alegem: rușine sau vinovăție?

În primul rând, care credeți că e diferența dintre cele două? Răspunsul care mi-a plăcut mie cel mai mult a fost acela dat de June Tangney  care definea diferența prin „public” sau „privat”. Adică simți rușine dacă știu și ceilalți ce ai făcut și te simți vinovat când doar tu știi ce ai făcut. Tangney mai spune și că atunci când oamenii simt rușine se focusează pe sine ceea ce îi face să se simtă neputincioși, fără valoare și expuși. Când simt vinovăție tind să se focuseze pe comportament. Adică dacă sunt un prost mi-e rușine cu cine sunt, dacă m-am purtat ca un prost mă simt vinovat de ceva ce am făcut. Astfel, în comparația dintre cele două, vinovăția se lasă cu ceva proactivitate. Pentru că, sper că sunteți de acord cu mine, pare mult mai ușor să schimb felul în care fac un lucru și mult mai greu să mă schimb pe mine cu totul.

Vinovăția mai are un avantaj. De vreme ce are legătură cu ceva ce am făcut, probabil cuiva, forțează către empatie. Adică am nevoie să mă pun în locul celuilalt pentru a putea înțelege că i-am provocat un disconfort sau o suferință. Iar dacă fac încă un pas și mă gândesc cum pot repara ce am făcut deja trec la responsabilitate.  Rușinea determină fie supunere, fie furie.

Rușinea și vinovăția se experimentează încă din copilărie. Așa că e, cred eu, interesant, să vedem ce tinichele ne leagă de coadă, odată ce devenim adulți. Studiul pe care l-a desfășurat Tangney a inclus 550 de copiii de clasa a-V-a și părinții lor și i-a urmărit până la 18 ani. Rezultatele studiului spun cam așa… Copiii care simțeau predominant rușine, odată deveniți adolescenți, erau mai înclinați către sex neprotejat, consum de alcool și mai puțin interesați de admiterea în facultate. Cei care simțeau predominant vinovăție erau mai puțin înclinați către experimentarea de droguri, consum de alcool și sex neprotejat, erau mai puțin expuși la comiterea de infracțiuni. De asemenea, riscul de suicid era mai scăzut.

Care ar fi concluzia? Ca și adult eu cred că devine important să înțeleg cum pot lucra cu dialogul meu intern în așa fel încât să mă îndrept către vinovăție și, mai apoi, către asumarea responsabilității. Adică, de exemplu, să învăț să operez cu diferența dintre „ce sunt eu” și „ce fac eu”. Sau să învăț că „numai cine nu trăiește, nu greșește” și să îmi dau voie să greșesc și să repar ce am greșit.  Ori poate să învăț să recunosc și să preiau vinovăția sau rușinea, doar când sunt ale mele.

Ca și părinte, devine esențial să știu care sunt formulările corecte în educarea copilului. Cum am de acționat în așa fel încât să-mi fac copilul să devină responsabil, nu vinovat sau rușinat. Să înțeleg că un copil (la fel ca un adult) are inevitabil un motiv care îl face să acționeze. Și că e important, ca și părinte,  să aflu „de ce” cu empatie și nu cu judecată.

Până la urmă oricare dintre noi, indiferent de vârstă, suntem doar „work in progress”. Și, în ciuda faptului că suntem toți la fel, suntem, în același timp, „one of a kind”. Așa că imperfecțiunea e un dat iar posibilitățile sunt nelimitate.

(imagine: http://lounge.obviousmag.org/)

Mic dicționar de comunicare adolescent – părinte

adolescenti

După cum știți despre mine, am avut și eu calitatea de părinte de adolescent. Acum , după ce a trecut ce a fost mai greu, am detașarea de a mă înhăma la încercarea de a obține un zâmbet. Am luat la întâmplare câțiva dintre termenii care mi-au dat mie de furcă.  Elementul comun este înțelegerea complet diferită a părintelui prin comparație cu ce înțelege adolescentul atunci când pronunța expresia respectivă. Așadar:

“La timp” – termen care se folosește cel mai adesea în propoziția “te rog să vii la timp”. Dacă în mintea părintelui are legătură cu ora stabilită de comun acord, adolescentul leagă termenul respectiv de prioritățile personale sau, ocazional de cele ale prietenilor.  În consecință,  întârzierile repetate nu vor avea legătură cu respectul filial ci cu procesarea diferită a expresiei. Termenul va fi folosit ocazional similar cu părintele dar doar atunci când bunăstarea adolescentului depinde de întâlnirea cu acesta (de pildă atunci când are nevoie de transport către o petrecere).

“Sarcasm” – termen care pentru părinte descrie folosirea ironiei în detrimentul altor metode care sunt descurajate de societate, cu speranța că mesajul va fi transmis mai eficient. Pentru adolescent termenul descrie încercarea parintelui de a-i submina personalitatea în devenire și popularitatea în rândul prietenilor. Din care cauză, înțelesul mesajului este ignorat cu înverșunare.

“Modă”- noțiune care, pentru părinte, implică simțul estetic adult și input provenit de prin mall-uri, reviste sau canale de modă. Pentru adolescent, termenul implică axioma conform căreia “frumusețea nu se află în ochii privitorului ci în ochii adolescentului”. Dacă axioma este satisfăcută, nimic altceva nu mai este de demonstrat.

“Mâncăm împreună la pranz” – expresie care pentru părinte presupune așezarea la masă a întregii familii și este văzută ca o oportunitate plăcută de a petrece timp cu cei dragi. Pentru adolescent presupune doar că mancarea este gata în același timp pentru toată lumea iar apoi fiecare decide unde și când manâncă. În varianta parentală, este văzută ca o intruziune în viața personală datorită întrebărilor de genul “cu cine te mai vezi?”, “unde mergeți?”

“Curat” – aplicată la camera pe care o ocupă, pentru adolescent, expresia înseamnă doar dezordine de diverse grade. Gradul cel mai scăzut se aplică doar atunci când ai prieteni în vizită (probabil de sex opus). Pretenția parentală de a trăi într-o casă curată chiar și atunci când nu ai vizitatori adolescenți este considerată ca fiind lipsită de sens și ignorată ca atare.

Mă opresc aici cu speranța că am obținut un zâmbet. Sper că cei astăzi părinți își amintesc că și pentru ei, în adolescență, sensul expresiilor de mai sus era puțin diferit. Lucru firesc pentru că adolescența are calitățile ei dar discernământul și resonsabilitatea la valori maxime nu sunt printre ele. Ceea ce nu e chiar atât de rău.  Pentru acestea,  avem o viață îndelungată, de adult, la dispoziție.

Imagine: http://hilburnshelby.blogspot.ro/

Ce alegi: evoluția sau perfecțiunea?

imperfectiunea

Perfecțiunea nu există.  Deși o căutăm constant. Dar asta este… Suntem oameni. Suntem imperfecți. Vom face lucruri imperfecte, vom trăi vieți imperfecte. Simțiți cum vă apucă deprimarea?  Revolta pentru raiul pierdut pe veci? Dar oare chiar o fi așa de rău?

Care sunt avantajele imperfecțiunii? În primul rând greșeala. Ești imperfect, deci poți greși. Vorba zicalei care umbla pe net:  așa de mult am învățat din toate greșelile mele că mă gândesc chiar mâine să mai fac vreo două. Pentru că nu din ce-am greșit învăț ci, mai degrabă, din munca pe care o depun în încercarea de a repara ce am greșit.

Apoi avem lipsa de plictiseală adusă de imperfecțiune. Voi v-ați gândi vreodată cât de plictisitor ar deveni ca lumea să arate de mâine exact așa cum vreți, perfectă. Ce naiba să mai faci pentru o lume unde n-ai loc de mai bine? Unde nu ai nemulțumiri dar nici vreo provocare menită să aducă vreo schimbare nu mai ai.

Avem apoi progresul. Însăși esența progresului pe asta se bazează. Pe imperfecțiune. Eu una sper să nu devin perfectă niciodată pentru că din momentul perfecțiunii, gata, voi stagna. Voi sta pe loc. Perfectă, dar fără posibilitatea de-a mai crește.

Perfecțiunea sperie pentru că nu e omenească.  Ați vrea un partener PERFECT? Pe bune chiar ați vrea? Nu v-ar speria vecinătatea cu cineva fără cusur?

Viața e imperfectă dar asta nu pentru că are defecte ci pentru că are nevoie de posibilitatea de a evolua.

Te critic, deci exiști

te critic deci existi

Există o nevoie firească de a ne concentra pe ceea ce nu ne convine. Are la bază simpla și primara “păzire a pielii” în sensul că, la începuturile noastre, era esențial să vezi ce nu-ți convine pentru că ce nu-ți convenea (pe vremea când omul abia începea să meargă în poziție bipedă) te mânca la prânz. Deși între timp nu mai putem fi în meniul nimănui, principiul se păstrează și suntem mai degrabă inclinați (mai apoi chiar educați) să fim atenți la ceea ce nu ne convine. Aplicația practică pentru relațiile cu ceilalți se  numește critică. Te critic pentru că nu-mi convine.

Ne vine foarte la îndemână să criticăm și mult mai greu să vedem latura pozitivă, să lăudăm.  De vreme ce suntem criticați încă de mici, cu precizarea “eu te iubesc și îți vreau binele”, avem chiar impresia că celuilalt îi folosește la ceva.  Critica e asimilată astfel cu interesul. Te critic deci exiști. Îmi pasă.

Totuși, de câte ori te critică cineva, constant, fără să aloce timp și pentru chestiile pozitive pe care le faci, ți-o vrea el binele, dar tot ce simți tu e frustrare și – cel mai probabil – nicio inclinație să cauți alternative sau soluții.

Cel mai nociv model de critica e critica de sus în jos. Pentru că miza pentru cel criticat e mare, de vreme ce e vorba de părerea cuiva superior lui (părinte, șef).  Nocivitatea e invers proporțională cu varsta. Ajuns adult, pot raționa (cât de puțin, dar totuși) și pot decide dacă sunt criticat in mod valid sau nu. Copil fiind, n-am șansa asta. Adică voi lua de-a gata exact ce mi se spune. Îmi spui că nu sunt bun, voi crede.  Și, poate că vă sună cunoscut, dar n-o să-mi schimb părerea odată devenit adult. În marea lor majoritate, adulții de azi, fără încredere de sine, au fost “ambiționați” prin critică sau prin dezaprobare (un fel de critică mai indirectă).

Te critic, deci existi. Dar oare te ajut, sau te rănesc ?…

Despre copil și visuri

despre copii si vise

Avem doi oameni, un bărbat și o femeie. Se plac, se iubesc… apare și cel de-al treilea om. Deși în ordine cronologică e ultimul și în ciuda faptului că este rezultatul unirii primilor doi, cel de-al treilea om, cunoscut sub numele popular de copil, e totuși un om de sine stătător. Adică are personalitatea lui, poveștile lui și destinul lui în devenire.

De ce zic asta?  Pentru că, deși în teorie suntem de acord cu cele de mai sus, odată ce apare copilul în pridvor, el devine oarecum responsabil să ducă la îndeplinire o parte din visurile noastre (dacă nu pe toate) și să se ferească de cel puțin o parte din greșelile noastre (dacă nu de toate).

Oare, să vă povestesc câți adulți cocoșați de visurile neîmplinite ale părinților lor am cunoscut?… Sau cât de dureros și nedrept se simte faptul că ai visuri diferite de cele ale părintelui tău atunci când diferența este „tratată” cu respingere și critică?…

Nu vreau să dramatizez căci până la urmă de asta devenim adulți, pentru a ne exercita alegerea asupra propriului destin. Totuși e util ca, în calitate de părinte, să fiu conștient care sunt visurile mele nepuse în practică și spaimele mele și care sunt ale copilului. Venim pe lume goi, fără frici și fără visuri.  Suntem învățați nu numai să ne îmbrăcăm ci și ce e la modă, nu numai să visăm ci și care sunt visurile acceptabile, nu numai să ne temem ci și de ce anume și când.

La prima mea întânire cu fiica mea, asta a fost prima mea întrebare de părinte. De unde o să știu eu ce își dorește sau ce i se potrivește?  Nu gânditi că n-am greșit de-a lungul celor 25 de ani de când am făcut cunoștință. Dar cred, și ea e de acord, că m-am străduit să aflu sau, cu toată frica implicată, să o las să afle raspunsul.