La ofertă – greșeala și regretul

by Leave a Comment

greseala și regretul

Dacă există careva care nu să nu fi făcut (măcar o dată)  vreun plan care s-a dovedit complet diferit de realitate ori care nu a făcut vreo investiție pe care să nu o fi regretat, să ridice mâna! În caz că există cineva, să vedem dacă are curajul să susțină și că nu a spus (pe la vreo furie) chestii pe care să le fi regretat mai târziu sau că nu s-a trezit implicat în prea multe chestii pentru că nu a spus un „NU” hotărât. Dacă și acum mai ridică cineva mâna, ei bine – nu recunoaște! Pentru că cine naiba nu a luat o decizie sau nu a reacționat la impuls și nu și-a dorit (mai apoi) să fi făcut altcumva?! Parte din condiția mizeră a ființei umane, așa-i? Și ca și cum asta nu era de ajuns, mai avem parte și de vocea aia interioară care nu te lasă să uiți că „ai fi putut face altfel (ce dracu’)” sau „puteai să caști ochii mai bine” sau puteai să fii mai puțin [here insert bou/vacă, tâmpit(ă), idiot (oată) sau oricare alt invectiv de folosință personală]”. Carevasăzică, la ofertă – greșeala și regretul, respectiv inevitabilul și inacceptabilul.

Să începem cu inevitabilul, adică cu greșeala. Oameni buni, nu avem cum să nu greșim. În primul rând, Suntem prizonierii prezentului și, din această cauză, limitați la o cantitate finită de informații. Ca atare, nu avem cum lua decizia perfectă, de vreme ce actul cu pricina se pune în practică la „punctul 0 acum” și generează consecințe la momentul „acum+1”.  ORICE decizie va fi, prin definiție, cel mult destul de bună, asta însemnând în practică cum că va genera mai multe consecințe pozitive decât din cele negative. Nici nu avem nevoie de o decizie perfectă pentru că (ghici ce?!) avem capacitatea de a adresa consecințele și de a le repara.

Relația problematică dintre noi și greșeală începe în copilărie pentru că e mai eficient să cerți copilul decât să îți iei timp să înțelegi cum a gândit să să îl ajuți să „repare” consecințele. Plecăm apoi la școală unde sistemul pune pe primul plan rezultatul și nu felul în care ai gândit atunci când ai greșit. Nu-și bate nimeni capul cu adevărul cam filozofic dar logic care susține că nu ai cum face innovație fără greșeală, așa că nu ne dăm seama că neîncurajând greșeala le dăm copiilor noștri fix la gleznele creativității. În fine, găsiți aici o postare mai veche despre motivele pentru care e mai mult decât ok să o dai în bară.

Să trecem la inacceptabil, adică la regret.  Care o fi el gardianul repetării greșelii și inițiatorul scuzelor dar numai atunci când e punctual, formulat cu înțelegerea limitărilor inerente unei decizii sau a unei reacții emoționale. Dacă însă se transformă într-o voce nemiloasă, dură (injurioasă, chiar) și lipsită de toleranță nu ajută cu nimic la repararea consecințelor ci, din contră, provoacă altele noi.  De ce? Pentru că nu există decizie bună sau proastă. Ceea ce părea un plan bun la un moment dat, poate deveni o idee proastă ceva mai târziu. Așa că important este să faci ce poți mai bine cu informația disponibilă și să ai încredere că o să te descurci cu neprevăzutul. Iar pentru asta ai nevoie de curaj.

Și să încheiem cu combinația magnifică dintre cele două (inevitabil + inacceptabil) și, mai ales, cu repercursiunile poțiunii existențiale astfel create. Pentru  curajul de la paragraful anterior avem nevoie de (auto)toleranță și (auto) încurajare. Dacă mă pocnesc cu hotărâre peste cap pentru fiecare greșeală n-am să obțin perfecțiune decizională ci ezitare în inițierea procesului de decizie. Unica posibilitate să fiu mulțumită cu rochia pe care o cumpăr din mall este să ies din mall după ce am cumpărat-o și să fac pace cu eventualitatea de a o vedea pe altcineva la petrecere. Dacă nu fac asta, atunci o să rămân în mall până la sfârșitul programului, cu prețul ratării petrecerii.  Și dacă înlocuiți rochia cu o mașină, și mall-ul cu o reprezentanță, aveți și varianta masculină.

Abilitatea de a trece peste greșelile tale înțelegând că nu poți lua decizii fără cusur și având încredere că vei avea forța și simțul umorului necesare pentru a repara eventualele pagube este ceea ce te poate te poate transforma dintr-un cetățean care se gândește mult și ia decizii cu greu, într-unul care se gândește cât e necesar pentru a lua deciziile care îi permit să evolueze. Greșeala este precursorul succesului, rolul regretului fiind nu să descurajeze ci acela de a te opri punctual să nu folosești prea mult dintr-un lucru bun.

(imagine : www.searchquotes.com)

De ce e atât de complicat să luăm decizii?

by Leave a Comment

indecisión si no o q

Omul obișnuit ia în medie cam 70 de decizii pe zi. Ciocolată sau căpșuni? Vin sau apă plată? Să-mi țin gura sau să vorbesc? Să îmi dau demisia sau nu? Și dacă pentru unele decizia se naște într-o fracțiune de secundă, pentru altele putem agoniza luni întregi aducând argumente pro și contra. Motivul? Eu cred că problema cu deciziile are legătură cu două tandemuri.

Mai întâi, are legătură cu perechea decizie-libertate.
Să mă explic… Nu poți lua o decizie fără a-ți reduce implicit gradul de libertate. Pentru că orice posibilitate alegi înseamnă că reduci la zero celelalte posiblități. Dacă ai ales să faci lucrurile într-un fel, asta înseamnă implicit că toate celelalte feluri în care puteai acționa nu mai există pentru tine. Paradoxal, non-acțiunea înseamnă libertate nelimitată. Atăt timp cât nu faci nimic, toate drumurile sunt deschise. Poate că acesta este motivul pentru care uneori alegem doar să visăm. Visul nu cere promisiuni, decizia are nevoie de ele.

Mai apoi, deciziile ne pun în legătură cu tandemul alternativă-consecință . Până la urmă problema nu este să decid dacă mănânc înghețată sau nu, ci să aleg între frustrare și creștere în greutate.

Și uite așa datorită celor două tandemuri ajungem la cele două mari sughițuri decizionale: indecizia și ambivalența. Indecizia are legătură cu tandemul decizie-libertate pentru că „choosing is loosing”. Ambivalența are legătură cu emoțiile ce se iscă din explorarea alternativelor. Pentu că „choosing is feeling”. De cele mai multe ori alegerea înseamnă și alternative de genul plăcere sau rușine ori furie sau umilință.

Viața este, pănă la urmă, o călătorie într-un singur sens (de la trecut la viitor) în care alegerile noastre fac diferența. O decizie odată luată nu poate fi schimbată. Ne putem răzgândi, putem schimba prezentul sau chiar putem spera că putem îmbunătăți viitorul dar nu putem schimba trecutul. Putem învăța din el, dar ne clădim istoria personală pe ceea ce am făcut sau nu am făcut.

Devine necesar să acceptăm că procesul de decizie are limitările lui și că, în această privință nu există alegere. Prima limită este că o decizie nu vine niciodată singură ci împreună cu consecințele aferente. A doua limitare este că nu avem decât o viață și că alegerile noastre definesc, în mare măsură, cum ne-o petrecem. Iar a treia este că, orice am alege, nu avem nicio garanție că o să primim ce am presupus că o să primim. Pentru că alegerile nu vin doar însoțite de consecințe ci și de imprevizibilitate.

Vestea bună este că deciziile și procesul decizional există de când lumea și că suntem echipați să îi facem față. Chiar dacă opțiunile se multiplică pe zi ce trece iar asta implică mai multe sughițuri adică mai multă indecizie și mai multă ambivalență.

(Imagine: http://suefergo.blogspot.ro/)

10 lucruri neadevărate despre frică

by Leave a Comment

fear

Primim, încă de mici, informații contradictorii. Mai întăi suntem învățați că oamenii puternici nu se tem. Dacă femeile mai au scăpare (deh, sexul slab), pentru bărbați invățătura asta devine o emblemă ce se poartă la vedere.  Dar, lucrurile nu rămân așa.  Căci, mai apoi,  ni se mai spune și că prudența și prevederea sunt lucruri bune, pentru că, nu-i așa, ne țin la adăpost de numeroase surprize neplăcute.  Eu propun să ne amuzăm azi trecând în revistă zece afirmații destul de des întâlnite dar incorecte despre frică.

1. Mi-e frică deci nu pot. E adevărat că avem impresia că multe dintre gândurile care determină frica încep cu „nu pot să”. Totuși nu acela este primul pas. Frica nu funcționează în lipsa consecințelor. Nu îmi poate fi frică decât dacă, la capătul drumului, văd o consecință care nu mă avantajează.  Practic, când „nu pot”, de cele mai multe ori, îmi imaginez un scenariu care se termină fără „happy end”. Adică „nu pot” este de fapt un „nu vreau să îmi asum o consecință”. Adică dacă nu pot să-i spun mamei mele că nu-i răspund la telefon când sunt la serviciu, de fapt nu vreau să-mi asum scandalul sau faptul că se va supăra pe mine. Adică, mi-e frică că se va supăra.

2. Mi-e frică deci sunt prudent. E adevărat că dacă nu mănânci pește nu-ți pot rămâne oase în gât. Dar asta nu înseamnă că nu te poate călca mașina. Ideea este că ce estimez eu că mi se poate întâmpla nu are nici o obligație să devină adevăr.  Experiența mea precendentă oferă informați relevante câteodată dar nu are rol de înțelepciune supremă. De exemplu, suntem mai inclinați să ne temem de accidentele de mașină sau de motor deși cel mai periculos este să fii… pieton. Da, statistic vorbind avem mai multe șanse să murim dacă suntem pietoni decăt dacă suntem motocicliști.  Așa că e util să ne chestionăm prudența cu aceeași grijă cu care ne justificăm frica.

3. Simt că mie frică, deci mi-e frică. Ca orice emoție care se respectă frica are și ea un set de simptome. De la golul în stomac, la bătăi mai rapide ale inimii, uscarea gurii până la blocarea gândirii, bâlbâială sau orice alte simptome care personalizează frica fiecăruia dintre noi.  Ideea este că, înainte să simt că mi-e frică, gândesc ceva care va determina ceea ce simt. Așa că eu am o vorbă… Când simți că ți-e frică, verifică rapid. Dacă nu ai în față un tigru bengalez viu și nervos atunci e util să fii atent la ce gândești.  De cele mai multe ori, nu ceea ce se întâmplă determină frica ci ceea ce gândesc despre ce urmează să se întâmple.

4. Mi-e frică deci se va întâmpla ceva rău. Frica are talentul de a ne da iluzia că ce gândim se va tranforma în realitate. Realitatea rațională (statisitică pentru cunoscători) ne spune că 98% dintre griji nu se întâmplă.  Ceea ce ne demonstrează că suntem foarte slab dotați ca prezicători de dezastre.  Ideea e că de fapt, real, habar n-avem ce urmează să se întâmple. Putem presupune dar nu putem garanta (de unde și existența noțiunii de surpriză).  Mai mult nivelul de frică generat atunci când îmi imaginez ceva va fi de 3 până la 10 ori mai mare decât ce voi trăi atunci când experimentez realitatea.

5. Dacă mă prefac că nu mi-e frică îmi trece. Ne pricepem foarte bine să nu lăsăm să se vadă ce simțim. Dar asta dă doar o altă față fricii. Dacă nu o arăt nu înseamnă că nu există și nu înseamnă că nu îmi va detemina reacțiile. Până la urmă curentul electric curentează și dacă e ascuns în priză. Dacă admit că îmi este teamă îmi pot controla mai bine acțiunile.

6. Dacă scap de frică sunt curajos. Mie îmi place să spun că ceea ce se numește curaj nu este o lipsă de frică ci doar un management eficient al acesteia. A trece dincolo de frică înseamnă a admite că te temi, a trece în revistă care sunt consecințele de care te temi și a decide dacă îți asumi riscul acelor consecințe.

7. Dacă nu recunosc că mi-e frică voi lua decizii mai ușor. Culmea este că este exact invers. Pentru că dacă ajung la pasul în care mă gândesc la consecințe voi constata că o parte dintre ele sunt neraționale sau puțin probabile. Așa că voi opera cu mai puține constrângeri atunci cănd iau decizii. Dacă am curaj să admit că mă tem și să pun sub lupă ce anume determină asta.

8. Mi-e frică că nu o să reușesc. Ne este frică nu de nereușită ci de implicațiile eșecului. Eu cred că să încerci și să o dai în bară nu e un eșec ci doar o eroare de proces din care vei învăța multe. Să nu încerci e un eșec. Pentru că de câte ori alegi să nu faci ceva de teamă o bucățică de viață rămâne netrăită.

9. Frica este dușmanul meu cel mai mare. Nu e chiar așa… Frica e un element important în păstrarea integrității noastre fizice și psihice. E un bodyguard eficient. E suficient să vă gândiți la ceea ce se întâmplă cu cei care au insensibilitate congenitală la durere. Pentru că nu simt durere, nu simt nici frică.Eu cred că nu frica e problema ci cât de constructiv și rațional  este ceea ce se află în spatele ei.

10. Frica mă ține în priză. Știm proverbul conform căruia „frica păzește pepenii”. Frica este însă o mare consumatoare de energie. Oricine a experimentat un atac de panică poate confirma asta.  Astfel, devine esențial să încerc să mențin nivelul la optim necesar.  Altminteri nu o să am ce pepeni să păzesc pentru că de teamă că s-ar putea să mi-i fure la toamnă nu am să găsesc energia să mai semăn primăvara.

(imagine: http://bcmlife.net/)

Cine mai dorește, cine mai poftește: Cafeaua de duminică

by Leave a Comment

carte

Un zâmbet

Dacă îți dorești să te asculte cu atenție, vorbește în somn.

O temă

Astăzi despre cuvinte simple care ne încurcă mult. Adică despre „da”-urile și „nu”-urile de zi cu zi.

Credem poate că sunt doar cuvinte. Nu știu însă dacă v-ați gândit vreodată că „doar cuvinte”-le astea sunt mult mai mult. Să ne gândim ce au ele în comun.  Cu ele luăm decizii, facem alegeri. Și nu e amuzant când îți dai seama cât de cameleonic se poate schimba „da”-ul din „Da, merg la film” în „DA”-ul din „Da, mă căsătoresc cu tine.”? Un „da” care nu contează față de un „DA” care îmi poate schimba viața. Cel puțin în estimare. Pentru că „da” sau „nu” diferă de „DA” sau „NU” doar prin atât…prin estimarea consecințelor.   Dar oare cum ar fi, să zicem, dacă din cauza „da”-ului din „merg la film” aș ști că voi ajunge să spun „DA”-ul din „mă căsătoresc cu tine?”

Care sunt diferențele? Da-ul e mai mult decât d și a. Este dorință, angajament, promisiune, implicare, nevoie de a fi acceptat. La rândul lui „nu” aduce odată cu pronunțarea lui, voință, setarea de limite, afirmarea propriei persoane, un potențial de conflict și, implicit, frica de respingere.   Pentru un oarecare echilibru avem nevoie de balanța potrivită dintre „da” și „nu”. Cu prea mult „da” ajung să mă nedreptățesc pe mine, lăsîndu-mă deoparte și punând în loc dorința sau voința celuilalt. O să fac asta atunci când nu sunt sigur că pot fi acceptat așa cum sunt. „Da”-ul, în cazul ăsta are un rol de înfrumusețare.  În sensul opus, cu prea mult „nu” ajung fie în locul unde funcționez doar prin voință (adică fac ce „trebuie” ), fie în cel unde sunt singur prin neimplicare.

Și-acum și tema. Să calibrăm balanța  „da” și „nu”.  Să ne imaginăm că facem o poză. A vieții noastre de acum. Și, ca un fotograf ce se respectă, pentru a reda corect realitatea, avem nevoie de balansul corect.  „White balance”-ul fotografiei devine astfel  balansul de „Da-Nu”.  Așa încât: care a fost procentul meu real de „Da” și „Nu” în ultima perioadă de 3 luni, să zicem?…  Și dacă ar fi fost să fie cum vroiam (simțeam), cum s-ar schimba procentul?

Concluziile ar tebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro

Un film – Yes Man

În ton cu tema de dezvoltare personală, fllmul vorbește despre “da” și „nu”.  Mie mi s-a părut că tocmai exagerarea pe care o aduce povestea filmului, te face să înțelegi mai bine care sunt implicațiile ambelor mini-cuvinte.  Dincolo de ilustrarea temei de azi, filmul povestește și despre faptul ca ne explicăm lumea conform credințelor noastre. Realitatea obiectivă nu o să-ți apară decât dacă faci un efort. În ritmul vieții de fiecare zi, doar realitatea subiectivă contează pentru mine. Voi vedea doar ceea ce îmi spun mie că există.

Să vedem… Avem un om care spunea tot timpul  „nu”. Credea că spune asta pentru că vroia să fie lăsat în pace de ceilalți. Dintr-o întâmplare și pentru că face ceea ce credea el că este un jurământ  ajunge să spună doar „da”. Pentru că jurământul îi fusese prezentat ca fiind unul cu urmări (adică dacă spunea „nu” urmau să fie consecințe negative) omul continuă să spună „da”. Lucrurile merg bine până încep să meargă prost, moment la care are revelația că jurământul era de fapt doar o improvizație a altcuiva și că, în consecință,  urmările erau doar în mintea lui.  Așa înțelege că poate balansa pe „nu” cu „da” în așa fel incât viața lui să aibă sens.  Interesant este și că, până în momentul revelației, omul credea că „da”-ul face treaba, că „da”-ul l-a făcut mai atractiv. Ajunge la final să înțeleagă că nu-l făcuse decât mai implicat în propria lui viață.

Pare o poveste cam tâmpită?… Eu zic să ne gândim mai bine. La superstițiile personale (cine crede că nu are, primește o ședință gratis, să le afle), la felul în care lăsăm frica să ia decizii pentru noi, la cât de vulnerabili suntem și la cât timp petrecem să ascundem asta.

Oscar și Tanti Roz

Pregătiți-vă să vă emoționați. Și să fiți vulnerabili. Big time.

Cartea începe cu un copil, o boală și-o moarte. Cu furie și cu revoltă. Continuă cu alinare, ajutor și-o viață trăită pe fast-forward. Se termină cu împăcare și seninătate.  Deja emoționați și vulnerabili?…  Probabil, dar oare de ce?…

Pe mine, povestea m-a făcut să mă uit rapid la mine și la viața mea. Să văd ce nu-mi convine și cum pot să schimb asta. M-a învățat că timpul nu există, ci că ți-l faci. Că cel mai tare te temi că mori când nu simți că trăiești. Că dacă ți se pare că nu mai ai timp, înseamnă că nu faci ce îți dorești.  Că vulnerabil nu ești când te uiti la moartea ta ci, cel mai vulnerabil  devii atunci când îți vezi viața și nu-ți place ce vezi.  Că important este ce faci și cum, nu cât durează.  Mi-a dovedit că vulnerabilitatea e începutului curajului și nu sfârșitul lui.

Deci, nu deschideți cartea decât dacă vă trebuie curaj. Pentru că drumul către curaj trece prin vulnerabilitate. Și vulnerabili o să fiți. Big time.

 

Ce alegi: evoluția sau perfecțiunea?

by Leave a Comment

imperfectiunea

Perfecțiunea nu există.  Deși o căutăm constant. Dar asta este… Suntem oameni. Suntem imperfecți. Vom face lucruri imperfecte, vom trăi vieți imperfecte. Simțiți cum vă apucă deprimarea?  Revolta pentru raiul pierdut pe veci? Dar oare chiar o fi așa de rău?

Care sunt avantajele imperfecțiunii? În primul rând greșeala. Ești imperfect, deci poți greși. Vorba zicalei care umbla pe net:  așa de mult am învățat din toate greșelile mele că mă gândesc chiar mâine să mai fac vreo două. Pentru că nu din ce-am greșit învăț ci, mai degrabă, din munca pe care o depun în încercarea de a repara ce am greșit.

Apoi avem lipsa de plictiseală adusă de imperfecțiune. Voi v-ați gândi vreodată cât de plictisitor ar deveni ca lumea să arate de mâine exact așa cum vreți, perfectă. Ce naiba să mai faci pentru o lume unde n-ai loc de mai bine? Unde nu ai nemulțumiri dar nici vreo provocare menită să aducă vreo schimbare nu mai ai.

Avem apoi progresul. Însăși esența progresului pe asta se bazează. Pe imperfecțiune. Eu una sper să nu devin perfectă niciodată pentru că din momentul perfecțiunii, gata, voi stagna. Voi sta pe loc. Perfectă, dar fără posibilitatea de-a mai crește.

Perfecțiunea sperie pentru că nu e omenească.  Ați vrea un partener PERFECT? Pe bune chiar ați vrea? Nu v-ar speria vecinătatea cu cineva fără cusur?

Viața e imperfectă dar asta nu pentru că are defecte ci pentru că are nevoie de posibilitatea de a evolua.

Suntem sau nu suntem responsabili de alegerea partenerului?

by Leave a Comment

Aceasta-i întrebarea.

Oricare dintre noi am făcut alegeri pentru care e mai util să fie responsabili hormonii. Util pentru noi și, cel mai important, pentru imaginea noastră de sine. Dar dincolo de un artificiu de calcul al minții care ne permite să învățăm ceva și să mergem mai departe în același timp, oare să fie alegerea partenerului doar o decizie chimică?

Eu nu cred că hormonii decid o relație. O fi el începutul chimic, nu zic, dar alegerea partenerului e ceva mai complicată. Pentru că, pe lângă scântei, implică valori comune. Despre cum ne căutăm valorile comune, atât conștient cât și inconștient, promit să revin.

Conjugarea omului – prezentul

by Leave a Comment

prezentul

Nu știu dacă ați stat vreodată să vă gandiți cât de puțin timp petrecem în prezent. Nu fizic, ci cu mintea. Prezentul se ocupă cu ancorarea mea în realitate și poate fi, de multe ori, refugiu. Dar face asta doar dacă eu îl folosesc corect. Ce vreau să spun cu asta? Păi să vedem.

Să luăm deciziile ca exemplu sau, mai precis, felul în care eu decid. Decid acum (prezent), dar ca să pot decide mă duc în experiența mea din spate, în căutarea precedentului (trecut). Apoi, de vreme ce deciziile au urmări, mă pun la treabă și proiectez diverse scenarii și consecințele aferente (viitor). De multe ori, nu mă opresc să mă întreb ce s-a schimbat față de experiența mea trecută și nici cât realism sau logică conțin scenariile pe care eu mi le-am imaginat . Când se întâmplă așa, mă pot descuraja și renunța să duc la bun sfârsit ce îmi doresc.

Prezentul simplifică orice problemă. Spun asta pentru că oricare dintre probleme are două componente: problema în sine și consecințele acesteia. Să zicem că tușesc. Prezentul are doar de-a face cu inconfortul tusei. Dar dacă duc scenarul mai departe și îmi imaginez că o să fac și febră, că o să cad la pat, că o să stau acasă și șeful o să fie supărat, am dintr-o dată mult mai mult de gestionat decât o tuse. Acum tușesc, atât. Și tot acum, tot restul e doar imaginație.

Prezentul se ocupă cu punerea în practică. Tot ce aduc din experiență sau proiectez in viitor are o șansă să devină realitate doar în prezent. Unealta cea mai eficace a prezentului este atenția. Prin ea un lucru există pentru mine sau nu. Devin atent la informația pe care o fac relevantă pentru mine . Prin ceea ce gândesc că o să se întâmple. Devine astfel important să mă gandesc la ce-mi doresc și nu la ce mi-e teamă că se poate întâmpla. Să presupunem că sunt în mașină . Ce credeți că face diferența dintre “mi-e teamă că pot avea un accident” și “vreau să ajung în siguranță acasă”? În prima variantă devin nesigur, încordat și atent la tot ce poate produce un accident. În cea de-a doua, sunt mai calm și atent la ce pot face să ajung în siguranță.

Singurul lucru pe care-l știu cu certitudine este prezentul. Trecutul nu mai este deja decât în amintirea mea iar viitorul e doar imaginație. Prezentul e singurul loc unde mă pot schimba pe mine și cât se poate din lumea mea. Mai simplu spus este răspunsul la întrebarea „ce știu eu acum?”.