Ce găsim în căutarea fericirii

ce gasim in cautarea fericirii

 

 

 

 

După oarecare pauză,  să începem cu o temă de gândire, un film și o carte, ambele asortate la temă. În mare parte, meseria de psihoterapeut presupune să discuți cu oameni aflați în căutarea fericirii. La prima vedere, ai crede că-i încurajez să facă asta, așa-i? Ei bine, nu chiar.

Primul lucru pe care îl fac este să clarific niște alte chestii. Cum ar fi, de pildă, că fericirea nu presupune să fii tot timpul fericit. Ci să fii, în general, mulțumit de viața ta. Dacă fericirea devine o stare continuă, atunci se numește manie și e o problemă serioasă.  Dacă aspiri la fericire, e mai mult decât utilă capacitatea de a schimba lucrurile care nu-ți convin, precum și pe aceea ce a face abstracție de alea pe care nu le poți schimba, chiar dacă nu-ți convin. Altfel spus, fericirea este o existență umană în care trăitorul găsește un sens în experiențele lui pozitive sau negative, deopotrivă.

Următorul lucru de clarificat în incursiunea găsirii fericirii este acela că nu există emoții pozitive sau negative. Ci doar emoții. Și că a te feri ca dracu’ de tămâie de alea negative nu aduce fericirea ci doar consolidează și face prevalente emoțiile pe care le eviți.

Tot la fel de important este înțelegerea adevărului crud că suntem singurii trăitori ai vieții noastre, iar restul sunt privitori. De ce crud? Pentru că asta presupune că nu există un model universal de fericire. Nu numai că nu s-a născut ăla care să se uite pe geamul existenței mele și  să-mi spună mie (trăitorului) că pepenele (nefericiirii mele) pe care dorm e doar mazăre dar nici nu-mi poate spune care e rețeta prin care transform pepenele în ceva pe care pot dormi.  Iar asta înseamnă că suntem singurii cunoscători ai ingredientelor necesare pentru rețeta fericii proprii, adică sunt suntem responsabili pentru ea.

Ultimul lucru pe care îl clarific este acela că pentru a fi fericit, un muritor nu are nevoie de o viață perfectă ci doar de capacitatea de a face pace cu ea, înainte de a-i cere mai mult. Adică diferența între a-ți trăi viața cu perseverență sau cu înverșunare și înțelegerea faptului că diferența fundamentală dintre ele e că perseverența (spre deosebire de înverșunare, firește) te lasă să te bucuri de pașii intermediari și nu otrăvește orice e mai puțin decât rezultatul final.

Culmea e că, muritorul care internalizează cele de mai sus constantă că nu mai are de căutat fericirea niciunde, ea fiind de cele mai multe ori fix sub nasul lui existențial.

În fine, pentru că nu e cum ați crede că e musai să fii fericit pentru a zâmbi ci merge și invers, vă recomand două abordări cu mult umor. Prima, o carte,  The Subtle Art of Not Giving a Fuck, poate fi o unealtă eficientă în selectarea ingredientelor fericirii personale sau  “fuck-giving-worthy” , vorba scriitorului. Cea de-a doua, un film, Hector în căutarea fericirii, o să vă poarte într-un fel mult subtil și amuzant prin pașii pe care i-am dat și eu mai sus. Și Hector, ca oricare dintre noi, constată pân’ la coadă că fericirea se află în proximitatea trăitorului și nu la capătul lumii.

(imagine: http://www.gtgrowth.com)

Idealizarea și relațiile de cuplu

idealizarea

Vorba aceea, dacă ar fi să pun un bănuț deoparte de câte ori am auzit „nu știu cum naiba nu am văzut cu cine am de-a face când ne-am cunoscut” astăzi mi-aș petrece concediile în Azore. Presupunând că întreaga omenire nu e „brain damaged”, cum se explică lucrurile? Cum de nu aud, la primele întâlniri, că vorbește cu mama de 3 ori pe zi sau mi se pare în regulă că stă cu părinții la 30 de ani? Cum de mi se pare Ok că se îmbată cu prietenii în fiecare week-end sau că vorbește doar despre haine? Și de ce calitățile păreau să compenseze toate defectele, niște vreme mai târziu dovedindu-se că nu-i chiar așa? Procesul prin care ajungem în pat cu dușmanul se numește idealizare. Așadar, ce o fi idealizarea, care sunt mecanismele ei și la ce ne folosește (sau nu) în relațiile de cuplu.

Studiile ne arată că, atunci când vine vorba de ce anume ne dorim (printre altele) de la un viitor partener (sau parteneră) de relație am vrea omul în chestiune să fie atractiv, de încredere, cald, tandru, de succes, cu simțul umorului și inteligent. Prima remarcă ar fi că trebuie să recunoașteți (cu toate chestiile astea minunate) n-are cum să fie simplu să găsești omul cu pricina. Și pentru că la pachet cu procesul de selecție vine și presiunea de a găsi o relație, mintea noastră găsește o cale de mijloc – idealizarea. Un fel de lentilă care scoate în evidență toate chestiile care ar putea să aibă legătură cu ce ne dorim, ascunzând în același timp toate semnalele de alarmă. Nu că am crede că omul din fața noastră e perfect, dar cumva mintea noastră face să pară fie suportabile, fie corectabile toate chestiile care ulterior o să ne scoată peri albi relaționali.  Așa se face că tot studiile ne arată că la un an după căsătorie oamenii ajung la concluzia că partenerii lor sunt mai puțin „ideali” decât declarau înainte de respectiva ceremonie. Evident, în funcție de cât de tare am idealizat cetățeanul o să sfârșesc cu picioarele pe pământ într-o relație funcțională sau la tribunal.

Pentru corectitudine față de măria sa idealizarea nu pot să trec cu vederea faptul că, în varianta ei moderată, ajută. Cum funcționează? Fapt că văd omul din fața mea ca fiind o versiune ușor îmbunătățită îl poate inspira să se mobilizeze și să ajungă mai aproape de Eul lui ideal. Sigur că asta presupune că ceea ce vreau eu de la el să figureze și pe lista care definește idealul omului. Fenomenul există, e dovedit științific și poartă numele de fenomenul Michelangelo. Este inversul efectului Pygmalion și  presupune ca omul să recunoască și să considere atractive valorile și principiile tale și să dorească să le urmeze.  La rândul tău, vei fi mobilizat de schimbarea care se petrece sub ochii tăi și vei fi inspirat să te auto-actualizezi.

Și poate că vă întrebați dacă e vreo conspirație la mijloc? Că nu degeaba divorțul e în floare… Adică de ce mai degrabă ne păcălim decât ne lăsăm inspirați de Michelangelo? Răspunsul o fi el cinic, dar e logic. Pentru idealizare ai doar nevoie să te îndrăgostești, pentru fenomenul Michelangelo ai nevoie de compatibilitate. Adică, dacă și numai dacă ai baftă, de ceea ce rămâne după ce trece îndrăgosteala.  De aia zic că pe orice felicitare de Valentine’s Day (sau Dragobete, dacă vă place varianta locală) ar trebui să fie trecut și “Atenție, idealizăm ce n-avem și ne plicitisim când primim”.

(imagine – http://we3unitedivsr.blogspot.ro/2012/11/imagination-vs-reality_2.html)

Cum știi dacă ai nevoie de mai mult zvâc existențial?

vrei mai multa incredere in tine

Știi sentimentul ăla că ai multe de spus dar nu apuci să spui nimic? Sau senzația aia internă că “fir-ar să fie, ce spune ăsta am gândit eu acum jumătate de oră ”? Sau sentimentul de invidie când te întrebi ce-o avea colegul în plus de îți poate comunica ideile personale cu aerul că nici nu-i trece prin cap că ar putea spune o prostie (deși spune una)?  Ori paralizia temporară care te cuprinde când îți trece prin cap să întrebi ceva ce nu știi, la gândul că o să fie suficient să o faci ca ceilalți să creadă că habar n-ai pe ce lume (profesională) ești? Dacă da, atunci mă tem că ai nevoie de mai mult zvâc existențial. Și, da, te-ai prins, este o metaforă pentru ceea ce mai pretențios se numește încredere in sine.  Acum, evident, că nu există articol de psihoterapeut care să numească probleme și să nu dea soluții. Care este așadar soluția pentru creșterea zvâcului existențial…

Dacă în copilărie e treaba părinților să îți dea o pornire sănătoasă în viață, concretizată într-o doză suficientă de încredere în sine, odată scăpat din mâna lor (cu sau fără ea) aceasta se capitalizează din viața trăită. Insist, din viața trăită. Nu din cea evitată.  Așa că practic, ai nevoie să îți forțezi creierul să spună DA în momentele în care urlă NU din toți rărunchii circumvoluțiunilor scoarței lui. Adică atunci când ai ceva de spus sau de întrebat.

Ce-l face să urle NU? În primul rând o relație neprietenoasă cu greșeala. Care o fi ea neplăcută dar e inerentă în cadrul oricărui proces de învățare, de creație sau de inovație. Dacă vrei să ai curaj să emiți o idee nouă (sau măcar una care nu a trecut prin capul colegilor tăi) atunci ai nevoie să îți dai voie să greșești. Important de reținut – asta nu implică automat că vei greși. Ci doar să te convingi pe tine că vei supraviețui greșelii tale și că și relațiile tale cu ceilalți vor face același lucru. Nu ai cum să ajungi mândru de ceea ce vei fi realizat dacă nu devine Ok să îți iei și greșelile în posesie.  Cum am mai spus, important este nu dacă o să greșești (pentru că asta e inevitabil) ci ce vei face cu greșelile tale.

Odată ce te-ai împrietenit cu greșeala, următorul pas este să faci flotări cu mușchiul rezolvării de probleme. Respectiv cu lobul frontal.  Pentru care flotările sunt reprezentate de căutarea de soluții.  Care soluții pot fi căutate doar dacă nu ești terorizat că o să greșești. N-ai ce face, ăsta e procesul de căutare a soluțiilor. Întâi la cauți, apoi te gândești la ele, le pui în practică și (abia la sfârșit) le judeci.  Pe ele, nu pe tine, le judeci. Proces care presupune mai  degrabă înclinația către a înțelege ce poți face mai bine data viitoare, opusă aceleia prin care te dai cu capul virtual de dulapul autocriticii.

Ultimul pas este să ai curaj să constați că majoritatea oamenilor sunt dispuși să te ajute și că doar o minoritate vor reacționa negativ la întrebările tale. Pentru că majoritatea au constatat deja că nu le știu nici ei pe toate. Cei care n-au făcut asta, nu sunt o sursă de inspirație pentru nimeni oricum, deci părerea lor e relativă.

Curajul nu se definește ca lipsa fricii, ci ca managementul ei. Nesiguranța e o parte firească a vieții dacă nu o lași să ajungă la nivelul la care să îi permită să îți controleze reacțiile.  Neîncrederea în sine nu înseamnă că nu știi sau că nu poți ci doar că ți-e teamă să afli ce știi sau ce poți și că ai nevoie să îți dai șansa să obții confirmări ale valorii tale.

Diferența dintre credință și cunoaștere

diferenta dintre credinta si cunoastere

Ați stat vreodată să vă gândiți care e diferența dintre credință și cunoaștere? Eu aș zice că le putem defini cam așa… Cunoașterea se bazează pe informație obiectivă, științifică, care poate fi verificată și replicată în contexte similare. Credințele reprezintă interpretări personale ale informațiilor sau generalizarea experienței personale la rang de lege universal valabilă. Așa se face că există o grămadă de credințe care se bat cap în cap cu informația obiectivă.  De pildă, obiectiv și științific vorbind s-a demonstrat până acum că viața are parte de un start (nașterea) și de o ieșire din decor (moartea). In ciuda acestui fapt, o mare parte dintre noi credem în fantome, spirite, vampiri și alte prezențe de pe alte meleaguri a căror existență nu a putut fi demonstrată indiferent cât de mult s-a străduit Discovery. Le fel, deși știința nu a demonstrat că ar exista vreo diferență între pisicile negre și pisicile de altă culoare, o parte dintre noi le asociem pe primele cu dezastrele.

Dar să ieșim din sfera „fantastică” și să trecem la lucruri mai concrete, mai legate de viața de fiecare zi. Unde avem alte tipuri de credințe. De pildă, avem impresia că suntem atenți și că realitatea înregistrată de creierul nostru e cea obiectivă. Știința e de altă părere dar asta nu ne scutește să ne contrazicem până picăm lați, susținând că varianta personală a relatării e singura adevărată.  Și când te gândești că justiția se bazează pe relatările martorilor oculari… Similar, avem impresia nu numai că înregistrarea din capul nostru e corectă dar și că se va păstra intactă. Și pentru ultima parte știința este de altă părere, respectiv aceea că ne „alterăm” amintirile.

Nu rezist tentației și trec pe listă și credința conform căreia oamenii adulți nu se schimbă, adevărul obiectiv fiind de părere că se schimbă cu succes, doar că dacă (și numai dacă) vor, adică dacă sunt motivați din interior să o facă. De unde ajungem la o altă credință, la fel de falsă,  respectiv aceea care ne spune că noi putem determina schimbarea unei altei persoane.  În mod distractiv, unii dintre noi ne și căsătorim plecând de la premisa aceasta.

Să menționăm și credința des întâlnită conform căreia de ceea ce nu ne convine în viața noastră e vinovat altcineva, știința încăpățânându-se să susțină că suntem (cel puțin) contributori la toate neplăcerile din viața proprie și că abordarea corectă ar începe cu identificarea contribuției cu pricina.

Așa ajungem la credințele despre motivație, credințe care ne fac să împărțim oamenii în „motivați” și „demotivați”, unde știința tinde să susțină că nu despre motivație sau despre lipsa ei ar fi vorba ci despre lipsa stimulilor care să antreneze voința (dorința) de a face lucruri. Cu alte cuvinte, unul care rămâne în pijama la ora la care tu deja muncești nu e neapărat demotivat ci ar putea la fel de bine să aibă un set diferit de priorități.

O să mai trec o ultimă credință pe listă, aceea legată de felul, chipurile obiectiv, în care ajungem la o părere despre oameni, vestea fiind aceea că n-avem nicio treabă cu obiectivitatea. De pildă, diferențele comportamentale și de valori sunt, în mod automat, caracterizate negativ.  Dacă cineva e diferit de mine, voi fi tentat să echivalez asta cu „greșit”. Așa se face că, dacă stai să te gândești, o remarcă negativă venită din partea cuiva cu un set diferit de valori, este de cele mai multe ori o confirmare a valorilor tale și, implicit, un compliment.

Diferența dintre a credință și cunoaștere te poate ajuta să înțelegi nu numai când poți avea încredere în mintea ta și când nu, dar și cum poți să o exploatezi eficient.

Atenția – Micul Dumnezeu la purtător

atentia

Suntem bombardați în fiecare moment de un număr infinit de stimuli sau biți, cum vreți să spuneți. Unealta pe care o folosim pentru a face față bombardamentului informațional cu pricina este atenția. Mie îmi place s-o numesc Micul Dumnezeu la purtător. De ce? Pentru că așa cum originalul a creat lumea(conform poveștii biblice), la fel facem și noi. Adică ne creăm (și recreăm, dacă-i nevoie) lumea (vezi realitatea) individuală și paralelă cu alte realități (ale celorlalți de lângă noi).

Aici găsiți un test care vă ilustrează ce vreau să spun. Vă rog să vedeți despre ce este vorba înainte să mergeți mai departe. Nu de alta, dar așa e mult mai distractiv.

Ei bine? Cum a fost? V-a dat de gândit? Așadar, avem un film și o instrucțiune. Pe care o urmăm și, la sfârșit (odată cu schimbarea instrucțiunilor) avem dovada că lucrurile la care nu suntem atenți, nu există în lumea noastră. Și-acum imaginați-vă că în viața de zi cu zi funcționează fix la fel. Doar vocea e una diferită.  La început va fi cea a părinților noștri, apoi a noastră.  Instrucțiunile constau din îndemnuri, pilde și convingeri. Pe care începem să le achiziționăm încă de mici. Toate la un loc vor determina care sunt stimulii pe care îi luăm în considerare în construirea lumii noastre.  Ce nu se încadrează, va trece cu vederea la fel de simplu și pe negândite ca ceea ce s-a petrecut în film.

La asta ajută inventarierea convingerilor și a îndemnurilor personale. La conștietizarea principiilor pe care le folosesc în interacțiunea mea cu infinitul informațional. Ce încerc să spun este că trăim într-un univers virtual al tuturor posibilităților. Și că alegem. Nu contează dacă pe baza unor criterii conștiente sau inconștiente pentru că până la urmă, nu-i așa, curentul electric ne curentează și dacă nu știm că trece prin priză. Conștientizarea lor e primul pas. Abia apoi pot decide dacă vreau să schimb ceva în formularea lor.

Nu e ușor. De nu mă credeți încercați să decideți în poza din deschiderea articolului, care dintre câini și pisici sunt desenați complet. Dar, indiferent de cât de complicat o fi să ai un strop de obiectivitate, merită. Alegerile acestea se reflectă în tiparele noastre relaționale, adică în tipul de partener pe care ni-l alegem. Sau stau la baza profețiilor auto-împlinite. Ne selectează tipul de feedback primit din lumea înconjurătoare.  Și toate astea, pe tăcute, cu naturalețe și fără de explicații. La fel de simplu și de natural cum n-am văzut “ursul” din film. Că de aceea îmi place să spun că este Micul Dumnezeu la purtător. Pentru că atenția face posibil ca, îndată ce  ajungi adult, să îți faci lucrurile cu mâna ta, în timp ce pare că se ocupă altcineva – destinul, conspirația sau, de ce nu, chiar Dumnezeu, cel Mare și, sigur că da, atotputernic.

(imagine : www.ucl.ac.uk/vdu/oldvdu/research_williams.html)

Orice independent convins are dependentul lui

orice-independent-convins-are-dependentul-lui

O să încep prin a afirma că modul actual de viață nu numai că a adus independența la rang de virtute dar i-a dat și valoare de supraviețuire. Ceea ce e ok într-o anumită măsură. Cum spuneam în ultimul articol, punem accent pe individualitate iar asta face musai ca independența să fie inclusă la pachet. Pentru că, dacă vreau să fiu independent, asta presupune orientare pe sine, pe obiectivele mele și pe o cantitate inevitabilă de ego-centrare care să facă posibilă negocierea amiabilă (sau nu) a intereselor mele autentice.  Independența se bazează pe ego, pe autosuficiență și pe automotivare – Eu sunt ok cu mine, Eu mă pot descurca, Eu fac față, Eu știu ce vreau.  Până aici, totul perfect. Problema se iscă însă din complexitatea umană. Pentru că așa independenți cum putem ajunge să fim, nu putem fi total independenți din punct de vedere emoțional. Avem nevoie de conectare și de atingere, avem nevoie de intimimitate și de apropiere, atât din punct de vedere fizic cât și emoțional.  Dacă scap din copilărie cu schemă activă de abandon și respingere și cu tendința de a supra-compensa atunci independența devine valoarea mea distinctivă, convingerea din spatele schemei fiind aceea că orice ai face, până la urmă nu te poți baza decât pe tine, pentru că ceilalți te vor părăsi. Dependența relațională este la rândul ei la capătul celuilalt pol al aceleași axe. Știu că până la urmă orice aș face voi fi părăsit, așa că încerc să fac lucrurile cât mai dificile și mă ancorez de partenerul de relație, legându-l de gard cu vinovăția.

Așa se face că, de cele mai multe ori, orice independent convins are parte de dependentul lui (sau ei). De ce? Poate pentru că pentru orice om care e gata să ia totul se găsește unul gata să-i dea totul. Inclusiv responsabilitatea. Independentul este tentat să asigure toate ouăle din coșul existențial, așa că va prelua entuziast cât mai multe apecte ale relației. Dependentul  introduce neajutorarea în sistem, aceptă incapacitarea  și dă cât mai multe responsabilități. În mod distractiv, independentul se va simți compleșit  de responsabilitate și foarte singur, iar depedentul neluat în seamă și nerespectat. Niciunul dintre ei nu va conștietiza că generează singur propriile probleme, de vreme ce unul se teme să dea responsabilitate, iar celălalt se teme să o preia. Nu vor băga de seamă că au aceeași problemă, manifestată diferit. Și nici că ambii au nevoie să se aducă la mijlocul axei. Asta ar presupune ca independentul să aibă curaj să-i fie frică să se bazeze  emoțional pe alte persoane, iar dependentul să aibă curaj să-i fie frică de responsabilitatea propriei identități. Independentul are de învățat că beneficiile apropierii merită riscurile pierderii relației, iar cel de-al doilea că poate fi acceptat drept cine își dorește să fie.

Carevasăzică, dacă sunteți în situația în care trageți căruța existențială ca un independent convins, adică cu restul de cai urcați în ea, poate că e momentul să vă opriți și să vă întrebați cum ați ajuns în hățuri. Dacă, dimpotrivă, sunteți dintre caii din căruță aveți să vă întrebați cum v-ați urcat în ea și, mai ales, de ce nu vă dați jos.

 

La ce folosește să te răzgândești

la-ce-foloseste-sa-te-razgandesti

Îmi place să spun că viața e făcută să gândești și, dacă e nevoie, să te răzgândești.  Au fost însă dăți când oamenii mi-au contra-argumentat că „a te răzgândi” e o formă mascată de neseriozitate și că omului hotărât, deștept și serios „pe unde i-a ieșit vorba, îi iese și sufletul”. Ei bine, deși sunt de acord că între „a te răzgândi” și „a fi neserios” poate fi o linie neclară, o să merg mai departe cu punctul meu de vedere și o să încerc să argumentez la ce folosește să te răgândești atunci când e nevoie.

Gânditul și răzgânditul sunt în strânsă legătură cu deciziile. În momentul în care pronunțăm cuvântul magic „decizii” primim la pachet și alt cuvânt magic, respectiv „viitor”. Pentru că asta este o decizie: o hotărâre pe care o iei acum în ideea de a avea beneficii viitoare. Asta e și marea problemă a deciziilor – se bazează pe estimări și pe predicții. Și așa ajungem la primul mare avantaj al răzgândelii.  Prezicem extrem de prost. Cea mai bună dovadă vine din project management – mai puțin de o treime dintre proiectele începute pe lumea asta se termină la timp și în buget. De aici deducem că avem nevoie să ne dăm voie să ne răzgândim dacă am prezis prost. Dacă am promis și nu putem livra la timp sau nu mai putem livra deloc. Dacă am crezut că facem față și realitatea ne arată că om fi făcând față dar ne lasă spatele. Dacă îmi dau voie să mă răzgândesc îmi permit să comunic la timp că nu mă descurc cu îndeplinirea promisiunii.

Următorul avantaj al răzgândelii derivă dintr-o altă particularitate a omenirii. Idealizăm ce n-avem și ne plictisim când primim.  Așa că poate fi util să îmi permit să constat că Albă ca Zăpada e Cenușăreasa sau că job-ul mult visat arăta bine doar pe hârtie.  Doar dacă mă las să mă răzgândesc voi mobiliza resursele necesare pentru a o lua de la început, atunci când realitatea se dovedește a nu avea prea multă legătură cu visurile.

Ultimul avantaj derivă din incapacitatea noastră de a fi doar raționali. Ceea ce presupune că vor fi decizii pe care le vom lua pe baze emoționale. Sau la beție. Sau proaspăt treziți din somn. Răzgânditul dă voie rațiunii să preia controlul și să aseze lucrurile pe un făgaș care are mai multă legătură cu maturitatea.

Ca și alte lucruri pe lumea asta, consumul de răzgândeală se face cu moderație.  Este însă esențial să știi că te poți răzgândi. Altminteri orice decizie devine o sentință pe viață. Ceea ce înseamnă că ai mari șanse să te simți prizonier în propria existență. Să te răzgândești poate însemna o viață trăită autentic.

(imagine: www.linkedin.com)

Soluția unică

solutia-unica

Motto: „La tribunal, procesul femeii de serviciu violate. Judecătorul întreabă – și, cum s-a întâmplat? Femeia – Păi, eu eram în genunchi și spălam scările și pe la spate a venit el. Judecătorul – Și, de ce n-ai fugit? Femeia – Păi unde era să fug? Că pe la spate a venit el și în față tocmai spălasem…”

Viața în sine nu e complicată.  O complicăm noi. Culmea este că ajungem să complicăm lucrurile din cauza unei particularități a creierului – combinația dintre partea lui ancestrală și partea mai nouă, adaptată vieții la mall. Partea noastră de cap ancestrală are nevoie de mai multe ieșiri. Din peșteră ori din situație. Ține minte că, în dățile când vedea lumina printr-o singură ieșire, era cea prin care ajunsese în situație (vezi peșteră) și că ieșirea cu pricina era unica soluție de scăpare. Și că odată blocată, nu mai exista ieșire. De aici încolo, ceea ce era inițial un adăpost devenea o capcană și creierul apăsa butonul de panică. Omul ancestral înțepenea terorizat în mijlocul peșterii, pentru că la spate era peretele iar în față vreun animal sălbatic hotărât să-l mănânce de prânz.

Odată ce am evoluat, partea adaptată vieții la mall știe deja că, mall-ul e un loc sigur, în care ieșirile sunt mai multe și sunt marcate clar. Problema se iscă nu din conviețuirea celor două părți de creier ci, mai degrabă, din felul în care sunt definite atribuțiile fiecăreia dintre ele. Prima, cea ancestrală, se ocupă cu urgențele și (mai ales) cu pericolul, cu situațiile cu miză. Cea de-a doua de cele de zi cu zi, nepercepute ca fiind importante. Logic ar fi să fie fix invers, așa-i?

Din adaptarea noastră la viața de mall, s-a mai născut o problemă – criteriile de estimare a pericolului s-au schimbat. Dacă pe vremea peșterii, pericol avea legătură cu cineva care se uita pofticios la tine (și, aici, mă refer la animale sălbatice), astăzi pericol poate însemna orice. De la pierderea cinstei obrazului, la cineva care se uită la tine (și aici nu mă mai refer la animale sălbatice). Carevasăzică, pericolele vieții de azi sunt mai degrabă imaginare, având loc în capul cetățeanului și neavând nevoie neapărat să se regăsească în realitatea concretă. Realitatea fiind în ochii privitorului (vorba unui scriitor drag mie), e suficient să-mi zugrăvesc situația ca având o singură ieșire pentru ca butonul de panică să fie activat.

Să zicem, de pildă, că am o relație. Disfuncțională dar reală.  Dacă ajung să mă conving pe mine că nu pot trăi fără omul din ea sau că nu mai există vreun alt om posibil interesat de mine, ajung rapid în situația femeii de serviciu din bancul tematic de mai sus – în spate e relația mea nefericită iar ieșirea e păzită de spectrul sinuciderii (fie ea simbolică sau nu) sau de cel al singurătății. Creierul apasă butonul de panică și mă instruiește să stau pe loc, blocat în relație.  De cele mai multe ori, atunci când ajung în situația în care nu schimb ceva care mă deranjează semnificativ, sunt în situația din banc. În mintea mea, m-am lipit cu spatele de perete și am blocat ieșirea.

La fel se pot petrece lucrurile și cu alte situații – schimbarea job-ului sau chiar a carierei. Dacă la spate se află nefericirea sau neîmplinirea generate de un job sau o meserie care nu mă mai reprezintă iar în față îmi blochez ieșirea din situație cu spectrul nereușitei și a oprobiului public aferent, creierul apasă butonul de panică, modul de operare „freeze” și rămân blocat în meseria sau job-ul care mă nemulțumește dar care, nu-i așa, e un rău cunoscut.

Și pentru că avem niște creiere performante, în procesul acesta de creere a iluziei soluției unice mai intervin încă două mecanisme. Primul este acela al justificării pozitive. Prin acest mecanism, relația disfuncțională în care te trezești cu ochii umflați (de plâns sau de scatoalce, după caz) sau cu gura pungă de la nefericirea zilnică, devine o relație „care are probleme ca oricare alta, că doar în viață sunt suișuri și coborâșuri” sau „nu le poți avea pe toate, trebuie să te mulțumești cu ce poți avea”. Astfel în loc să mai fii un om nefericit aflat în posesia unei relații disfuncționale devii unul înțelept sau rațional (cum doriți) care înțelege că viața reală vine la pachet cu relații care scârțâie pe alocuri și cu nefericirea aferentă.

Al doilea mecanism este cel al catastrofizării viitorului, la pachet cu subestimarea capacităților personale de a face față necunoscutului. Și aici, pe post de explicație, o să-mi permit să vă relatez o poveste cât se poate de reală.  Povestea începe cu o femeie prinsă într-o relație în care primea reproșuri, critici și scatoalce. Ultimele doar ocazional. Și care pusă să-și imagineze cu ar arăta viitorul ei afară din relație, se vedea pe sine „într-o cameră întunecată, pe o vreme continuu mohorâtă, cu ploaie și frig”. La întrebarea „de ce e întotdeauna ploaie și frig”, răspunsul era inevitabil „pentru că soarele meu nu e acolo”. Până la urmă și-a găsit curajul să se mute, din casă și din relație. Ne-am întâlnit după o vreme și am întrebat – „cum e, plouă și e frig”? „Eh, pe naiba!”, a răspuns ea. Și „Soarele Meu”? – am insistat eu. „Un bou”, e venit răspunsul promt. Deși pe vremea când își imagina lucrurile se vedea mai degrabă singură și tristă, pe vremea când „Soarele Meu” revenise la dimensiuni cu mult mai pământene era încă singură, dar deloc tristă. La vremea ei, a venit și o nouă relație.

Eu cred că oricare dintre noi am fost în situația din banc. Și nu doar o singură dată. Ori de câte ori s-a petrecut acest lucru aproape sigur că ne-am blocat ieșirea din situație printr-un scenariu care să facă să pară demersul fie inutil, fie riscant.   Soluția unică nu există decât în mintea noastră. Realitatea e plină de alternative.

Rolul norocului în viața de toate zilele

rolul-norocului-in-viata-de-toate-zilele

In 1930 Toyota și-a schimbat numele din Toyoda (numele de până atunci) pentru că numărul de miscări de pensulă necesare pentru a scrie Toyota era mai…. norocos. Donald Trump se descrie ca fiind extrem de superstițios, fiind de altminteri cunoscut că aruncă sare peste umăr după fiecare masă, așa, doar ca să aibă noroc în afaceri. Probabil că deja folosește o lopățică pentru alegerile din noiembrie. Trecând la superstițiile locale, iată, de pildă ce înseamnă să te mănânce palma – în varianta superstițioasă și în cea științifică. Adică, mai pe scurt cum ajungi de la bogăție la dermatită de contact. Care o fi, așadar, rolul norocului în viața de toate zilele?

Deși până la coadă cinicul ar putea considera norocul pur și simplu o întâmplare cu consecințe convenabile, studiile demonstrează că nu atât norocul contează cât credința pe care o ai în el. Pentru că da, se dovedește că dacă crezi că pixul norocos de la BAC te ajută și la examenul de licență ești mai tentat să te prezinți la examen și ai mai multă încredere în tine. Asta aduce cu sine mai multă relaxare și, implicit, la o mai bună concentrare și o reactualizare mai ușoară a cunoștințelor. La fel cum sarea de prin living-ul lui Trump nu condimentează doar covorul de sub Donald ci îl determină să aibă încredere în șansele lui și, implicit, să persevereze (cu bunele și relele care derivă de aici).

Norocul este fața prietenoasă a hazardului. La capătul celălalt al scalei se află ruda lui de proastă reputație – ghinionul.  Creierul nostru nu se omoară deloc după hazard pentru că marea problemă a hazardului este că nu are sens (de vreme ce poate merge în oricare dintre direcții). Mai mult, creierul e dependent de sens (de înțelegere), așa că, dacă realitarea obiectivă nu-i oferă sens, găsește singur unul.  Realitatea obiectivă este că nu știm ce ne oferă viitorul. Dar asta nu e suficient de bun pentru un creier care are nevoie de direcție. Aici intră în scenă povestea. Care poveste poate îmbrăca orice formă – astre, legi ale atracției, ritualuri, talismanuri… Toate acestea nu sunt decât povești menite să acopere vidul informațional reprezentat de hazard.

Atenție! Nu spun că toate astea sunt neapărat un lucru rău. Oricât de tare nu convine asta cognitivistului din mine, știința ne spune că oamenii care cred în eficacitatea ritualului sau talismanului au mai multă încredere în viitorul lor își asumă mai multe riscuri (vezi au mai multe inițiative) și (implicit) au mai multe șanse de reușită. Pe de altă parte, nu e musai să cari după tine potcoava de cal mort pentru a avea inițiativă. Pentru că știința ne mai spune ceva… Anume că avem două alternative. Prima este aceea a investirii cu credință a unui obiect sau concept. A doua este încrederea că nu contează atât ce-mi va aduce atât hazardul cât capacitatea mea de a-i face față. Concluzia demonstrată de știință fiind aceea că, în general, credința în forțe externe mie este invers proporțională cu încrederea în forțele proprii.

Eu cred că varianta a doua, cea a construirii cu răbdare a încrederii în sine este cea câștigătoare pe termen lung. Pentru că oricâte rânduri de cruci ai avea agățate de parbriz, până la urmă istoricul tău de șofer va reflecta abilitățile, cunoștințele și reflexele tale. Și, oricât de mult noroc ai concentra în pixul aducător de miracole, până la coadă tot cunoștințele și munca vor face diferența, mai ales dacă vrei performanță.  Până la coadă, orice muritor care nu se dă bătut poate redefini ghinionul ca fiind o oportunitate cu năbădăi, singurul ghinion care nu suportă redefinirea fiind și ultimul din viața fiecăruia dintre noi.

Suferi de perfecționism?

suferi de perfectionism

Să o pornesc la drum cu definiția perfecționismului, zic. Dicționarul psihologiei ne spune că perfecționismul este o trăsătură de personalitate care determină purtătorul să plece în căutarea vieții (profesionale, personale, parentale, etc) fără de cusur, la pachet cu setarea de standarde cât se poate de înalte și, implicit, complicat de atins.  Tot prin psihologie, umblă vorba că ar avea si aspecte pozitive, existând teorii care susțin că nu tot perfecționismul se lasă cu cucuie existențiale (pentru posesor și relațiile acestuia). Eu personal nu prea cred că perfecționismul are și avantaje. Și, scuzată-mi fie lipsa de modestie profesională, nici nu cred că este o trăsătură de personalitate fără de leac ci, mai degrabă, un mecanism de apărare achiziționat pe undeva prin copilărie. Pare adaptativ pentru că, până la un punct, este încurajat social, de vreme ce se lasă cu obiective mărețe și cu înverșunarea de a le atinge.  Cum se explică acest lucru? Ei bine, perfecționismul are două componente: strădania și îngrijorarea. Altfel spus, dacă sunt perfecționist mă înverșunez constant să ajung undeva, în timp ce mă îngrijorez că nu-mi iese destul de bine (a se citi perfect, fără greșeală). În funcție de care dintre componente predomină (străduința sau îngrijorarea) cooperez mai mult sau mai puțin disfucțional cu realitatea.

Perfecționistul funcțional este preocupat de integritate morală și de autenticitate așa încât poate călători prin viață însoțit de înțelepciune, discernământ și poate fi o sursă de inspirație pentru că face o diferență clară între el și defectele lui. Doar că e despărțit de o linie foarte subțire de hipercritică și de varianta ei internă – autocritica. E nevoie doar să fie prins în capcană de iluzia găsirii perfecțiunii în arătatarea cu degetul a defectelor. Așa se face că perfecționismul este una dintre componentele care contribuie serios la tulburarea obsesiv-compulsivă, de pildă. Și nu numai acolo. Depresia e și ea o destinație des întâlnită a perfecționistului descurajat. La fel și tulburările de alimentație în care mâncarea capătă rol de unealtă în răzbunarea contra neatingerii perfecțiunii. Nu îl ultimul rând, așa cum spuneam într-un articol mai vechi, procrastinarea se naște și ea tot din zbuciumul căutării zadarnice a perfecțiunii.

Prin 1990, Paul Hewitt și Gordon Flett au dezvoltat o scală de măsurare a perfecționismului. L-au împărțit în trei tipuri: perfecționismul centrat pe sine, perfecționismul centrat pe ceilalți și perfecționismul ca cerință socială. Perfecționismul centrat pe sine se concentrarează pe aderarea la standarde înalte și stricte, la pachet cu un efort constant de auto-evaluare în încercarea de a evita (cu orice preț) eșecul. Perfecționismul centrat pe ceilalți face același lucru doar că pentru ceilalți care astfel devin datori să facă față standardelor cu pricina, alternativa fiind evaluarea constantă și nemiloasă. Perfecționismul ca cerință socială vine la pachet cu convingerea că ceilalți nu au altceva de făcut decât să se ocupe cu setarea de standarde și cu proiectarea de așteptări în consecință. Vine la pachet însoțit de teroarea neconformității și cu teama de judecata continuă a semenilor.

Mai târziu, Randy Frost, a mai adăugat încă șase subscale: preocuparea pentru greșeli, standarde personale, așteptări parentale, criticism parental, îndoială cu privire la acțiuni și decizii și capacitate de organizare.

Dacă ar fi să le punem împreună, în ordinea în care ne cauzează deranj în viață, atunci lucrurile stau cam așa. La categoria se poate cât de cât trăi cu ele (adică perfecționismul funcțional) avem: perfecționismul centrat pe sine și pe ceilalți, împreună cu standardele personale înalte și capacitate de organizare.  La categoria „living hell” (adică perfecționismul disfuncțional) avem perfecționismul ca cerință socială, împreună cu celelalte categorii ale lui Frost, respectiv preocuparea pentru greșeli, așteptări parentale, criticism parental și îndoiala cu privire la acțiuni și decizii. Această ultimă categorie contribuie serios (conform studiilor) la generarea de emoții negative (tristețe, rușine) care odată consolidate (în tulburări depresive sau anxioase) au ca răspuns comportamente disfuncționale (procrastinarea, ideație suicidară și punerea ei în practică) și impact în valorile de supraviețuire ale individului (stima de sine, autonomia și auto-controlul).

Găsești aici un test prin care îți poți evalua gradul de perfecționism. Oricare ar fi rezultatul, nu uita că nu e niciodată prea târziu să te iei serios la trântă cu nevoia de a fi perfect.