Luna cadourilor, de ce atâta bătaie de cap?

cadoul

V-ați întrebat vreodată de unde vine toată agitația asta cu oferitul cadourilor de Crăciun? De ce, de vreme ce e doar o perioadă în care oferi și primești cadouri, câteodată totul devine așa complicat?  Așadar, luna cadourilor, de ce atâta bătaie de cap?

Haideți să vedem… Nu e vorba doar despre a oferi sau a primi ci și despre simbolurile asociate cu ceea ce oferi sau primești. Un cadou este rareori doar un cadou. De cele mai multe ori reprezintă o declarație. De dragoste ori poate doar de simpatie. De statut sau poate doar de influență.  Poate reflecta stadiul unei relații sau gradul de interes acordat primitorului. Acceptarea unui cadou înseamnă și acceptarea simbolisticii atașate acestuia.

Dacă e să ne uităm puțin la istoria sărbătorii de Crăciun, aflăm că asocierea acesteia cu oferirea de cadouri a apărut prin epoca Victoriană. Eu nu sunt vreun istoric priceput, dar din ce informații am reușit să găsesc, pare că de prin Anglia ni se trage asocierea sarbătorii cu vânătoarea de cadouri.

În mod deloc suprinzător, există și oameni care susțin că ne agităm prea mult.  Joel Waldfogel, de pildă, în cartea lui Scroogenomics: Why You Shouldn’t Buy Presents for the Holidays, susține că alternativa logică ar fi să ne oferim unui altuia sume de bani. Asta, zice el, ar asigura un schimb echitabil. Dar tot el adaugă că marea majoritate a oamenilor tind să considere că a oferi bani drept cadou este un gest care denotă lipsă de considerație și lipsă de preocupare.  Altfel spus, ne scandalizăm la ideea că cineva a considerat că nu merităm să își asume efortul de a se gândi, a căuta și a depune efort pentru materializarea cadoului potrivit pentru noi.  Dacă privim lucrurile așa, putem înțelege de ce unii dintre noi ne dăm peste cap financiar și nu numai pentru a putea materializa cadoul potrivit pentru persoana sau persoanele iubite.

Mai mult, studiile arată că surpriza e parte din valoarea percepută a cadoului. Cadoul perfect devine astfel cel care mi se potrivește perfect, în ciuda faptului că celălalt nu știa că mi-l doresc. Și dacă vă întrebați de unde vine chestia cu pricina – ei bine – ni se trage de la o echivalență  inexactă și nerealistă dar aproape automată a gândirii umane. Aceea care ne face să credem că dacă cineva ne iubește, o să știe ce avem în cap sau în suflet, mult dincolo de ceea ce comunicăm.  Cadoul perfect devine astfel o dovadă a calității relațiilor noastre. Așa că asta explică de ce devine atât de important să ne implicăm în goana după cadouri.

Mie îmi place mult o poveste, „The Gift of Maji”. Ambii parteneri ai unui cuplu sărac renunță la posesiunilor lor cele mai de preț pentru a putea cumpăra cadourile perfecte de Crăciun. Ea își taie și vinde unui peruchier părul superb pentru a cumpăra un lanț pentru ceasul lui. El își vinde ceasul, moștenire de la tatăl lui, pentru a-i cumpăra ei o perie de sidef cu care să-și perie părul.  Cadourile se anulează unul pe celălalt din punct de vedere al realității materiale dar câștigul emoțional este imens.  Așa că psihologia (în ciuda rațiunilor psihologice) ne explică de ce toată agitația, iar rațiunile economice (în ciuda psihologiei) ne dovedesc iraționalitatea deciziilor.

Ceea ce ne face cred să concluzionăm că suntem prizonierii goanei după cadouri și că, pentru un rezultant maxim,  avem de balansat inima cu portofelul. Spor la cumpărături!

Cine e șeful? Tu sau furia ta?

cine e seful tu sau furia ta

Așa cum am promis, astăzi discutăm despre cum ne putem stăpâni furia și cum o putem manifesta  fără să arătăm ca Hulk. Spuneam în articolul de săptămâna trecută că furia este o emoție normală. Nici bună, nici rea. Firească.  Totuși, dacă devine explozivă sau cronică, așa firească cum e ea, poate avea consecințe serioase pentru propria persoană și pentru relațiile mele sau pentru cariera personală.

Să începem prin a demonta câteva dintre miturile despre furie.  “Nu e sănătos să îți reprimi furia. Furia trebuie exprimată”. Adevărul este că, deși e adevărat că reprimarea furiei nu ajută la sănătate, nici exprimarea ei fără rețineri și după cum îmi poate dicta impulsul de moment, nu e mai sănătoasă. Nici pentru mine, nici pentru relațiile mele. Mai mult, izbucnirile de furie nu fac decât să agraveze problema de fond. “Furia, agresivitatea și intimidarea te ajută să îți impui punctul de vedere”. Probabil că da, dar pe moment. Cu furie și agresivitate obții frică, nu respect și nici înțelegere. Așa că cel din fața ta poate concluziona că “a înnebunit marmota” și poate ceda din teamă sau din înțelepciune, dar rezultatul nu va fi de durată. “Furia e naturală și deci nu poate fi gestionată.” E adevărat că e naturală și firească. Doar că nu furia ne creează probleme ci comportamentele prin care o manifestăm. Iar pe acelea le pot controla. “Managementul furiei  presupune să înveți să-ți reprimi furia”. Complet greșit. Managementul furiei nu presupune să nu te mai înfurii pentru că acest lucru e imposibil. Ci presupune să înțelegi cum te înfurii, să înveți metode adaptative de a-ți gestiona supărarea și de a o exprima constructiv și fără victime colaterale.

Le ce ajută manegmentul furiei?  În primul rând, ajută la sănătate. Dacă a fi furios devine un mod de viață, atunci operezi constant la un nivel înalt de stres. Lucru care nu ajută nici imunitatea și nici tensiunea arterială.  În al doilea rând, ajută la menținerea neuronilor în bună stare. Furia este înalt consumatoare de energie psihică. Poate că vă amintiți că atunci când vă înfuriați zdravăn totul se tranformă într-o nebuloasă în care singurul lucru pregnant e furia. Nu vă mai puteți concentra, nu mai puteți avea o viziune de ansamblu a situației.  În al treilea rând, managementul furiei face bine la carieră. Pentru că odată ce furia e ținută sub control, poți opera cu lucruri precum critica constructivă, diferențe de opinie și negocierea creativă.  În plus, poți avea o șansă să inspiri respect profesional și nu teroare profesională.  Nu în ultimul rând, te ajută să îi transformi pe cei apropiați ție din victime colaterale în participanți benevoli la viața ta.

De ce ne înfuriem? La prima vedere ai crede că furia are legătură doar cu evenimentul  sau persoana din fața ta. Totuși, de cele mai multe ori, și mai ales dacă gestionarea furiei devine o problemă, furia este doar emoția de suprafață iar problema de bază este alta.  Sentimente precum cel de nesiguranță, de vinovăție, de rușine ori de vulnerabilitate pot fi, de fapt, motivele unei izbucniri necontrolate de furie.  În plus, de multe ori exprimarea furiei este mai acceptabilă social decât manifestarea rușinii ori a fricii.  Dacă, de exemplu, îți este aproape imposibili să accepți compromisuri sau dacă nu îți este la îndemână să exprimi alte emoții în afară de furie ori dacă iei personal orice opinie contradictorie, atunci probabil că furia este doar vârful icebergului. O copilărie dificilă sau o adolescență neînțeleasă de către părinți ori experiențe de viață dificile pot reprezenta partea nevăzută pe care se sprijină furia.

Dialogul interior, adică felul în care interpretez realitatea este și el un factor care poate favoriza accesele de furie.  Iată câteva dintre tiparele congnitive comune și disfunționale care ajută la tranformarea în Hulk.

  • Generalizarea – “Mă întrerupi ÎNTOTDEAUNA”, “NIMENI nu mă ia în seamă”, “Nu ții cont de mine NICIODATĂ”, “TOATĂ LUMEA mă ia în bătaie de joc”. Generalizarea are natura de a da impresia unei conspirații universale împotriva mea și, ca atare, mă face să mă simt încolțit și potențează furia.
  • Folosirea obsesivă a lui “trebuie” . Celebrul și deseori utilizatul “trebuie” vine cu nu numai cu un grad de inflexibilitate dar și cu o aparentă validare generală a ceea ce este, de fapt, doar un principiu personal. Exprimarea de genul “Trebuie să ajungi la timp” îți permite, mai apoi, să te înfurii justificat, în ciuda faptului că nu există vreo lege imuabilă care să interzică cetățeanului cu probleme de time management să rateze momentul precis al sosirii.
  • Citirea gândurilor și concluziile unilaterale – adică presupunerea complet eronată că tu știi ce gândește sau simte celălalt și că ceea ce a făcut a fost intenționat menit să te rănească. Ideea este că suntem ego-centrați, adică atenți la propriile persoane. Așa că, în relațiile cu ceilalți suntem beneficiari secundari sau victime colaterale. Rareori se trezește cineva de dimineață special pentru a ne face nouă probleme.
  • Căutarea nodului în papură – derivă, de regulă, din imposibilitatea de a exprima care este, de fapt, problema mea. Dacă colegul meu a fost avansat în locul meu, nu pot protesta direct dar îi pot face zile fripte. Sau dacă am nevoie de atenție sau afecțiune și nu le primesc de la partenerul de viață e mai simplu să mă asigur că penalizez orice urmă de dezordine produsă de el decât să îmi exprim vulnerabilitatea sau dependența emoțională.
  • Blamarea generală– de vreme ce oricine altcineva în afară de mine este vinovat de ceea ce nu-mi convine, e clar că e nedrept ce se petrece și devine firesc să fiu furios. Singurul lucru de luat în calcul cu blamarea generală este că atunci când doar alții par să fie de vină, cel mai probabil mă fac că nu văd care este responsabilitatea mea.
  • Sindromul buricul pământului – adică interpretarea realității ca fiind despre mine. MIE îmi taie calea în trafic, de MINE își bate joc, țipă la MINE. Există și alternativa în care înțeleg că ceea ce face sau spune un alt om, spune ceva despre el nu despre mine. Așa că probabil nu-mi taie mie calea, ci se grăbește sau așa merge el cu mașina,  nu de mine își bate joc, ci este needucat și își exprimă frustrarea neadcvat și nu țipă la mine ci  ridică vocea pentru a se face ascultat ori pentru a intimida.

Procesul de tranziție de la stadiul în care furia mă gestionează pe mine la cel în care eu îmi gestionez furia presupune mai mulți pași. De la identificarea problemelor din spatele furiei mele, la câștigarea obișnuinței unui dialog interior care să faciliteze o intensitate gestionabilă a furiei și încheind cu exersarea unor modalități  de exprimare a nemulțumirii prietenoase, constructive și, mai ales, în timp util.  Spuneam mai sus că furia este înalt consumatoare de energie. Oare câte lucruri ai putea face cu energia pe care astăzi o investești în furie și în managementul consecințelor ei?

(imagine: sonypictures.com)

Sensul vieții sau unde e Godot atunci când nu vine

sensul vietii

O să încep cu piesa “Așteptându-l pe Godot” a lui Samuel Becket.  În piesă, doi oameni așteaptă un al treilea, pe Godot. Ambii declară că îl cunosc dar niciunul nu-l poate recunoaște.  Cei doi sunt blocați în așteptare. Nu văd deloc varianta asumării căutării celui pe care îl așteaptă. Așa că Godot rămâne personajul principal dar cu desăvârșire absent al piesei.  Metaforic și filozofic vorbind, piesa reflectă relația dintre noi și sensul vieții noastre.

Suntem căutători de sens. Suntem forțați să fim pentru că mintea noastră nu poate procesa lipsa de sens. Dacă nu pot înțelege, nu pot procesa. Asta face ca creierele noastre să nu se oprească până nu-l găsesc.  De aici concluzionăm că sensul nu există, ci îl găsește individul care e în căutarea lui. Ca și Godot, sensul nu vine peste tine, ci îl cauți. Poate că realitatea dă buzna câteodată, dar sensul conținut în ea îl vei găsi tu. Nici sensul vieții nu face excepție.

Pornind de aici, în studiul sensului vieții, psihologii nu au pornit de la premisa că ar exista un înțeles al vieții sau al universului ci au observat mai degrabă că orice viață poate fi făcută să capete sens. Așa se face că au ajuns la concluzia că indiferent că trăiești cu credința că există sau nu un sens menit ție sau un scop mai presus de viața proprie sau de universul mărginit, valoarea vieții vine din sensul pe care îl cauți, îl găsești și îl atribui vieții tale.

Victor Frankl și-a dedicat viața înțelegerii căutării se sens.  Poate și pentru că asta i-a salvat viața. Supraviețuitor al Holocaustului, Frankl spune că încăpățânarea de a căuta un mesaj personal în experiența oribilă pe care o trăia i-a salvat viața, pentru că l-a determinat să găsească motivația de a trece dincolo de realitatea oribilă de fiecare zi. Mai târziu,  a creat și condus studii care par să demonstreze că există o legătură între lipsa sensului vieții și criminalitate, adicție sau depresie.  Ce spune Frankl te-ar putea face să crezi că o atare căutare e însoțită de bucurie.  Dar tot studiile arată că, în căutarea sensului în viață, ne simțim mizerabil de anxioși și stresați.  Poate că Frankl știa el ceva pentru că nici nu s-a atins de subiectul căutării fericirii, concluzionând că ceea ce obții mai degrabă de la o viață trăită cu sens, este împlinirea.

De altminteri, Frankl indică trei căi posibile de plecare în marea căutare de sens existențial: prin  fapte conforme cu principiile tale de viață, prin intermediul unor alte medii (artă, muzică, etc) sau prin suferință.  Ironic, deși ultima nu dispare ca posibilitate prin folosirea celorlalte două, devine obligatorie în absența acestora.  Poate că asta ar putea fi, câteodată, motivul pentru care ne încăpățânăm să facem alegeri care ne aduc suferință.

Frankl nu vede bucuria ca  scop în sine, dar crede că ea este un ingredient important, făcând diferența între a face ce e de făcut și a face ceva cu sens.  Concluzia lui pare să fie că libertatea existențială se regăsește nu pentru că avem libertatea de a fugi de lucruri ci pentru că o putem avea pe cea de a ne îndrepta către ele.

Mie îmi place să definesc sensul în viață că fiind rețeta după care fiecare dintre noi ne găsim motivația pentru a ne trăi viața într-un mod care ne împlinește. Până la urmă abilitatea asta ne face unici. Este ceea ce ne definește ca ființe umane.

Conceptual, relația noastră cu sensul vieții are două componente: prezența sensului vieții și căutarea acestuia. Punctul de plecare este prezența sensului vieții adică măsura în care eu mă simt împlinit de viața pe care o trăiesc și de nivelul ei de semnificație.  Poate credeți că,  dacă primul pas mă duce către o concluzie negativă, se naște nevoia pentru începerea căutării. Ei bine, da… și nu. Pentru că, într-adevăr  lipsa sensului mă duce către al doilea pas, dar și prezența lui va face tot asta. În cazul în care nu știu care este sensul vieții mele, căutarea va fi cu mult mai imperativă și cu mult mai stresantă. În cel de-al doilea va deveni un proces de consolidare, părând că cere doar perseverență.

Ne găsim sensul existenței în lucruri diferite, pentru că suntem diferiți. Important este să îl găsim pe cel ce ni se potrivește cu adevărat. Cum știm că l-am găsit?  O să îl citez tot pe Frankl – „încercați să-i spuneți alpinistului care a prins un răsărit de soare pe vărful muntelui și care e mișcat până în adâncul sufletului de frumusețea din fața lui că viața lui nu are sens”.

(imagine: travelblog.org)

Ce bine că speranța moare ultima

ce bine ca speranta moare ultima

Uite că a venit și rândul speranței. Și nu mă refer la sentimentul ăla de copil care speră că Moș Crăciun va ști singur ce să-i aducă deși n-a spus nimănui și nici nu i-a trimis scrisoare. Ci la speranță ca ultim ingredient al reușitei ciorbei existențiale a fiecăruia dintre noi.  Altfel spus, la ce ne folosește speranța, ce fac mai bine cei care o au și, dacă nu ne-am născut înclinați către ea, cum putem ajunge să dobândim obiceiul de a o experimenta atunci când ne ajută. Și nu în ultimul rând când să renunțăm la ea.

Pentru mine personal, totul a început cu Psihologia Speranței în care Snyder m-a ajutat să înțeleg ce anume fac mai bine decât restul lumii cei care au speranța de partea lor. Prima constatare a fost aceea că oamenii care speră au mai multă îndrăzneală în formularea ambițioasă a obiectivelor și de vreme ce speră că vor reuși,  tind să aibă mai multă perseverență (sau încăpățânare) în a le duce la bun sfârșit. Asta înseamnă că speranța este un catalizator al voinței sau (cum îmi place mie să spun) al mușchiului lui trebuie.  Mai mult, oamenii care pleacă la drum cu speranță tind să fie mai puțin anxioși și să fie inclinați către generarea de soluții alternative. De vreme ce cred că vor reuși, nu încetează să caute soluții și, implicit, să aibă mai multe șanse să le găsească.

Dintr-o altă carte, mi-a plăcut tare mult definiția speranței ca fiind „granița de aur unde euforia întâlnește frica, un sentiment în care transcendența se întâlnește cu rațiunea și unde prudența se întâlnește cu pasiunea”.  Tot de aici, am aflat și că viața e nedreaptă și că nu toți scorăm la fel de înalt când vine vorba de speranța noastră de fiecare zi. Și că cei care scorează bine la nivelul speranței au patru credințe de bază: (1) cred că viitorul va fi mai bun decât prezentul, (2)cred că au capacitatea de a face să se întâmple asta, (3) cred că sunt mai multe căi pentru a ajunge în același loc și (4) cred că niciuna dintre variante nu va fi lipsită de obstacole.

Carevasăzică deși suntem poate tentați să credem că e nevoie de dovadă pentru speranță, lucrurile par să fie taman invers. Adică avem nevoie de speranță pentru crea dovezi că putem. Iată un studiu care demonstrează că inteligența și determinarea nu suficiente pentru a obține rezultate bune. Un grad ridicat al speranței a determinat rezultate școlare mai bune.

Speranța este diferită de încrederea în sine și de optimism.  Încrederea în sine reflectă credința că ai abilitățile necesare într-un domeniu sau altul. Optimismul reflectă așteptarea ca, în general, lucrurile să meargă bine. Speranța le pune cumva la un loc pe ambele și ne ajută să găsim soluții și resurse pentru perservență.

Sigur că nu doar a spera e important ci și a ști când să renunți la speranță. Există situații în care e mai mult decât benefic să știi când să o pierzi. Relațiile disfuncționale sunt, poate, cel mai bun exemplu.  A-ți pierde speranța într-o relație înseamnă a îți da posibilitatea să admiți că te uiți la un eșec.  Să te lași să vezi că  nu există nicio speranță ca partenerul tău să ajungă acolo unde îți dorești tu, fie că este vorba de rezolvarea unei dependențe (alcool, droguri sau jocuri de noroc), de succes profesional sau responsabilitate financiară. Renunțarea la speranță este un proces dureros nu numai pentru că presupune să admiți că ai eșuat în ceea ce ți-ai propus, dar și pentru că este însoțită de o pleiadă de emoții și sentimente neplăcute – tristețe, neajutorare sau disperare.

Fie că este vorba de o relație, de carieră sau de orice altă direcție importantă în viața ta, a renunța la speranță poate deveni un gest de prudență pentru că asta îți poate da posibilitatea să îți refocusezi atenția într-o altă direcție, mai potrivită pentru tine. La fel de important este însă să ai puterea să relansezi speranța  pentru că asta îți va da posibilitatea să regăsești un nou drum.

(imagine: mynewnormals.com)

Sindromul “lumea periculoasă”

sindromul lumea e periculoasa

Oamenii devin din ce în ce mai răi, trăim într-o lume din ce în ce mai periculoasă, e din ce în ce mai riscant să trăiești pe lumea asta… Nu știu dacă vă sună cunoscut afirmațiile de genul ăsta. Viziunea „paranoică” asupra lumii o numesc eu, mai în glumă mai în serios. Tipul de abordare a realității care ne face să credem că orice necunoscut e chitit să ne înșele sau să ne rănească, că violența este la ea acasă în lumea în care trăim sau că sfârșitul lumii este pe undeva prin apropiere.

În treacăt fie spus, sindromul lumea periculoasă (the mean world syndrome) chiar există ca termen.  Derivă din teoria cultivării a lui George Gebner. Teoria se bazează pe cercetări începute prin 1960 despre impactul televiziunii asupra cetățeanului consumator de TV, mai precis răspunsul la întrebarea „influențează sau nu televiziunea percepția  despre lume și viață a consumatorului?”. Concluzionează că suntem influențați de emisiunile pe care le urmărim și că măsura în care credem că ce vedem este adevărat este directă proporțională cu gradul de expunere.  Un grad mare de expunere determină persoana în chestiune să creadă că ceea ce vede la televizor reprezintă o descriere exactă a lumii în care trăiește (adică sindromul lumii periculoase).

Ironic, dacă ne apucăm să ne justificăm științific și măsurabil fricile cu privire la nesiguranța lumii în care trăim, numerele nu prea ne ajută. Găsiți aici un articol care o să vă dea cifre și statisitici care o să se bată cap în cap cu jurnalele de știri pe care le urmăriți.

Deci, dacă lumea e de fapt un loc sigur, de ce o percepem ca periculoasă? Ei bine, eu cred că, în primul rând,  ni se trage de la „blestemul” celor două emisfere.  Poți privi lumea rațional sau emoțional. Sau. Adică una sau alta. Atunci când suntem emoționali, nu putem fi raționali.

Mai apoi, pentru a experimenta o emoție, ai nevoie de o cogniție (de o poveste despre ceea ce vezi). De asta spun că frica se învață. Cu emoția în sine ne naștem, dar învățăm să ne construim un dialog interior care să o producă. De cele mai multe ori, în spatele unei persoane cu frică de lumea periculoasă, se află o istorie traumatică de familie care prin care a învățat că lumea este rea.  Bunici deportați sau trimiși în lagăr, morți violente sau dispariții, pierderi sau confiscări de averi. Mesajul „lumea e un loc periculos” se trasmite pe linie genealogică prin îndemne de genul „cu străinii nu știi niciodată”, prin închiderea ușii cu trei yale sau prin „nu aduce copii în casă dacă nu-i cunoaștem bine”.  La moștenire se adaugă apoi expunerea la informații cu caracter negativ despre lume. Informații de tipul ăsta sunt gârlă și în cele mai diferite medii, de la jocuri pe calculator la filme, știri sau reality shows.  Rațional privind lucrurile, o istorie personală chiar dacă dureroasă, nu poate fi baza pentru o concluzie finală despre lume și viață. Așa cum nici accidentele de mașină de la știri nu pot fi baza rațională pentru a decide dacă a călători cu mașina este riscant.   Și nici îndemnurile părințești, oricât de bine intenționate, nu pot fi baza documentată pentru felul în care aleg să relaționez cu lumea. Doar că în fața emoției, rațiunea nu are nicio șansă. Și dacă ai mei erau real îngrijorați o să echivalez autenticitatea emoției cu cea a informației. La fel voi proceda mai apoi cu ce primesc la știri. În ceea ce privește experiența personală, acolo chiar că nu prea am mari șanse să trec peste emoție.

Și mă gândesc că e mult mai ușor să ilustrez ce vreau să spun printr-o poveste. A altcuiva.  Găsiți aici povestea unui om obișnuit care alege la un moment dat să plece în lume.  Aproape lefter. Bazându-se pe alții pentru a ajunge de la A la B. A-ul nu mai știu exact care a fost, dar B=A, de vreme ce omul a făcut ocolul lumii. Ne spune că nu e o experiență pentru oricine, dar ne mai spune că ceea ce a câștigat la capătul călătoriei a fost încrederea în oameni și o viziune cu mult mai optimistă și mai luminoasă asupra lumii.  Din punctul de vedere al psihologului aici de față, ce a făcut a fost că și-a modificat cognițiile care se aflau la baza părerii despre lume. În loc de frică, astăzi simte multă încredere.

Concluzia? Nu știi dacă lumea în care trăiești e cu adevărat periculoasă. Știi doar ce simți față de ea.  Dacă ce simți e frică, e poate momentul să conștientizezi  care sunt afirmațiile ce-ți definesc raportul tău cu lumea.  Și dacă consideri că e cazul, să le schimbi.

(imagine: heidelblog.net)

Profeția auto-împlinită sau ce-și face omul cu mintea lui

profetia autoimplinita

Profeția auto-împlinită reprezintă, de fapt, denumirea mult mai puțin spectaculoasă dar științifică a ceva ce poartă deseori o aură mistică.  Procesul cu pricina a fost definit, de pildă, ca o lege a atracției universale de către adepții New Age (filmul, The Secret, de exemplu). Același proces asigură deseori succesul predicțiilor, fie ele despre propria persoană sau despre alte persoane, în cazul omului care se uită în gura prezicătorului. În fapt, ne uităm la un proces psihologic prin care o credință se îndeplinește pentru că posesorul credinței se poartă deja ca și cum credința ar fi adevărată.

Modele celebre de profeție auto-împlinită mai există în istorie. Poate cel mai celebru este cel al lui Oedip. După ce e informat că va fi ucis de propriul fiu, Laius își abandonează copilul cu speranța că acesta va muri. Copilul (Oedip) este salvat și adoptat. Crește și este informat că își va omorâ tatăl și se va căsători cu propria mamă. De teamă că profeția se va îndeplini, Oedip îți părăsește părinții. Ajunge în orașul în care se luptă pe viață și pe moarte cu un străin (tatăl lui biologic), și, după ce îl omoară,se căsătorește cu văduva lui (mama lui biologică).

Un model mai puțin dramatic de profeție auto-împlinită este efectul placebo. Cel care face pastilele roșii să funcționeze mai bine decât pastilele galbene sau necolorate. De unde concluzionăm că, după modelul Pytia, nu trebuie musai să fiu conștient de credințele mele pentru ca ele să acționeze ca profeții.

Dincolo de povești, filme sau cărți, haideți să vedem cum funcționează… Credința că lucrurile se vor întâmpla într-un anume fel ne schimbă comportamentul  iar asta influențează felul în care ne percep ceilalți. La rândul lor, aceștia ne furnizează feedback corespunzător noului comportament. Să presupunem, de pildă, că merg la o petrecere la care nu cunosc prea multă lume. Și să mai presupunem că plec setat de-acasă cu credința că nu o să mă bage nimeni în seamă și că o să mă plicitsesc singur într-un colț. Asta e profeția. Să vedem cum se petrece auto-împlinirea. Când intru pe ușa petrecerii, de vreme ce cred că nu mă bagă nimeni în seamă, voi fi stingherit, anxios și retras.  Ca răspuns, oamenii vor tinde să mă lase în pace de vreme ce nu mă arăt zâmbitor și prietenos. Ceea ce îmi va întări convingerea că nimeni nu mă bagă în seamă și mă va determina să stau singurîntr-un colț.

Exemple pot să mai aduc multiple. Ideea este că nu există nicio conspirație universală care se mobiliează să aducă în realitate dorințele sau temerile noastre . Credințele personale (fie ele conștiente sau nu) sunt modelatori eficienți ai comportamentelor noastre. La rândul lor, comportamentele sunt cele care influențează șansele ca noi să obținem sau nu ceea ce ne propunem, frecvența cu care ne auto-sabotăm sau abilitatea de a lua decizii într-o direcție sau alta. Tot comportamentele noastre sunt cele care influețează modul în care ceilalți ne percep și, implicit, felul în care ne vor răspunde.

Credințele mai funcționează și ca selectori ai informațiilor din realitate. Dacă, de pildă, vă propuneți ca în zilele care urmează să vedeți toate Fiat-urile 500  pe lângă care treceți o să fiți suprinși de câte sunt. Și asta nu pentru că în timp ce scriu lumea din oraș se duce brusc să-și cumpere Fiat, ci pentru că odată ce vă propuneți să vedeți ceva, informația devine vizibilă.  Mai științific formulat, credințele ne gestionează și domeniile de atenție și sensibilitatea la o anumită clasă de informații. Abilitatea cu pricina, aceea de a selecta informațiile din mediu pe baza credințelor personale, stă și la baza gândirii pozitive. A părții raționale ale acesteia, pentru că așa cum am mai scris, gândirea pozitivă are și ea limitele ei. Și are limite pentru că întâmplarea (necunoscutul sau hazardul) face și ea parte din realitate.

Profeția auto-împlinită influențează și viața altora. O să mă opresc doar asupra influenței ei în viața copiilor. E suficient să vă spun că există un studiu de natură să dea de gândit… A implicat 115 părinți și copiii lor adolescenți. Părinții au avut de completat un chestionar menit să le măsoare credințele cu privire la înclinația către alcool a copiilor, iar copiii au avut de completat unul care puncta experiențele privind consumul de alcool. Un an mai târziu, copiii au răspuns din nou, de data asta cu privire la experiențele legate de consumul de alcool din ultima perioadă. Rezultatele au pus în evidența faptul că credințele parentale erau predictori eficienți ai consumului de alcool al copiilor (dincolo de factorii de risc). Și a mai arătat ceva important: anume că efectul era mai puternic în cazul în care ambii părinți credeau în viitorul alcoolic al odraslei. La fel de important, dacă credințele erau pozitive(adică ambii părinți credeau în capacitatea copilului de a avea un comportament responabil) efectul cumulativ nu mai era vizibil.  De aici cred că putem trage două concluzii. Prima ar fi cea conform căreia, atunci când vine vorba de credințe negative, unde-s doi, puterea crește. Iar cea de-a doua, aceea că procesăm diferit informațiile pozitive, față de cele negative.

De ce important de înțeles principiul auto-profeției împlinite? În primul rând pentru că mă îndeamnă la o inventariere cu spirit de răspundere a credințelor personale și a impactului acestora în viața proprie. Apoi, pentru că o dată inventarul terminat, pe cele care au impact e poate util să le “challenge-uiesc”, adică să văd dacă nu există și perspective diferite. Și vă spun eu, există mai totdeauna. Realitatea e flexibilă și, deseori, aleatorie. Credințele sunt inflexibile și strict determinate. Concluzia? Credințele sunt doar constructe personale și imaginare, bazate pe o experiență umană și finită.  Determină o modelare a realității pentru că din reflex (comoditate), plecăm de-acasă în căutarea adevărului care ne le susține. E nevoie de un efort conștient pentru a procesa volumul mai mare de informații reprezentat de adevărul obiectiv.

Profeția auto-împlinită contrazice proverbul conform căruia “nimeni nu e profet în țara lui”. Credințele cu care ieși în viață sunt, în mare parte, cele care selectează parametrii existenței tale și nu numai. Eu zic că merită să conștientizezi în ce fel folosești realitatea.  Oricum, e clar că sunt de aplicat două principii. Primul ar fi cel care spune că “pentru orice lucru care nu-ți convine, există opusul lui pe care ți-l dorești” iar cel de-al doilea ar fi cel care ne informează că “nu realitatea contează ci povestea pe care ne-o spunem despre ea”.

(Imagine: mhcbiofeedback.wordpress.com)

Vulnerabilitatea – slăbiciune sau autenticitate?

vulnerabilitatea

O să încep cu un clișeu. Acela care ne învață că „omul cel mai puternic pe care îl cunoști e unul pe care nu l-ai văzut când i-a fost greu”. Și fac asta pentru că îmi doresc ca astăzi să fac pe „spărgătorul de mituri”. În mod particular vreau să le atac pe cele care definesc vulnerabilitatea.

Dar până la mituri, nu mă pot stăpâni să nu menționez în treacăt și câteva dintre”dubioșeniile” gândirii legate de vulnerabilitate. Prima ar fi aceea care ne face să ne placă vulnerabilitatea tuturor celorlalți dar să o urâm pe a noastră.  A doua ar fi cea legată de faptul că ne place să fim autentici dar nu ne place să fim vulnerabili, așa că ne încăpățânăm să fim cinstiți cu aparența noastră în timp ce mințim în legătură cu sensibilitățile personale, uitând undeva pe parcurs că una o contrazice pe cealaltă. Ultima ar fi cea care ne face să echivalăm lipsa vulnerabilităților aparente cu a fi puternic, fără să mergem mai departe cu procesul gândirii și să ne prindem că problema lui Ahile nu a fost vulnerabilitatea lui, ci locul ascuns unde se retrăsese aceasta.

Cumva, tot datorită acestor erori de echivalare am ajuns și la miturile legate de vulnerabilitate.  Primul mit ar fi acela că „există oameni fără vulnerabilități”. Eu personal nu știu să zic decât că tinde să fie ca la extratereștrii: în ciuda faptului că ar putea fi logic să existe, până acum nu a putut fi demonstrat credibil că așa este. Suntem vulnerabili în fața oricărei emoții sau a oricărui sentiment. Deci, dacă există careva care nu a iubit, nu s-a speriat, nu s-a înfuriat sau nu i-a fost rușine… Deși teoretic ar putea să fie cineva, eu zic că ar fi util să verificăm dacă mai respiră. Pentru că viața în sine ne face vulnerabili. Pentru că se termină și pentru că noi știm asta.

Al doilea mit poate fi exprimat ca „vulnerabilitatea înseamnă să spui lucruri secrete despre tine”.  Culmea este că vulnerabilitatea nu are legătură neapărat cu a spune lucruri despre tine. Poți să taci și să fii extrem de vulnerabil. Uită-te la copilul tău când doarme, în ochii cuiva drag, sau la copacii din parc atunci când se îmbracă de toamnă. Lasă să se vadă ce simți și vei fi arătat vulnerabilitate în deplină tăcere.

Al treilea mit ne spune că „vulnerabilitățile sunt folosite împotriva noastră”. Mitul tinde să se adeverească numai dacă eu nu sunt conștient de vulnerabilitățile mele. Doar că în cazul în care le știu și le ascund, nu am cum pune intenție în cârca omului care nimerește peste bătătura mea existențială ascunsă cu grijă. Dacă sunt conștient și le exprim, vulnerabilitățile îmi aduc nu expunere ci autenticitate. Autentiticitatea vine cu forța individualității și, implicit, face mult mai dificilă expunerea mea lipsită de apărare. După cum citeam pe undeva „vulnerabilitatea exprimată sună a adevăr și aduce a curaj”

Al patrulea mit ar fi cel care ne spune că„vulnerabilitățile se rezolvă de către posesor”. Mitul acesta se poate împlini, dar doar dacă vulnerabilitățile sunt împărtășite cu ceilalți. Pentru că doar așa pot afla că nu sunt singurul purtător al acelor sensibilități și că vulnerabilitatea suscită simpatie și înțelegere pentru că ne dă o față umană. Concluzia fiind că vulnerabilitățile pot fi rezolvate de posesor doar dacă posesorul în chestiune nu le mai ține ascunse ci le recunoaște deschis.

Ultimul mit din lista pe care am izbutit eu să o construiesc ar fi cel care ne spune că „vulnerabilitățile care nu se văd sau nu sunt recunoscute nu există”.  Vestea proastă e că ce nu se vede sau nu recunosc nu se va jena să aibă un impact în viața mea. Te simți vulnerabil, vei pune în funcțiune mecanisme de apărare. Dacă nu îți asumi vulnerabilitatea, nu vei putea conștientiza mecanismul de apărare. Dacă vulnerabilitatea ta este, de pildă, teama de eșec, ai de ales dacă admiți că ai o problemă în luatul deciziilor sau dacă te prefaci că totul e în regulă, chiar dacă te deranjează că îți trăiești viața conform deciziilor luate de alții. Totuși, numai o dată ce ai admis problema, vei putea conștientiza strategiile prin care eviți cu cea mai mare grijă să iei decizii de unul singur și vei putea schimba ceva.

Puterea nu este dată de capacitatea de a ascunde vulnerabilitatea, ci de capacitatea de a depăși teama generată de dezvăluirea ei.

(Imagine: huffingtonpost.com)

Pierdut autocontrolul. Ofer recompensă.

pierdut autocontrolul

Pe bune acum… Spuneți-mi că nu vă umpleți de invidie ori de căte ori pare că există careva care poate face chestii care implică voință fără vreun efort aparent.  Cum pot ăia de sunt slabi să nu mănânce și ăia de au mușchi să meargă la sală? Și oare noi de ce mâncăm și a doua porție și de ce ne punem pătura în cap în loc să mergem la sală dis-de-dimineață?  Altfel spus, unde ne pierdem autocontrolul și cine îl găsește?

Ideea este că, dintr-un anume punct de vedere, lucrurile de făcut se împart în două categorii – purtătoare de plăcere și purtătoare de voință. În mod evident și ironic în același timp, pentru cele purtătoare de plăcere e nevoie de voință pentru a reuși să nu le mai faci. Iar cele purtătoare de voință, vin la pachet cu neplăcerea făcutului de dragul unui rezultat ulterior (academic procesul este denumit amânarea recompensei). Adică e nevoie de voință pentru a pune departe de tine ciocolata după numai un pătrățel și tot de voință e nevoie pentru a te da jos din pat, cu ochii cârpiți și dorind să nu te fi născut, într-o zi cu multă ploaie, pentru a te duce la sală unde să te muncească antrenorul ca pe hoții de cai, în virtutea „upgradării” imaginii tale în costum de baie.  În procesul acesta de pendulare de la „ce ne face plăcere”  la „ce trebuie” (vezi este util sau sănătos, etc) este nevoie de măria sa autocontrolul.

Voința este o resursă finită. Mie îmi place s-o numesc „mușchiul lui trebuie”, pentru că obosește ca orice alt mușchi atunci când este suprasolicitată.  De aceea, în procesul decizional implicat de „să fac – să nu fac”  am mai mai șanse de reușită să fac ceea ce „e bine pentru mine” dacă proviziile mele de voință sunt pe plus.  Autocontrolul depinde direct de cantitatea de voință disponibilă la momentul tentației. Studiile arată că avem mult mai puține șanse să rezistăm unei tentații, dacă aceasta apare după o situație în care ne-am exersat deja auto-controlul.   Cum funcționează practic? Dacă te înverșunezi să îți refuzi o porție din mâncarea favorită la prânz, ai mari șanse să mănânci două prăjituri seara.

Pe lângă voință, autocontrolul mai are un factor de influență. Gradul de oboseală mentală. Cineva s-a gândit, la un moment dat să pună la cale un  experiment prin care să dovedească, la o adică, cine are câstig de cauză în bătălia dintre minte și inimă. Pentru asta, a luat două grupuri și le-a dat câte o sarcină. Primul grup a avut de memorat 7 cifre, iar celălalt doar 2. Ambele au primit drept răsplată posibilitatea de a alege între o felie de tort de ciocolată și una de salată de fructe. Ce credeți? Cei cu mai mult de muncă (adică cei care primiseră de memorat 7 cifre) au ales tortul, în timp ce ceilalți, mai puțin munciți, au ales versiunea sănătoasă, adică salata de fructe.

Ultimul factor de influență al autocontrolului este dialogul nostru interior sau mai precis gândurile care însoțesc intenția de a face ceva util sau necesar pentru mine sau sănătatea mea. Adică vocea aia care îți spune că e bine și cald în pat și că ești obosit și că meriți să dormi mai mult și că poți să mergi la sală altădată și că mai e o zi și mâine.  Sau mintea ta care se încăpățânează să se întoarcă la imaginea prăjiturii din frigider sau a țigării. De regulă, atunci când încercăm să ne aducem pe calea cea bună, încercăm să ne reprimăm gândurile din tabăra adversă. Doar că studiile arată că reprimatul gândurilor funcționează doar pe termen scurt și că, dat fiind că reprimarea utilizează voința, pe termen lung recăderea în păcat este aproape garantată.

Carevasăzică, ce e de făcut dacă ai nevoie de autocontrol? În primul rând, să ai grijă de voința ta. Viața ta de fiecare zi are nevoie să fie echilibrată între plăcere și voință.  Oricând e un moment potrivit să îți inventariezi acțiunile unei zile și să vezi care este raportul cu pricina. Apoi, e util ca înaintea începerii unui demers de schimbare (de la cantitatea de ciocolată la lăsatul de fumat) să evaluezi gradul tău de oboseală, știut deja fiind că ești mai vulnerabil dacă treci printr-o perioadă foarte solicitantă la serviciu (de exemplu).  Și, în ultimul rând dar la fel de util, să te pregătești pentru bătălia internă, conștientizând care va fi dialogul tău interior declașat de efortul de voință și având variante alternative de reacție (la nevoia de fumat, de dulce sau de pus pătura în cap).

(imagine: francistendencia.wordpress.com)

Plictiseala noastră cea de toate zilele – cauze, mecanisme, consecințe

Plictiseala noastră cea de toate zilele

Plictiseala o fi ea de toate zilele dar, de cele mai multe ori, știm doar cum se simte nu și care sunt mecanismele sau condițiile de care are nevoie pentru a se putea manifesta sau consecințele ei.

O să încep cu partea cunoscută, cea emoțională,  cum se simte plictiseala, adică. Emoția cea mai comună este frustrarea. Pentru că plictiseala presupune existența unui anumit nivel de energie. Este de altfel și una dintre diferențele dintre plictiseală și relaxare. Plictiseala presupune că ai un anumit nivel de enegie dar nu identifici ce anume ai putea face cu ea.  „Nu am ce face”, este una dintre verbalizările comune în cazul plictiselii. Relaxarea presupune și ea că nu ai ce face, dar, de vreme ce nici energie nu ai, nu-ți pasă. Din acest motiv, relaxarea se lasă cu odihnă iar plictiseala cu frustrare, chiar furie uneori și doar ocazional letargie (de regulă atunci când mă simt obligat să stau undeva unde mă plictisesc).  O altă diferență, este sursa. Dacă la relaxare, sursa sunt eu (am nevoie de odihnă), la plictiseală vinovatul aparent este mediul.  „Nu găsesc nimic de făcut” sau „nu mă interesează nimic din ce se petrece”.  Adevărul este pe undeva pe la mijloc. În sensul că „vinovatul” este în ograda proprie, plictiseala fiind generată de un deficit de atenție. Mediul poate contribui și el la plictiseală, dar indirect. Ideea este că, dacă ne aflăm într-un mediu încărcat de stimuli egali în intensitate, atenția va avea o problemă de focus. De exemplu, dacă ascultăm un vorbitor pe un fond sonor egal în intensitate, nu ne vom putea ține atenția trează asupra vorbitorului și nici nu vom realiza că fondul sonor ne împiedică să fim atenți. Concluzia va fi, cel mai probabil, că ceea ce spunea omul era neinteresant, deci plictisitor. Mai avem de adăugat că plicitiseala se poate manifesta cu somnolență (da, da, ce pățești și tu când simți că „îți cad ochii în gură” pe la vreo ședință) sau cu agitație (adică starea aia în care îți aștepți nevasta să se facă gata pentru petrecere).

Dincolo de mecanismele comune pentru noi toți, este la fel de clar că abilitatea de a ne plictisi sau nu diferă de la o persoană la alta. Unele voci susțin că diferența este legată de înclinația către căutarea noului, adică curiozitatea și creativitatea. De unde și concluzia: curiozitatea o fi omorât ea pisica dar omoară și plictiseala.  Altele susțin că timpul rămas nealocat activităților strict necesare vieții ar fi și el un factor.  Ceea ce explică expresia „nu am cu ce îmi omorâ timpul”. Fapt este că pare că avem și o dovadă care le îmbină pe ambele. Există comunități în Botswana și Namibia care trăiesc în zone unde atenția și curiozitatea sunt un factor de supraviețuire și în care oamenii sunt suficient de săraci încât să aibă ce face tot timpul. Nu e de mirare că vocabularul lor nu are un cuvânt care desemnează plictiseala. Concluzionând cu simțul umorului, dacă te plictisești, vestea bună e că ai timp, vestea proastă e că ești destul de bogat încât să nu ai ce să faci cu el.

Și acum să ne ducem către consecințe. Care, din păcate, trec dincolo de frustrarea lui „n-am ce face”. Și aici nu mă refer la plictiseala ocazională  inerentă oricărei civilizații industrializate, ci la momentul la care devine un însoțitor constant al existenței de fiecare zi. Plictiseala se experimentează încă din copilărie. Dacă devine o obișnuință, poate semnala un deficit de atenție al copilului care nu se poate concentra suficient de mult timp asupra a ceva încât să ajungă să fie și interesat de activitatea respectivă.  În adolescență și mai târziu, nivelul de experimentare al plictiselii este direct proporțional cu incidența la depresie și cu cea a comportamentelor nocive (agresivitate, abuz de alcool sau de substanță).

Așa încât, dacă gradul de plictiseală din viața ta este semnificativ, sunt de luat în considerare doi pași. Primul pas este să te întrebi de ce anume nu te interesează suficient ce se întâmplă în viața ta, profesională sau personală. Al doilea să îți asumi responsabilitatea schimbării. Ceea ce poate însemna fie a pune în practică răspunsurile aflate la primul pas, fie apelarea la ajutor dacă răspunsul obținut este doar  „nu știu”. Pentru că realitatea obiectivă este că nu există existențe plictisitoare ci doar oameni plictisiți de existența lor.

(imagine: seekersportal.wordpress.com)

De ce nu învățăm din greșelile noastre: schemele disfuncționale timpurii

de ce nu invatam din greselile noastre

Probabil că ați fost cel puțin o dată în viață în situația în care să băgați de seamă că, într-o anumită împrejurare,  procedați în mod repetat la fel, deși aveți dovezi precedente că felul în care procedați nu ajută și rezultatul nu vă convine.  Exemple ar putea fi multiple… De la „nu știu cum fac dar sfârșesc în același tip de relație”, la „nu știu ce ce întâmplă dar dau doar de oameni care îmi spun ce să fac” sau „deși fac tot ce ține de mine, ceilalți nu mă apreciază”. Deci, de ce nu învățăm din greșelile noastre?  Deși e tentant să luăm în considerare existența unei conspirații universale care aliniază planetele alegerilor noastre într-un fel care nu depinde de noi, de cele mai multe ori este vorba de intrarea în acțiune a ceea ce (academic) se numește o schemă disfuncțională timpurie.

Mie îmi place să le numesc „fișiere executabile” sau, mai pe scurt, „exe-uri”. Asemenea fișierelor executabile, se declanșează printr-un click (vezi eveniment, situație) iar odată ce intră în acțiune nu mai poți face mare lucru, decât să aștepți să termine ce au de făcut. Și tot asemenea lor, uneori ai de umblat mult prin hard-disk-ul personal  până să reușești să afli de unde se lansează și cum se dezinstalează. Așa se face că uneori, vorba unui client de-al meu, „mă uit la mine în timp ce fac lucruri, îmi dau seama că fac de fiecare dată la fel și știu că nu mă ajută deloc, dar nu mă pot opri”. Haideți să vedem un pic care este povestea schemelor disfucționale timpurii .

Aș începe prin a menționa că mare parte dintre noi suntem fericiții posesori ai unor astfel de exe-uri.  Le achiziționăm de mici, ca urmare a faptului că, una sau mai multe dintre nevoile noastre emoționale nu au fost adresate corespunzător în copilăria timpurie. Aceste nevoi sunt universale și sunt cuprinse în cinci categorii: (1) atașamentul securizant (nevoia de siguranță, stabilitate, valorizare și acceptare); (2) autonomie, competență și simțul identității; (3) libertatea de exprimare a nevoilor și emoțillor; (4) spontaneitate și spirit ludic; (5) limite realiste și auto-control.  Ce ne deosebește pe unii de ceilalți este intensitatea nevoii de a le satisface.  În funcție de această intensitate, din interacțiunea dintre copil și mediu se naște, mai degrabă, frustrarea decât îndeplinirea acestor nevoi.  Cum se explică? Nu din rea-voința părinților.  Ci pentru că, odată ajunși părinți, ne putem învăța copiii doar ce știm și noi. Așa că dacă, de exemplu, eu nu pot să îmi exprim liber nevoile și emoțiile, nu voi ști să îmi învăț copilul cum se face asta.  Ideea este că din combinația dintre părinți, personalitatea copilului și mediul înconjurător (unele scheme se pot achiziționa mai târziu), ajungem deseori la maturitate cu un număr oarecare de fișiere executabile.

Cum se manifestă? Prin tipare comportamentale. Altfel spus printr-un același tip de comportament ca răspuns în fața unui anumit tip de situație și păstrarea comportamentului chiar dacă primesc feedback negativ din mediu. Primul exemplu la care mă gândesc ar fi un comportament pe care îl surprind deseori. Acela al apelurilor insistente, în situația în care apelatul nu răspunde.  În care cel care sună obsesiv își dă seama undeva, în adâncul conștiinței, că e total inutil să suni de zeci de ori, dar nu se poate abține. Alt exemplu poate fi acela în care îmi aleg, în mod constant, parteneri care nu țin cont de punctul meu de vedere sau care sunt imprevizibili.

Ideea este că, fiecare dintre aceste scheme vine cu o axiomă despre lume și viață. Schemele din categoria atașament vin cu mesaje de tipul „pot fi părăsit oricând” sau „nu mă înțelege nimeni”. Cele din categoria autonomie cu mesaje de genul „nu sunt bun de nimic” sau „oricând se poate întâmpla ceva” ori „nu ești în stare să iei decizii singur”.  În fine, fiecare schemă vine cu axioma ei specifică și în același timp personalizată de experiența și personalitatea purtătorului. Atât timp cât nu conștientizez schema, îi permit să acționeze, să facă alegeri care urmează să demonsteze axioma care o ține activă. În consecință, de vreme ce „pot fi părăsit oricând”, schema mă va determina să aleg partenerii de viață care îi demonstrează validitatea, adică pe cei indisponibili emoțional sau incapabili de atașament de durată. La fel, dacă mesajul schemei este „nu poți lua decizii singur” mă va îndrepta către oameni dispuși să decidă în locul meu, chiar dacă implică eventual ca eu să trăiesc viața altcuiva.

De ce nu învățam din greșelile noastre? Pentru că schemele disfunționale sunt, realist vorbind, inevitabile. Dar dacă încep să te împiedice să acționezi așa cum îți dorești, alegerea de a îți identifica fișierele executabile, de a le localiza și de a le dezinstala îți aparține.

(imagine: completecoach.pro)