Individualitate versus prejudecăți

paradoxul in actualitate

Ideea pentru articol a pornit (din nou) din viața mea de toate zilele. Fiica mea e copywriter. Scrie despre IT în engleză. Impecabil. Și ca să nu credeți că declarația are legătură cu principiul „cioara și puiul”, vă invit să citiți. În plus, are părul vopsit albastru. Și tatuaje. Dar nu, nu asta vreau să fac – reclamă pentru fiică-mea. Ci să am ca punct de pornire un comentariu al unui cunoscut, angajat de multinațională – „dacă vrea să lucreze la o firmă serioasă, cum o să facă?. Că la multinațională nu o califică culoarea părului.” Nu înainte să menționez că deja lucrează la o firmă serioasă, să trec, mai departe, la mine psihoterapeutul. Și nu de oricare ci cognitiv-comportalist și tatuat. Și nu oriunde, ci la vedere. Nici mie nu vreau să-mi fac reclamă. La fel, punctul de plecare o să fie comentariul unuia dintre prietenii mei buni, atunci când a văzut tatuajul – „te-ai gândit ce-o să zică clienții tăi?” Răspunsul meu?  „Tind să cred că oamenii care sunt clienții mei vin la mine pentru ce am eu în cap, dar dacă vreunul dintre ei vine pentru ce am eu pe piele, atunci e un moment la fel de bun ca oricare altul să aflăm asta. ” Din câte știu, nu am pierdut niciun client de cauza asta. Ba chiar am avut rezultate cu oameni care au declarat direct că au prejudecăți cu privire la tatuaje.  La fel cum am avut rezultate cu oameni credincioși deși eu nu cred în Dumnezeu.  Și mă întreb… Nu cumva avem de-a face cu un paradox? Până la urmă societatea ne dă din ce în ce mai puține repere și pune din ce în ce mai mult accent pe individualitate. Se spală pe mâini de responsabilitatea de a trasa linii directoare și trimite mingea în terenul individului care devine responsabil pentru afirmarea propriei autenticități. Ceea ce e ok, dacă nu vine la pachet cu prejudecăți rămase de pe vremea reperelor.

M-am apucat să fac ceva documentare pentru articol. Așa am aflat că în America medicii nu-și fac tatuaje la vedere. Și m-am întrebat? Unde e logica? Ce mă înteresează pe mine la un medic? Ce-și desenează pe piele sau ce abilități, cunoștințe sau performanțe medicale dovedite are? Și ce legătură au una cu cealaltă? Găsiți aici unul dintre articolele care mie mi-a plăcut foarte tare.

Stereotipurile (însoțite de concluzia lor – prejudecata)  au rol funcțional. Ne ajută să reacționăm prompt, pe baza unor informații la prima vedere. Ceea ce e în regulă atunci când merg pe stradă sau decid dacă răspund unei conversații în tramvai sau în bar. Atunci nu are rost să aflu dacă omul îmbrăcat scump dar casual (conform brand-ului) e corporatist sau doar a furat hainele. Dar dacă vreau o relație (fie ea personală sau profesională), atunci am nevoie să văd ce e dincolo de etichete (fie ele cusute de haine sau tatuate pe piele). Nu degeaba concluzia stereotipului se numește prejudecată – fiindcă vine înaintea judecății, a cunoașterii omului din fața ta.  Etichetele  asociate cu tatuajul sunt legate de inteligență, competență (lipsa lor) sau atitudine (respectiv, inclinație la contestarea autorității). Și mă întreb, cât de stupid e să respingi un om pe care nu faci un demers să îl cunoști numai pentru că reacționezi condiționat (Pavlov… știe el de ce)? Și care e diferența dintre tatuajul ascuns și cel la vedere? Logica psihologică spune că doar gradul de conformism. Nimic altceva.

Nu știu voi ce credeți, dar eu cred că e util să ne alegem oamenii care contează în cunoștință de cauză. Așa că pe mine mă interesează dacă medicul din fața mea are diplomă și experiență, tatuajul mi se pare că e opțiunea lui. În viața mea de HR-ist căutam dovezile concrete care să ateste experiența, competența și abilitățile omului din fața mea. E drept că toate acestea presupun un efort de conștientizare a interacțiunii cu omul în cauză. Să ai un om în față nu e suficient pentru a declara că îl cunoști.

(imagine: http://honorsenglish11jkm.weebly.com/paradox.html)

Sacrificiul și egoismul

sacrificiul și egoismul
Mie îmi place să spun că sacrificiul este o mâncare, de cele mai multe ori, nesolicitată, care se dă cu lingura și se scoate cu coada.  Și îmi mai place să spun că motivele pentru care facem lucruri sunt ale noastre. Ceilalți sunt beneficiari secundari sau victime colaterale.  Așa se face că, punând cele două cugetări la un loc, ne ducem către explorarea posibilității ca sacrificiul să fie tot o formă de egoism, doar că mai puțin vizibilă ca atare.

Să vedem… Ce face un egoist? Ia decizii pentru el însuși, de care beneficiază personal. De regulă, nu îi întreabă pe ceilalți și nu îi ascultă dacă nu sunt de acord cu el. Are beneficii directe din ceea ce face.

Ce face cineva care se sacrifică? Începe prin a lua o decizie pentru propria persoană. Fapt că decizia aceea presupune să se lase pe el deoparte și să pună pe altcineva în loc, nu face decizia mai puțin personală.

De  ce face asta, care e beneficiul? De cele mai multe ori pentru a-și întreține o anumită părere sau imagine despre sine.  Și deloc de neglijat, poate face asta în timp ce pare că nu e egoist. De cele mai multe ori, cel care se sacrifică nu întreabă pe nimeni. Nici măcar pe beneficiarul presupus al sacrificiului. Care poate dacă ar înțelege despre ce e vorba și că prețul sacrificiului este fericirea celui care face gestul, venită la pachet cu regretele și reproșurile aferente, ar prefera varianta fără sacrificiu.

Să luăm scenariul tipic al sacrificiului parental. Adică cel al adultului care odată devenit părinte decide să nu mai țină cont de propria viață ci doar de cea a copilului. Își lasă propriile interese de viață (profesionale sau personale) deoparte aproape integral și se dedică copilului.  Copilul primește astfel, odată cu sacrificarea acestora și responsabilitatea de a face să merite acest sacrificiu. Primește simbolic și menirea  de a împlini viața netrăită a părintelui. Ce se întâmplă, de regulă, la prima deraiere semnificativă  a copilului de la drumul dorit, este că părintele va simți nu numai anxietatea firească a unui părinte responsabil ci și presiunea de a nu-și rata propria viață prin intermediul copilului.

Am văzut părinți care au preferat să se dedice creșterii copilului dar care au înțeles că au făcut asta pentru propria lor bucurie și împlinire. Copiii lor nu au fost beneficiarii vreunui sacrificiu ci doar al dragostei și atenției. Dar am văzut, cu mult mai des, varianta sacrificată de părinte. Deși nu au fost întrebați dacă doresc viața părintelui și presiunea de a o duce la îndeplinire, copiii au primit-o oricum. Cu tot cu imposibilitatea de a o pune în practică , de vreme ce nu poți face să merite viața altcuiva.

Eu zic că dacă tot mă las pe mine deoparte aș face bine să-nțeleg că singurul beneficiar al gestului sunt eu.  Și, înainte să fac sacrificiul meu cadou cuiva, ar fi un gest lipsit de egoism, să-ntreb beneficiarul dacă își asumă, pe lângă sacrificiul meu, și partea în care va primi frustrare, reproșuri și așteptări obligatoriu de îndeplinit.

Că de aia zic, că egoistul adevărat are un mare avantaj. Nu se sacrifică. Și dacă se cunoaște bine pe sine, îi respectă și pe ceilalți și înțelege că ia decizii numai pentru el. Va face astfel gesturi conștiente prin care se împlinește și își trăiește viața din plin alături de ceilalți și nu prin intermediul lor.

(imagine: http://marloluigijoble.blogspot.ro/)