Un lucru este absolut sigur. Nu poți trece prin viață necălcat pe bătături, fie ele sufletești sau existențiale. Dar oare de ce ne rănesc ceilalți? De ce, în ciuda faptului că toți ne ferim să fim răniți iar unii dintre noi ne ferim chiar și să-i rănim pe ceilalți, vom fi, inevitabil și predictibil, în situația de a răni și de a fi răniți? Să fie la mijloc vreo conspirație universală sau existențială? Sau vreo pedeapsă pentru comportamentul incalificabil care s-a lăsat cu alungarea din rai? Eu cred că ni se trage mai degrabă de la modul cum suntem proiectați. Haideți să vedem.
Suntem ego-centrați. Adică ne trăim propriile vieți, vedem viața prin proprii ochi și suntem atenți la propriile probleme. În plus, suntem în același timp la fel cu ceilalți și foarte diferiți (chiar unici). Cele două aspecte (ego-centrarea și unicitatea) determină mai multe tipuri de reacții care pot determina cu ușurință rănirea participanților la traficul vieții cotidiene. De pildă, nu vorbim întotdeauna în deplină cunoștință de cauză și nici nu ne gândim prea bine înainte să deschidem gura. Din cele două combinate se naște cu ușurință „populara” gafă. Deseori, oamenii care se plâng că fac gafe constant sunt mai degrabă atenți la propriile persoane și procese de gândire decât la ceea ce se întâmplă în jurul lor. O gafă este, de fapt, o idee sau afirmație care nimerește prost pentru că emitentul nu a fost vigilent.
Ne mai iese să ne rănim reciproc și pentru că nu ne putem citi gândurile. Contrar opiniei populare, nu ne pricepem deloc la asta. Așa că habar n-avem ce tip feedback așteaptă cealaltă persoană. Dacă avem noroc să formuleze corect și complet ce așteaptă de la noi e simplu, dar –sincer – de câte ori în viață avem bafta asta?
Alt motiv des întălnit este acela că sensibilitățile noastre nu sunt vizibile pentru ceilalți. Iar faptul că suntem educați să ne și străduim să le ascundem nu ajută. Iar dacă nu le știu, nici nu au cum să le menajeze, chiar dacă și-ar dori asta.
Nu în ultimul rând, folosim relațiile cu ceilați deseori ca țintă pentru deversarea emoțiilor percepute ca negative. Frustrarea sau furia se pretează bine la acest tip de transfer. Adică, altfel spus mă evervează șeful și mă cert cu nevasta sau sunt nervos cu copilul.
Dacă am stabilit că povestea cu lumea bună și plină de considerație și dragoste nu poate exista din motive de design, atunci putem să vedem ce e de făcut pentru a fi mai pregătit și pentru a putea schimba felul de relaționare cu situațiile cu potențial de rănire pentru mine.
Primul principiu este acela că „ce face sau spune un om spune ceva despre el, nu despre mine”. Ceea ce înseamnă că, de cele mai multe ori, ceea ce face sau spune omul nu e menit să mă rănească pe mine. Se întâmplă să mă rănească dar asta mai ales pentru că eu am o sensibilitate. Ceea ce ne duce către principiul următor, adică acela că „unde e problema se află și soluția”. De vreme ce pe mine mă nemulțumește sau rănește ceva, e responsabilitatea mea să fac lucrul cunoscut, să înțeleg cum anume ajunge la mine (care este sensibilitatea mea) și să o adresez.
Și de aceea ne rănesc ceilalți. Pentru că le permitem. Nu știu voi ce credeți dar, pentru mine, e mai logic să mă echipez pentru frigul de la Polul Nord decât să mi se pară drept să fi fost un mediu prietenos și să mă plâng constant de degerături.
(imagine: animalslook.com)
