De ce ne rănesc ceilalți?

de ce ne ranesc ceilalti

Un lucru este absolut sigur. Nu poți trece prin viață necălcat pe bătături, fie ele sufletești sau existențiale. Dar oare de ce ne rănesc ceilalți? De ce, în ciuda faptului că toți ne ferim să fim răniți iar unii dintre noi ne ferim chiar și să-i rănim pe ceilalți, vom fi, inevitabil și predictibil, în situația de a răni și de a fi răniți? Să fie la mijloc vreo conspirație universală sau existențială? Sau vreo pedeapsă pentru comportamentul incalificabil care s-a lăsat cu alungarea din rai? Eu cred că ni se trage mai degrabă de la modul cum suntem proiectați. Haideți să vedem.

Suntem ego-centrați. Adică ne trăim propriile vieți, vedem viața prin proprii ochi și suntem atenți la propriile probleme. În plus, suntem în același timp la fel cu ceilalți și foarte diferiți (chiar unici). Cele două aspecte (ego-centrarea și unicitatea) determină mai multe tipuri de reacții care pot determina cu ușurință rănirea participanților la traficul vieții cotidiene. De pildă, nu vorbim întotdeauna în deplină cunoștință de cauză și nici nu ne gândim prea bine înainte să deschidem gura. Din cele două combinate se naște cu ușurință „populara” gafă.   Deseori, oamenii care se plâng că fac gafe constant sunt mai degrabă atenți la propriile persoane și procese de gândire decât la ceea ce se întâmplă în jurul lor. O gafă este, de fapt, o idee sau afirmație care nimerește prost pentru că emitentul nu a fost vigilent.

Ne mai iese să ne rănim reciproc și pentru că nu ne putem citi gândurile. Contrar opiniei populare, nu ne pricepem deloc la asta. Așa că habar n-avem ce tip feedback așteaptă cealaltă persoană. Dacă avem noroc să formuleze corect și complet ce așteaptă de la noi e simplu, dar –sincer – de câte ori în viață avem bafta asta?

Alt motiv des întălnit este acela că sensibilitățile noastre nu sunt vizibile pentru ceilalți. Iar faptul că suntem educați să ne și străduim să le ascundem nu ajută. Iar dacă nu le știu, nici nu au cum să le menajeze, chiar dacă și-ar dori asta.

Nu în ultimul rând, folosim relațiile cu ceilați deseori ca țintă pentru deversarea emoțiilor percepute ca negative. Frustrarea sau furia se pretează bine la acest tip de transfer. Adică, altfel spus mă evervează șeful și mă cert cu nevasta sau sunt nervos cu copilul.

Dacă am stabilit că povestea cu lumea bună și plină de considerație și dragoste nu poate exista din motive de design, atunci putem să vedem ce e de făcut pentru a fi mai pregătit și pentru a putea schimba felul de relaționare cu situațiile cu potențial de rănire pentru mine.

Primul principiu este acela că „ce face sau spune un om spune ceva despre el, nu despre mine”. Ceea ce înseamnă că, de cele mai multe ori, ceea ce face sau spune omul nu e menit să mă rănească pe mine. Se întâmplă să mă rănească dar asta mai ales pentru că eu am o sensibilitate. Ceea ce ne duce către principiul următor, adică acela că „unde e problema se află și soluția”. De vreme ce pe mine mă nemulțumește sau rănește ceva, e responsabilitatea mea să fac lucrul cunoscut, să înțeleg cum anume ajunge la mine (care este sensibilitatea mea) și să o adresez.

Și de aceea ne rănesc ceilalți. Pentru că le permitem. Nu știu voi ce credeți dar, pentru mine, e mai logic să mă echipez pentru frigul de la Polul Nord decât să mi se pară drept să fi fost un mediu prietenos și să mă plâng constant de degerături.

(imagine: animalslook.com)

Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei

curaj

Eu cred că dacă accepți că definiția curajului este cea din titlu ai mai multe avantaje. Primul ar fi că poți scăpa de așteptarea conform căreia atunci când ai curaj nu îți e frică.  Lucru bun pentru că te scutește să crezi că oamenii care au curaj sunt privilegiați pentru că sunt lipsiți de frici sau de anxietăți. A doilea avantaj ar fi că “simțitul” îl primești când te naști, dar managementul (al fricii inclusiv) se învață.  Al treilea și deloc de neglijat ar fi avantajul că odată ce înțelegi că pentru a fi curajos ai nevoie de frică (altminteri nu ai ce management să execuți), frica în chestiune nu mai devine o problemă ci o oportunitate. Și pentru că avem tendința să fugim de probleme și să ne îndreptăm către oportunități capeți deschiderea necesară pentru privirea fricilor în față și nu de sub patul existențial.

Clar și științific este dovedit că toți avem frici și anxietăți. Conform premisei de mai sus, asta implică și că suntem – “by default” și curajoși. Eu cred că suntem curajoși în fiecare zi. Problema e că suntem inclinați să trecem cu vederea lucrurile pe care le facem cu ușurință și să ne concentrăm pe cele care ne ies mai greu.  De ce e important să înțelegem asta? Păi oameni buni, înseamnă că știm cum se manage-uiește frica.  Și că probabil ne descurcăm mai bine cu unele modele de frică și mai puțin cu altele. Știm însă cum se face! Avem nevoie doar de conștietizare și de perfecționare.

Se spune despre oamenii celebri că au avut curaj. Mie mi s-a părut interesant să văd, în funcție de definiția pe care unii dintre ei au dat-o, care e frica care li s-a părut definitorie. Hai să vedem…

Să fie oare doar o întâmplare că o deschizătoare de drumuri, care a plecat din partea de jos a societății și a ajuns să fie un etalon a spus că:  “Cel mai  mare act de curaj este să gândești cu mintea ta”? Coco Chanel așa credea. Și care credeți că poate fi frica de bază a cuiva pe drumul dintre a fi nimeni și a ajunge cineva care setează standarde? Teama de validare, acutizată de lipsa de repere. Prețul plătit pentru deschiderea de drumuri.

“Curaj înseamnă să te ridici și să vorbești; curaj inseamnă deasemenea să stai jos și să taci”. Să fie doar o întâmplare că definiția cu pricina vine de la măritul Winston Churchill? Dacă vă puneți în pantofii lui care o fi fost frica lui majoră în a decide destine de oameni, de tări și de istorie?

“Any intelligent fool can make things bigger, more complex, and more violent. It takes a touch of genius – and a lot of courage – to move in the opposite direction.”, spunea Einstein. Oare de ce?

“Curajul nu este absența fricii ci, mai degrabă, concluzia că altceva e mai important decât frica”. Aceasta este povestea lui Ambrose Redmoon. Vă las pe voi să descoperiți tipul de frică din spatele definiției.

Suntem deci curajoși în fiecare zi. Când spunem “nu” sau “da”. Când intrăm în relații cu ceilalți și ne dezvăluim credințe. Ori de câte ori ne spunem o părere sau nu ne spunem una și ne ținem gura. Când părăsim sau suntem părăsiți. Când devenim părinți. În fiecare zi a vieții noastre. Așa că, zic eu, de vreme ce nimeni nu le știe face chiar pe toate, de e vreo frică pe care încă nu am învățat s-o gestionăm, azi e o zi la fel de bună ca oricare alta.  Căci despre frica asta vorbea Eleanor Roosevelt (oare de ce?) atunci când definea curajul ca fiind abilitatea “de a face în fiecare zi ceva care te sperie”.

(imagine: politicstand.com)

10 lucruri neadevărate despre frică

fear

Primim, încă de mici, informații contradictorii. Mai întăi suntem învățați că oamenii puternici nu se tem. Dacă femeile mai au scăpare (deh, sexul slab), pentru bărbați invățătura asta devine o emblemă ce se poartă la vedere.  Dar, lucrurile nu rămân așa.  Căci, mai apoi,  ni se mai spune și că prudența și prevederea sunt lucruri bune, pentru că, nu-i așa, ne țin la adăpost de numeroase surprize neplăcute.  Eu propun să ne amuzăm azi trecând în revistă zece afirmații destul de des întâlnite dar incorecte despre frică.

1. Mi-e frică deci nu pot. E adevărat că avem impresia că multe dintre gândurile care determină frica încep cu „nu pot să”. Totuși nu acela este primul pas. Frica nu funcționează în lipsa consecințelor. Nu îmi poate fi frică decât dacă, la capătul drumului, văd o consecință care nu mă avantajează.  Practic, când „nu pot”, de cele mai multe ori, îmi imaginez un scenariu care se termină fără „happy end”. Adică „nu pot” este de fapt un „nu vreau să îmi asum o consecință”. Adică dacă nu pot să-i spun mamei mele că nu-i răspund la telefon când sunt la serviciu, de fapt nu vreau să-mi asum scandalul sau faptul că se va supăra pe mine. Adică, mi-e frică că se va supăra.

2. Mi-e frică deci sunt prudent. E adevărat că dacă nu mănânci pește nu-ți pot rămâne oase în gât. Dar asta nu înseamnă că nu te poate călca mașina. Ideea este că ce estimez eu că mi se poate întâmpla nu are nici o obligație să devină adevăr.  Experiența mea precendentă oferă informați relevante câteodată dar nu are rol de înțelepciune supremă. De exemplu, suntem mai inclinați să ne temem de accidentele de mașină sau de motor deși cel mai periculos este să fii… pieton. Da, statistic vorbind avem mai multe șanse să murim dacă suntem pietoni decăt dacă suntem motocicliști.  Așa că e util să ne chestionăm prudența cu aceeași grijă cu care ne justificăm frica.

3. Simt că mie frică, deci mi-e frică. Ca orice emoție care se respectă frica are și ea un set de simptome. De la golul în stomac, la bătăi mai rapide ale inimii, uscarea gurii până la blocarea gândirii, bâlbâială sau orice alte simptome care personalizează frica fiecăruia dintre noi.  Ideea este că, înainte să simt că mi-e frică, gândesc ceva care va determina ceea ce simt. Așa că eu am o vorbă… Când simți că ți-e frică, verifică rapid. Dacă nu ai în față un tigru bengalez viu și nervos atunci e util să fii atent la ce gândești.  De cele mai multe ori, nu ceea ce se întâmplă determină frica ci ceea ce gândesc despre ce urmează să se întâmple.

4. Mi-e frică deci se va întâmpla ceva rău. Frica are talentul de a ne da iluzia că ce gândim se va tranforma în realitate. Realitatea rațională (statisitică pentru cunoscători) ne spune că 98% dintre griji nu se întâmplă.  Ceea ce ne demonstrează că suntem foarte slab dotați ca prezicători de dezastre.  Ideea e că de fapt, real, habar n-avem ce urmează să se întâmple. Putem presupune dar nu putem garanta (de unde și existența noțiunii de surpriză).  Mai mult nivelul de frică generat atunci când îmi imaginez ceva va fi de 3 până la 10 ori mai mare decât ce voi trăi atunci când experimentez realitatea.

5. Dacă mă prefac că nu mi-e frică îmi trece. Ne pricepem foarte bine să nu lăsăm să se vadă ce simțim. Dar asta dă doar o altă față fricii. Dacă nu o arăt nu înseamnă că nu există și nu înseamnă că nu îmi va detemina reacțiile. Până la urmă curentul electric curentează și dacă e ascuns în priză. Dacă admit că îmi este teamă îmi pot controla mai bine acțiunile.

6. Dacă scap de frică sunt curajos. Mie îmi place să spun că ceea ce se numește curaj nu este o lipsă de frică ci doar un management eficient al acesteia. A trece dincolo de frică înseamnă a admite că te temi, a trece în revistă care sunt consecințele de care te temi și a decide dacă îți asumi riscul acelor consecințe.

7. Dacă nu recunosc că mi-e frică voi lua decizii mai ușor. Culmea este că este exact invers. Pentru că dacă ajung la pasul în care mă gândesc la consecințe voi constata că o parte dintre ele sunt neraționale sau puțin probabile. Așa că voi opera cu mai puține constrângeri atunci cănd iau decizii. Dacă am curaj să admit că mă tem și să pun sub lupă ce anume determină asta.

8. Mi-e frică că nu o să reușesc. Ne este frică nu de nereușită ci de implicațiile eșecului. Eu cred că să încerci și să o dai în bară nu e un eșec ci doar o eroare de proces din care vei învăța multe. Să nu încerci e un eșec. Pentru că de câte ori alegi să nu faci ceva de teamă o bucățică de viață rămâne netrăită.

9. Frica este dușmanul meu cel mai mare. Nu e chiar așa… Frica e un element important în păstrarea integrității noastre fizice și psihice. E un bodyguard eficient. E suficient să vă gândiți la ceea ce se întâmplă cu cei care au insensibilitate congenitală la durere. Pentru că nu simt durere, nu simt nici frică.Eu cred că nu frica e problema ci cât de constructiv și rațional  este ceea ce se află în spatele ei.

10. Frica mă ține în priză. Știm proverbul conform căruia „frica păzește pepenii”. Frica este însă o mare consumatoare de energie. Oricine a experimentat un atac de panică poate confirma asta.  Astfel, devine esențial să încerc să mențin nivelul la optim necesar.  Altminteri nu o să am ce pepeni să păzesc pentru că de teamă că s-ar putea să mi-i fure la toamnă nu am să găsesc energia să mai semăn primăvara.

(imagine: http://bcmlife.net/)

Emoțiile

Emotiile

Emoțiile sunt poarta prin care simțim lumea. Sunt cele care ne scriu o mare parte din povestea realității de fiecare zi. Căci ceea ce trăim nu e realitatea ci doar povestea pe care ne-o spunem despre ea. Povestea e scenariu, actorii sunt emoțiile. Emoțiile fac ca povestea să ne prindă cu atâta măiestrie câteodată încât realitatea păstrează doar valoare de simbol.

Sunt opt cu toate și din ele doar două (bucuria și iubirea) întruchipează personaje „pozitive”. Viața e grea, nu? Frică, mânie, tristețe, rușine…Eu cred că toate emoțiile sunt pozitive și că doar tendința noastră de a fugi de ele este negativă. Și cred că dacă le-am accepta și am învăța să ascultăm mesajul pe care îl primim prin intermediul lor, ar fi mai greu să ajungem la nivelul la care ele preiau controlul.

Vedem pe geamul vieții o realitate, ne spunem o poveste despre ea prin dialogul nostru interior și îi dăm viață prin emoții. Poate că nu putem schimba realitatea dar, DA, putem schimba povestea și dacă facem asta, emoțiile se vor adapta. Putem rescrie împreună povestea ta în așa fel încât să fi cum te dorești.

Tu, cum te simți astăzi?

Dezgustul

dezgustul

Dezgustul, disprețul, aversiunea, detestarea și repulsia sunt markeri eficienți ai neplăcerii. Ceva din ce primesc de la realitate nu e pe placul meu sau este purtător de amintiri de experiențe nu tocmai plăcute.

Pot învăța să detest lucruri prin propria trăire sau prin cea a altora, așa că ce detest nu e neapărat trăit ci poate fi doar învățat. Aversiunea poate fi și semn că aș avea de lucru la propria persoană. În mod paradoxal detest sa văd la ceilalți punctele mele slabe ca un reminder permanent al imperfecțiunii proprii. Pentru că oare ce detest în omul pe care îl acuz de lașitate? Ce face el sau faptul că face reală posibilitatea ca eu să fac la fel?

Sa luăm vârful de lance – da, disprețul… Semn clar ca eu cel ce disprețuiește sunt mult mai bun decât semenul meu. Să ne gândim mai bine totuși… Avem (si asta-i bine până la un punct pentru ecologia noastră proprie) tendința de a marca „greșit” aproape tot ce-i „diferit” de propria persoană sau concepție de viață. Uităm adesea că însă lucrurile sunt relative și că, de exemplu, vreo zece kilograme în plusul siluetei sunt una dacă faci poze printre franțuzoaice la Paris și alta dacă faci același lucru într-un McDonalds la New York.

Dacă îndrept spre interior dezgustul sau repulsia sunt în situația în care ele devin o armă distructivă de temut. Disprețul ori dezgustul față de propria persoană mă pot răni cumplit pentru că ajung la nivelul cel mai intim și sensibil al ființei mele. Până la urmă eu sunt persoana cea mai informată despre mine, nu? De-aici și până la auto-pedepsire prin înfometare sau prin însingurare nu e decât un pas.

Dezgustul față de sine însuși este ca un ger cumplit care te lasă înghețat și lasă doar sufletul sa ardă de rușine ca singur semn ca încă ești în lume. Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu s-o gestionezi de unul singur.

Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci. A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi însoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.

Bucuria

Bucuria

Fericirea, ușurarea, mulțumirea, binecuvântarea, încântarea, amuzamentul, mândria, plăcerea senzuală, răsplata, satisfacția, extazul adică însoțitorii bucuriei. Emoția care ne face ziua luminoasă și către care e mai ușor de mers prin hopurile mai puțin plăcute ale existenței. Edenul plin de fericire către care tindem toți. Semnul ca viața merge în direcția dorită. Dar asta-i partea simplă, adică cea în care bucuria pică bine. Și poate n-o să credeți, dar nu e imposibil să fie diferit.

Lipsa ei are un rol de semnalizare important. În sensul că îmi spune că e cazul să schimb ceva în viața mea. Că poate fac prea multe sau importante compromisuri (că nu spun „nu” adică) și asta mă poate lipsi de mare parte din mândrie și din mulțumire.

Prea multă bucurie, ce duce către efervescență și un fel de energie care îmi fură somnul zile în șir, mă face să fac lucruri continuu și fără de odihnă, o frenezie a minții rezumând pe scurt e poate un semn ca prea mult dintr-un lucru bun se întâmplă. Și dacă la final trec brusc la o tristețe adâncă atunci e chiar un semn de îngrijorare.

Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu s-o gestionezi de unul singur. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci.

A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie să parcurgi drumul singur. Pot fi insoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.

Iubirea

Iubirea

Multe s-au întâmplat pe lume din iubire. Și mântuiri dar și războaie.
Prietenia, încrederea, amabilitatea, afinitatea, devotamentul, adorația, dragostea, acceptarea, mila – oricare dintre ele stau la baza unor povești care te-nduioșază. Ce-am face oare fără ele… E suficient să le citești și știi ca omenirea mai are o speranță. De asta se ocupă mântuirea. Dar să vedem războiul…

E simplu. Se naște ca reacție la pierderea iubirii – mai ales – sau a oricăreia din cele de mai sus. Venim pe lume genetic programați să nu putem prea lesne trăi fără iubire. Da, lipsa ei poate ucide la propriu un sugar. Copii și-apoi adulți, rămânem condiționați de dragoste. Nici unul dintre noi nu are nevoie de mai mult de cinci minute să readucă acut în suflet povestea ultimei pierderi a dragostei.

Și să vorbim și despre cele mai nebunești decizii sau cele mai crunte compromisuri făcute pentru a fi iubit. Și asta ne poate arunca-n singurătate căci nu-i așa – e prea riscant sa fi rănit din nou.

Putem sfârși luați prizonieri, în numele iubirii, într-o relație care ne chinuie dar care pare să fie singura sursă de dragoste din lume. Sau, putem crede că cine suntem cu adevărat nu e destul pentru a fi iubit și ne putem petrece viața chinuitor, zi după zi, fiind altcineva decât suntem de fapt.

Și mila are rolul ei. Poți crede despre tine că ești demn de milă și nu deajuns de bun să ieși în lume sau să fi văzut. Sau putem lăsa mila să ne conducă relațiile sfârșind prin a răbda mai mult decât e cazul.

Iubirea poate fi extaz. Dar dacă e agonie, este firesc să-ți fie greu să gestionezi situația de unul singur. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci. A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi insoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.

Mânia

mânia

Furia, resentimentul, exasperarea, indignarea, vexarea, animozitatea, irascibilitatea, ostilitatea, ura – rudele mai mult sau mai puțin cunoscute ale mâniei.

În formele ei mai cuminți (indignare, exasperare, animozitate sau vexare), reprezintă un semn că ceva decurge împotriva a ceea ce ne dorim noi și că percepem acel ceva ca pe o agresiune sau o nedreptate. Este de ajutor în setarea propriilor limite în raport cu ceilalți.

Dacă ne uităm însă la formele ei mai puternice (ostilitate, furie sau ură) și dacă le regăsim (pe acestea sau pe cele mai puțin vizibile) în tabloul sentimentelor de fiecare zi, atunci probabil că le regăsim și comportament (izbucniri de furie, reacții necontrolate) și sunt vizibile și problemele generate de ele – relații tensionate, comportament rezervat din partea celorlalți sau chiar evitare.

De cele mai multe ori, o izbucnire de furie este doar picătura care umple paharul necomunicării la timp a ceea ce ma supără, mă deranjează și este perceput de mine ca ofensiv sau nedrept.

Furia sau ura sunt ca o furtună cu aer fierbinte de Africa. Dezleagă energia acumulată dar lasă în urmă doar pustiu. Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu să gestionezi furia sau ura de unul singur. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci. A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi insoțitorul tău într-o călătorie de regasire a ta, așa cum te dorești.

Rușinea

rusinea

Rușinea, vinovăția, jena, remușcarea, umilința și regretul sunt modelatorii cei mai întâlniți ai interacțiunilor dintre oameni. “Cum ai putut să faci așa ceva după tot ce am făcut pentru tine?! E o întrebare pe care, probabil, oricare dintre noi am auzit-o măcar o dată în viață și, tot probabil, prima dată chiar în copilărie. Inducerea rușinii și implicit măcar a unui dram de vinovăție, e drumul cel mai scurt în a obține ce doresc de la altcineva.

Ca orice altceva pe lume însă, rușinea ( și sentimentele înrudite) au și valențe pozitive. Sunt markeri eficienți ai contradicției dintre ce fac și ce principii am. Ajută la discernământ, căci nu-i așa, oricare dintre noi am face ceva mai multe decât nu facem azi din jenă. Iar o compresă cu regret ajută la vindecarea unei răni produsă din neștiință altuia sau ție însuți.

Dacă nu pot ieși din casă pentru că rușinea îmi transmite ca sunt un om penibil, de care toți vor râde sau crede ca e doar un prost sau dacă vinovăția îmi închide gura și face imposibil să spun că “hei, nu asta vreau cu viața mea” unei persoane semnificative pentru mine atunci e prea mult dintr-un lucru bun și – în consecință – distructiv.

Rușinea, vinovăția, jena, remușcarea, umilința și regretul sunt aliați ai fricii și multe dorințe mor mult înainte să se nască pentru că nu-i fac fața acestei alianțe redutabile. Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu să fi chiar cine ești fără rușine sau vinovăție. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci.

A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi însoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.

Surpriza

Surpriza

Surpriza, șocul și mirarea Un trio deloc simplu de gestionat. Să luăm, ca de obicei, partea folositoare la început.

Surpriza e un semn că e o diferență între ce prevedeam și ce primesc de la realitate. Surpriza e până la urma doar o eroare de estimare; depinde doar de sensul diferenței ca ea să fie pozitivă sau nu atunci când se produce. Pot fi surprins de alții sau pot fi surprins de mine. Plăcut sau neplăcut. Când ce primesc e chiar mai bine decât mă așteptam, surpriza e plăcută. Asta e partea bună pentru că fără ea nu am putea aprecia un banc sau o petrecere surpriză sau n-aș putea fi mândru că m-am descurcat peste așteptări.

Când însă nu-mi convine ce văd sau simt atunci e neplăcută. Dacă deodată diferența între ce prevăd și ce seîntâmplă e mult prea mare și mult prea neplăcută atunci se instalează șocul ca un răspuns firesc și omenesc la traumă. În funcție de cum mă adaptez noii realități pot trece singur peste traumă adică îi pot găsi un înțeles, un sens și pot trece mai departe.

Dar dacă nu atunci probabil simt că retrăiesc continuu aceeași experiență și că încet, încet, ea îmi ia viața și mintea prizonieră. Nu pot dormi, mi-e poate frică tot timpul și toate gândurile mele se duc în retrăirea la nesfârșit a experienței. Nu îi găsesc un sens și-o noimă și pare că ar fi trebuit putut să fac mult altfel decât am reușit atunci.

Șocul e ca o ceață deasă. Realitatea așa cum o știai dispare. Rămâi pierdut, dezorientat împins pe drumul existenței de frică și vinovăție..

Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu s-o gestionezi de unul singur. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci. A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi însoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.