frica Archives - Miruna Stănculescu

În căutarea jumătății – Diferența dintre depedență și interdependență

07/04/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Sunt de acord că suntem proiectați să avem relații. Fapt că vrem relații de cuplu este una dintre consecințele acestui lucru (în combinație cu sexul, ce-i drept). Dar asta nu înseamnă că nu putem funcționa singuri, ci doar că ne simțim mai bine atunci când avem sentimentul că suntem conectați autentic cu alte persoane. Dacă nu înțelegem că se poate și de capul nostru, atunci pornim în căutarea „jumătății”. Aceasta este diferența fundamentală dintre dependență și interdependență.

Cred că cel mai bine pot explica diferența grafic, după cum urmează:

Avem mai sus ecuația unei relații mature și armonioase, formată din doi indivizi, diferiți și funcționali. În care ambii admit că da, au nevoie unul de celălalt pentru a le fi mai bine și că își doresc să formeze o pereche. Insist, o pereche, adică doi indivizi separați care aleg să stea împreună. În ciuda faptului că au alte alternative.

However (vorba francezului), poveștile romantice ne explică altă variantă:

Adică cea în care pornim la drum incompleți în căutarea unei jumătăți din noi. Dacă ajung să cred că unica mea soluție pentru a deveni un individ complet e să-mi găsesc ailaltă jumătate care umblă razna prin lume, atunci o să am tovarăș de drum disperarea. Căutarea însoțită de disperare e rețeta perfectă pentru găsirea unei relații disfuncționale. Nu numai că va tinde să idealizeze orice potențial partener (ascunzând cu dibăcie semnalele de alarmă) ci îmi va trimite constant mesajul că sunt neterminat, neîmplinit și incomplet.

Odată ajuns în relație, îmi voi investi partenerul cu responsabilitatea completitudinii mele, că doar e jumătatea mea, nu? Orice potențială amenințare de rupere a relației mă va rupe în două, readucându-mă la stadiul inițial de individ incomplet. Acesta este drumul către “nu pot trăi fără tine”, adică către dependența relatională.

Adevărul științific și pragmatic este că oricare dintre noi suntem imperfecți și incompleți. Doar că varianta romantică omite să ne spună că perfecțiunea nu există și că sentimentul de împlinire vine din interior. Ceea ce face imposibil să îl primești din afară. Așa se face că o relație armonioasă are nevoie de interdependență adică de conștientizarea faptului că ne putem ajuta unul pe celălalt (practic sau emoțional) și că asta face mersul prin viață mai plăcut și mai ușor. Dar în timp ce facem asta, rămânem responsabili pentru propriile persoane și trasee de viață, celălalt având rol de tovarăș de viață benevol. Relațiile funcționale sunt flexibile. Azi am eu nevoie de ajutor, mâine partenerul meu de viață. Dar, cel mai adesea, suntem în relație pentru că ne bucurăm unul de celălalt și pentru că, dincolo de conflictele inerente (generate de faptul că suntem diferiți și distincți) ne simțim bine împreună.

Deci, dacă ești în căutarea jumătății, rezolvarea nu este undeva prin lumea largă ci în interiorul tău. Acolo poți găsi echilibrul de care ai nevoie pentru a te putea proiecta ca egal într-o relație de cuplu.

(imagine: wearemadisoncounty.org)

Frica – avem oare nevoie de sofware update?

12/08/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Ți-e frică de înălțimi sau de cădere în gol? Ori poate de spații deschise? Ești preocupat până la obsesie de posibilitatea de a fi grav bolnav? Sau de eventualitatea în care tu ai putea fi în pericol sau cei aproape ție ar putea păți ceva? Ai frică de apă, de șerpi, de insecte? Ei bine, nu ți se întâmplă doar ție. Și culmea este că, deși frica este înalt inconfortabilă, totul a început cu intenții bune. Strămoșii noștri simțeau la fel iar asta a făcut posibil ca noi să existăm azi.

Toate fricile de mai sus au în comun faptul că ne pot pune viața în pericol. Dar cum am ajuns la frică? Să ne imaginăm că tu ai fi proiectatul sistemelor de operare pentru hardware-ul(vezi creierul) prototipului ființei umane. Să mai presupunem că treaba ta ar fi să ai un produs finit care să poate supraviețui într-o lume preistorică și neprietenoasă. O lume în care cine mănâncă pe cine este regula de bază. Care crezi că ar fi dotarea principală pe care ai considera necesar să o incluzi? Frica. Ea ar avea rol adaptativ și de scăpare al pielii. Indivizii care ar fi urmat să moștenească pământular fi fost (printre altele) cei care aveau frică de înălțime (pentru că asta i-ar fi împiedicat să cadă de prea sus), cei care aveau frică de spațiile mici (pentru că asta i-ar fi scutit să se trezească înghesuiți de vreun șarpe sau vreun tigru), cei care s-ar fi temut de spațiile deschise (pentru că asta i-ar fi scutit să devină tentanți pentru vreun prădător) sau cei care s-ar fi speriat cel mai tare și, implicit, ar fi alergat cel mai repede. Și uite așa, software-ul proiectat de tine ar fi fost transmis din generație în generație. Ți se pare că bat cîmpii? Ei bine…

77% dintre mamele cu frică de apă declară că, la prima vedere a unei piscine, copiii lor au manifestat frică de apă. Defapt, din ce trăiești mai departe de maresau ocean, de asta ai mai mari șanse să îți fie frică de apă. Un alt studiu a corelat diverse frici din copilărie cu incidența accidentelor în decursul vieții. Nu e de mirare că s-a descoperit că frica de înălțimi din copilărie era invers proporțională cu accidentarea. Exemple sunt mai multe dar concluzia ar putea fi aceea că software-ul se transmite și că, pe alocuri, încă ne păzește pielea. Primim deci, de la naștere, un sofware care vine de-a gata cu niște frici ancestrale.

Păi și dacă sunt ancestrale, de ce naiba m-a apucat frica de zbor cu avionul la 30 de ani, și brusc – m-a întrebat unul dintre clienții mei. O întrebare interesantă, trebuie să recunoașteți. Explicația este că, după perioada din copilărie de manifestare a diverselor frici ancestrale (de întuneric, de monștri, de separare, etc.), software-ul se dezactivează și are nevoie de un anumit nivel de stres pentru a se reactiva. Aceasta pare să fie explicația faptului că tulburările anxioase apar, de regulă, începând cu stadiul tânărului adult.

Unde începe problema? Nu știu ce ai fi făcut tu în pielea dezvoltatorului de software dar chestia este că rasa umană a primit o versiune care se adaptează dar nu are incluse update-uri (deh, o fi fost preistorie și tăiere de fonduri în același timp). Partea adaptabilă ne face să adaugăm experiențele și, implicit, fricile personale la cele preistorice. De exemplu, de cele mai multe ori, e suficientă o singură indigestie spectaculoasă pentru a te lecui de mîncatul unui anumit aliment. Până aici pare că încă suntem în zona în care frica e un lucru bun, dar pentru că am primit versiunea fără update-uri, stimulii au rămas la fel de activi ca acum 50.000 de ani, doar că acum în spații deschise riști să te omoare doar poluarea sau expunerea la soare (pe care l-am “stricat” tot noi), alergatul rapid are ca beneficiu doar medalii, iar frica de stat în lift se lasă cu foarte mult mers pe scări. În plus, suntem expuși la bug-uri (pe numele lor academic erori cognitive). Unul dintre bug-uri este emiterea celui mai negru scenariu. Pilotul avionului deschide ușa de la cabină, deci e clar că ne prăbușim. Nu mai aud cu o ureche deci e clar că am cancer. Bug-ul împiedică generarea de scenarii alternative pozitive, lăsând cel mai negru scenariu ca alternativă prevalentă. Următorul exemplu ar putea ficatastrofizarea- adică “abilitatea” de a nu vedea decât potențiale dezastre. Mi-e teamă că o să fiu atât de penibil încât toată lumea o să se ridice și o să iasă din sală. Mi-e teamă că nu voi găsi niciodată un partener de viață. Lista e mai lungă, dar o să mă opresc aici.

Gîndește-te la fricile sau fobiile tale din perspectivă evoluționistă. La ce or fi fost ele utile acum 50.000 de ani? La ce mai sunt utile acum? De cele mai multe ori concluzia este că ai de-a face cu un răspuns corect, în epoca greșită. Altfel spus, că ai nevoie de un software update. Cum se poate face acest lucru? Te invit să stăm de vorbă și să găsim împreună update-urile de care are nevoie versiunea ta de software.

(imagine: osxdaily.com)

Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei

14/01/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Eu cred că dacă accepți că definiția curajului este cea din titlu ai mai multe avantaje. Primul ar fi că poți scăpa de așteptarea conform căreia atunci când ai curaj nu îți e frică. Lucru bun pentru că te scutește să crezi că oamenii care au curaj sunt privilegiați pentru că sunt lipsiți de frici sau de anxietăți. A doilea avantaj ar fi că “simțitul” îl primești când te naști, dar managementul (al fricii inclusiv) se învață. Al treilea și deloc de neglijat ar fi avantajul că odată ce înțelegi că pentru a fi curajos ai nevoie de frică (altminteri nu ai ce management să execuți), frica în chestiune nu mai devine o problemă ci o oportunitate. Și pentru că avem tendința să fugim de probleme și să ne îndreptăm către oportunități capeți deschiderea necesară pentru privirea fricilor în față și nu de sub patul existențial.

Clar și științific este dovedit că toți avem frici și anxietăți. Conform premisei de mai sus, asta implică și că suntem – “by default” și curajoși. Eu cred că suntem curajoși în fiecare zi. Problema e că suntem inclinați să trecem cu vederea lucrurile pe care le facem cu ușurință și să ne concentrăm pe cele care ne ies mai greu. De ce e important să înțelegem asta? Păi oameni buni, înseamnă că știm cum se manage-uiește frica. Și că probabil ne descurcăm mai bine cu unele modele de frică și mai puțin cu altele. Știm însă cum se face! Avem nevoie doar de conștietizare și de perfecționare.

Se spune despre oamenii celebri că au avut curaj. Mie mi s-a părut interesant să văd, în funcție de definiția pe care unii dintre ei au dat-o, care e frica care li s-a părut definitorie. Hai să vedem…

Să fie oare doar o întâmplare că o deschizătoare de drumuri, care a plecat din partea de jos a societății și a ajuns să fie un etalon a spus că: “Cel mai mare act de curaj este să gândești cu mintea ta”? Coco Chanel așa credea. Și care credeți că poate fi frica de bază a cuiva pe drumul dintre a fi nimeni și a ajunge cineva care setează standarde? Teama de validare, acutizată de lipsa de repere. Prețul plătit pentru deschiderea de drumuri.

“Curaj înseamnă să te ridici și să vorbești; curaj inseamnă deasemenea să stai jos și să taci”. Să fie doar o întâmplare că definiția cu pricina vine de la măritul Winston Churchill? Dacă vă puneți în pantofii lui care o fi fost frica lui majoră în a decide destine de oameni, de tări și de istorie?

“Any intelligent fool can make things bigger, more complex, and more violent. It takes a touch of genius – and a lot of courage – to move in the opposite direction.”, spunea Einstein. Oare de ce?

“Curajul nu este absența fricii ci, mai degrabă, concluzia că altceva e mai important decât frica”. Aceasta este povestea lui Ambrose Redmoon. Vă las pe voi să descoperiți tipul de frică din spatele definiției.

Suntem deci curajoși în fiecare zi. Când spunem “nu” sau “da”. Când intrăm în relații cu ceilalți și ne dezvăluim credințe. Ori de câte ori ne spunem o părere sau nu ne spunem una și ne ținem gura. Când părăsim sau suntem părăsiți. Când devenim părinți. În fiecare zi a vieții noastre. Așa că, zic eu, de vreme ce nimeni nu le știe face chiar pe toate, de e vreo frică pe care încă nu am învățat s-o gestionăm, azi e o zi la fel de bună ca oricare alta. Căci despre frica asta vorbea Eleanor Roosevelt (oare de ce?) atunci când definea curajul ca fiind abilitatea “de a face în fiecare zi ceva care te sperie”.

(imagine: politicstand.com)