Ce găsim în căutarea fericirii

ce gasim in cautarea fericirii

 

 

 

 

După oarecare pauză,  să începem cu o temă de gândire, un film și o carte, ambele asortate la temă. În mare parte, meseria de psihoterapeut presupune să discuți cu oameni aflați în căutarea fericirii. La prima vedere, ai crede că-i încurajez să facă asta, așa-i? Ei bine, nu chiar.

Primul lucru pe care îl fac este să clarific niște alte chestii. Cum ar fi, de pildă, că fericirea nu presupune să fii tot timpul fericit. Ci să fii, în general, mulțumit de viața ta. Dacă fericirea devine o stare continuă, atunci se numește manie și e o problemă serioasă.  Dacă aspiri la fericire, e mai mult decât utilă capacitatea de a schimba lucrurile care nu-ți convin, precum și pe aceea ce a face abstracție de alea pe care nu le poți schimba, chiar dacă nu-ți convin. Altfel spus, fericirea este o existență umană în care trăitorul găsește un sens în experiențele lui pozitive sau negative, deopotrivă.

Următorul lucru de clarificat în incursiunea găsirii fericirii este acela că nu există emoții pozitive sau negative. Ci doar emoții. Și că a te feri ca dracu’ de tămâie de alea negative nu aduce fericirea ci doar consolidează și face prevalente emoțiile pe care le eviți.

Tot la fel de important este înțelegerea adevărului crud că suntem singurii trăitori ai vieții noastre, iar restul sunt privitori. De ce crud? Pentru că asta presupune că nu există un model universal de fericire. Nu numai că nu s-a născut ăla care să se uite pe geamul existenței mele și  să-mi spună mie (trăitorului) că pepenele (nefericiirii mele) pe care dorm e doar mazăre dar nici nu-mi poate spune care e rețeta prin care transform pepenele în ceva pe care pot dormi.  Iar asta înseamnă că suntem singurii cunoscători ai ingredientelor necesare pentru rețeta fericii proprii, adică sunt suntem responsabili pentru ea.

Ultimul lucru pe care îl clarific este acela că pentru a fi fericit, un muritor nu are nevoie de o viață perfectă ci doar de capacitatea de a face pace cu ea, înainte de a-i cere mai mult. Adică diferența între a-ți trăi viața cu perseverență sau cu înverșunare și înțelegerea faptului că diferența fundamentală dintre ele e că perseverența (spre deosebire de înverșunare, firește) te lasă să te bucuri de pașii intermediari și nu otrăvește orice e mai puțin decât rezultatul final.

Culmea e că, muritorul care internalizează cele de mai sus constantă că nu mai are de căutat fericirea niciunde, ea fiind de cele mai multe ori fix sub nasul lui existențial.

În fine, pentru că nu e cum ați crede că e musai să fii fericit pentru a zâmbi ci merge și invers, vă recomand două abordări cu mult umor. Prima, o carte,  The Subtle Art of Not Giving a Fuck, poate fi o unealtă eficientă în selectarea ingredientelor fericirii personale sau  “fuck-giving-worthy” , vorba scriitorului. Cea de-a doua, un film, Hector în căutarea fericirii, o să vă poarte într-un fel mult subtil și amuzant prin pașii pe care i-am dat și eu mai sus. Și Hector, ca oricare dintre noi, constată pân’ la coadă că fericirea se află în proximitatea trăitorului și nu la capătul lumii.

(imagine: http://www.gtgrowth.com)

Individualitate versus prejudecăți

paradoxul in actualitate

Ideea pentru articol a pornit (din nou) din viața mea de toate zilele. Fiica mea e copywriter. Scrie despre IT în engleză. Impecabil. Și ca să nu credeți că declarația are legătură cu principiul „cioara și puiul”, vă invit să citiți. În plus, are părul vopsit albastru. Și tatuaje. Dar nu, nu asta vreau să fac – reclamă pentru fiică-mea. Ci să am ca punct de pornire un comentariu al unui cunoscut, angajat de multinațională – „dacă vrea să lucreze la o firmă serioasă, cum o să facă?. Că la multinațională nu o califică culoarea părului.” Nu înainte să menționez că deja lucrează la o firmă serioasă, să trec, mai departe, la mine psihoterapeutul. Și nu de oricare ci cognitiv-comportalist și tatuat. Și nu oriunde, ci la vedere. Nici mie nu vreau să-mi fac reclamă. La fel, punctul de plecare o să fie comentariul unuia dintre prietenii mei buni, atunci când a văzut tatuajul – „te-ai gândit ce-o să zică clienții tăi?” Răspunsul meu?  „Tind să cred că oamenii care sunt clienții mei vin la mine pentru ce am eu în cap, dar dacă vreunul dintre ei vine pentru ce am eu pe piele, atunci e un moment la fel de bun ca oricare altul să aflăm asta. ” Din câte știu, nu am pierdut niciun client de cauza asta. Ba chiar am avut rezultate cu oameni care au declarat direct că au prejudecăți cu privire la tatuaje.  La fel cum am avut rezultate cu oameni credincioși deși eu nu cred în Dumnezeu.  Și mă întreb… Nu cumva avem de-a face cu un paradox? Până la urmă societatea ne dă din ce în ce mai puține repere și pune din ce în ce mai mult accent pe individualitate. Se spală pe mâini de responsabilitatea de a trasa linii directoare și trimite mingea în terenul individului care devine responsabil pentru afirmarea propriei autenticități. Ceea ce e ok, dacă nu vine la pachet cu prejudecăți rămase de pe vremea reperelor.

M-am apucat să fac ceva documentare pentru articol. Așa am aflat că în America medicii nu-și fac tatuaje la vedere. Și m-am întrebat? Unde e logica? Ce mă înteresează pe mine la un medic? Ce-și desenează pe piele sau ce abilități, cunoștințe sau performanțe medicale dovedite are? Și ce legătură au una cu cealaltă? Găsiți aici unul dintre articolele care mie mi-a plăcut foarte tare.

Stereotipurile (însoțite de concluzia lor – prejudecata)  au rol funcțional. Ne ajută să reacționăm prompt, pe baza unor informații la prima vedere. Ceea ce e în regulă atunci când merg pe stradă sau decid dacă răspund unei conversații în tramvai sau în bar. Atunci nu are rost să aflu dacă omul îmbrăcat scump dar casual (conform brand-ului) e corporatist sau doar a furat hainele. Dar dacă vreau o relație (fie ea personală sau profesională), atunci am nevoie să văd ce e dincolo de etichete (fie ele cusute de haine sau tatuate pe piele). Nu degeaba concluzia stereotipului se numește prejudecată – fiindcă vine înaintea judecății, a cunoașterii omului din fața ta.  Etichetele  asociate cu tatuajul sunt legate de inteligență, competență (lipsa lor) sau atitudine (respectiv, inclinație la contestarea autorității). Și mă întreb, cât de stupid e să respingi un om pe care nu faci un demers să îl cunoști numai pentru că reacționezi condiționat (Pavlov… știe el de ce)? Și care e diferența dintre tatuajul ascuns și cel la vedere? Logica psihologică spune că doar gradul de conformism. Nimic altceva.

Nu știu voi ce credeți, dar eu cred că e util să ne alegem oamenii care contează în cunoștință de cauză. Așa că pe mine mă interesează dacă medicul din fața mea are diplomă și experiență, tatuajul mi se pare că e opțiunea lui. În viața mea de HR-ist căutam dovezile concrete care să ateste experiența, competența și abilitățile omului din fața mea. E drept că toate acestea presupun un efort de conștientizare a interacțiunii cu omul în cauză. Să ai un om în față nu e suficient pentru a declara că îl cunoști.

(imagine: http://honorsenglish11jkm.weebly.com/paradox.html)

Flexibilitatea și viața de fiecare zi

cum-se-traduce-flexibilitatea-in-viata-de-fiecare-zi

Trăim într-o lume în care am decis să punem bază pe individualitate. Ceea ce e mai mult decât în regulă. Dar, ca orice lucru, asta vine la pachet cu multă presiune pe decizia individuală dar cu puține prescrieri obligatorii din afara individului. Societatea ne dă astăzi doar câteva repere, mai degrabă legale decât morale. Avem dreptul să facem orice, atât timp cât nu încălcăm legi. Dreptul de a face orice are nevoie să fie însoțit de flexibilitate, atât aplicată la propria persoană, cât și la cei din jurul nostru. Așadar, cum se traduce flexibilitatea în cotidian, de ce a devenit esențială și cum pot să o exersez?

O să încep cu accentul pe individualitate. Putem fi autentici, de la coafură la drumul în viață. Și societatea ne acceptă autenticitatea cu mult mai multă larghețe și ușurință decât o făcea pe vremea bunicilor noștri, de pildă.  În consecință, ne putem alege drumul de viață fără atât de multă luptă pentru impunerea punctului de vedere. Ce primim la pachet este lipsa unei rețete care să ne garanteze succesul. Pentru că, deși în principiu societatea îți dă mână liberă, nu îți garantează că rețeta pe care o adopți va fi una de succes.  Aici întră în joc flexibilitatea pentru că ea îți dă dreptul să te răzgândești și să te repliezi pentru o nouă încercare. De vreme ce autenticitatea prespune să găsești diferențiatorul tău,  ai nevoie să accepți că nu-ți garantează nimeni că îl vei găsi din prima. Originalitatea presupune măcar un pas necălcat până la tine, dacă nu întreaga cărare. Aș zice, așadar că, din punctul acesta de vedere, al exprimării individualității, flexibilitatea se traduce prin dreptul la răzgândire, la tatonare și (mai ales) la greșeală. Morala fiind că e inevitabil să greșești, important fiind ce faci cu greșelile tale și că ai de ales dacă vrei să urmezi rețeta care garantează succesul dar te face similar sau te abați de la ea și își asumi riscul să experimentezi cu ingredientele care îi conferă originalitate (vezi individualitate).

Cele de mai sus se aplică la propria persoană, dar haideți să vedem de ce avem nevoie de flexibilitate în raport cu ceilalți. O să încep aici cu importanța ei în rolul de părinte. Copiii „epocii autenticității” pot să ajungă oricine și să aleagă orice îi definește. Asta face virtual imposibil să fie eficienți.  În rolul de părinte, flexibilitatea se traduce prin răbdare și toleranță, care, de altminteri, devin virtuțile de bază. Părintele are nevoie să aștepte cu răbdare ca omul în devenire din fața lui să își găsească drumul și are nevoie de toleranță pentru a putea gestiona diferențele dintre ce crede el (părintele) că are de urmat progenitura și ce crede aceasta că i se potrivește în căutarea scânteii de autenticitate care îl definește.

Aplicat la restul lumii înconjurătoare flexibilitatea se traduce prin acceptarea diversității și prin exersarea selectivității. Doar așa devine posibil să nu fim intoleranți. Nu poți pune accent pe exprimarea autentică a individului și, în același timp, să-l oprimi pentru ce exprimă.  Ai dreptul de a selecta oamenii asemănători ție, dacă asta face parte din felul tău de viață, dar, de vreme ce pui accent pe individ, pierzi dreptul de a-i eticheta negativ diferențele.  Exprimarea identității nu presupune doar dreptul de a-ți vopsi părul verde cu mov ci și pe acela de a trăi conform identității tale sexuale sau conform credințelor tale (fie ele regioase sau nu). Morala fiind aceea că energia pe care societatea de acum 100 de ani o investea în uniformizarea și ostracizarea diferențelor are nevoie să fie direcționată în acceptarea și acomodarea diversității.

O să închei spunând că prețul plătit pentru inflexibilitate este nefericirea. Indiferent că va deriva din tristețea neadaptării (și a însingurării) sau din frustrarea sau furia neacceptării (și a intoleranței), nefericirea este singura alternativă a lipsei de flexibilitate în viața de fiecare zi.

(imagine: www.tnasolutions.com)

Rolul norocului în viața de toate zilele

rolul-norocului-in-viata-de-toate-zilele

In 1930 Toyota și-a schimbat numele din Toyoda (numele de până atunci) pentru că numărul de miscări de pensulă necesare pentru a scrie Toyota era mai…. norocos. Donald Trump se descrie ca fiind extrem de superstițios, fiind de altminteri cunoscut că aruncă sare peste umăr după fiecare masă, așa, doar ca să aibă noroc în afaceri. Probabil că deja folosește o lopățică pentru alegerile din noiembrie. Trecând la superstițiile locale, iată, de pildă ce înseamnă să te mănânce palma – în varianta superstițioasă și în cea științifică. Adică, mai pe scurt cum ajungi de la bogăție la dermatită de contact. Care o fi, așadar, rolul norocului în viața de toate zilele?

Deși până la coadă cinicul ar putea considera norocul pur și simplu o întâmplare cu consecințe convenabile, studiile demonstrează că nu atât norocul contează cât credința pe care o ai în el. Pentru că da, se dovedește că dacă crezi că pixul norocos de la BAC te ajută și la examenul de licență ești mai tentat să te prezinți la examen și ai mai multă încredere în tine. Asta aduce cu sine mai multă relaxare și, implicit, la o mai bună concentrare și o reactualizare mai ușoară a cunoștințelor. La fel cum sarea de prin living-ul lui Trump nu condimentează doar covorul de sub Donald ci îl determină să aibă încredere în șansele lui și, implicit, să persevereze (cu bunele și relele care derivă de aici).

Norocul este fața prietenoasă a hazardului. La capătul celălalt al scalei se află ruda lui de proastă reputație – ghinionul.  Creierul nostru nu se omoară deloc după hazard pentru că marea problemă a hazardului este că nu are sens (de vreme ce poate merge în oricare dintre direcții). Mai mult, creierul e dependent de sens (de înțelegere), așa că, dacă realitarea obiectivă nu-i oferă sens, găsește singur unul.  Realitatea obiectivă este că nu știm ce ne oferă viitorul. Dar asta nu e suficient de bun pentru un creier care are nevoie de direcție. Aici intră în scenă povestea. Care poveste poate îmbrăca orice formă – astre, legi ale atracției, ritualuri, talismanuri… Toate acestea nu sunt decât povești menite să acopere vidul informațional reprezentat de hazard.

Atenție! Nu spun că toate astea sunt neapărat un lucru rău. Oricât de tare nu convine asta cognitivistului din mine, știința ne spune că oamenii care cred în eficacitatea ritualului sau talismanului au mai multă încredere în viitorul lor își asumă mai multe riscuri (vezi au mai multe inițiative) și (implicit) au mai multe șanse de reușită. Pe de altă parte, nu e musai să cari după tine potcoava de cal mort pentru a avea inițiativă. Pentru că știința ne mai spune ceva… Anume că avem două alternative. Prima este aceea a investirii cu credință a unui obiect sau concept. A doua este încrederea că nu contează atât ce-mi va aduce atât hazardul cât capacitatea mea de a-i face față. Concluzia demonstrată de știință fiind aceea că, în general, credința în forțe externe mie este invers proporțională cu încrederea în forțele proprii.

Eu cred că varianta a doua, cea a construirii cu răbdare a încrederii în sine este cea câștigătoare pe termen lung. Pentru că oricâte rânduri de cruci ai avea agățate de parbriz, până la urmă istoricul tău de șofer va reflecta abilitățile, cunoștințele și reflexele tale. Și, oricât de mult noroc ai concentra în pixul aducător de miracole, până la coadă tot cunoștințele și munca vor face diferența, mai ales dacă vrei performanță.  Până la coadă, orice muritor care nu se dă bătut poate redefini ghinionul ca fiind o oportunitate cu năbădăi, singurul ghinion care nu suportă redefinirea fiind și ultimul din viața fiecăruia dintre noi.

Recunoștința, pastila de fericire de fiecare zi

recunostinta

O să încep cu este recunoștința și aș vrea să o definesc ca fiind emoția care exprimă mulțumirea pentru ceva ce ai. Opusă celei prin care exprimi ceva ce-ți dorești, dar nu ai. Știu că termenul de recunoștință poate avea iz de clișeu, dar îmi asum riscul. Clișeu sau nu, studiile demonstrează că există o corelație clară între „cantitatea” de recunoștință prezentă în viața cetățeanului și calitatea percepută a vieții acestuia. La fel ca toate abilitățile de pe lumea asta, nici capacitatea de a simți sau exprima recunoștință  ne e obligatoriu primită la naștere. Unii facem asta natural, alții nu chiar. Vestea bună este că, dacă nu ne descurcăm prea bine la capitolul recunoștință, putem învăța.

Dar mai întâi haideți să vedem ce pierdem dacă nu avem obișnuința de a fi recunoscători. În primul rând valoare. Pentru că a fi recunoscător asta presupune – să conștientizezi valoarea a ceea ce ai. În momentul în care decid că un lucru „mi se cuvine” sau că „e normal să fie așa” pierd posibilitatea de a-i conștientiza valoarea. De unde și vorba că omul își dă seama ce-i lipsește după ce pierde ce-a avut. Nu e mare lucru să fii sănătos decât după ce nu mai ești. Nu e mare lucru să fie cineva lângă tine decât atunci când ești singur. Și ce mare lucru e să lucrezi undeva, atât timp cât nu ești șomer.

Următorul lucru pe listă este capacitatea de a face față greutăților inerente vieții. Recunoștința înțeleasă corect nu înseamnă să mă mulțumesc cu ce am în timp de mă fac că nu văd ce nu-mi convine. Ci înseamnă să capitalizez energie din lucrurile care merg bine pentru a mă putea mobiliza să le schimb pe cele care nu-mi plac.

Nu în ultimul rând dacă nu sunt recunoscător pierd sănătate. Mai ales din cea cardiacă. Nu glumesc… Știința ne arată că o „baie” de câteva minute de recunoștință ne calmează ritmul cardiac similar cu ce se obține prin tehnici de meditație.  Tot recunoștința poate fi responsabilă și de întărirea sistemului imunitar.

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre motivele care  demonstrează utilitatea recunoștinței. Să trecem acum la cum putem învăța să o exprimăm.  Ideea este că nu prea suntem educați în direcția asta. Spunem mult prea rar „mulțumesc”. Și nu facem discriminări. Nu ne mulțumim nici nouă înșine, nici altora. Carevasăzică, simplul și banalul „mulțumesc” e primul pas către recunoștință. Și, surpriză, cea mai multă recunoștință se pierde din luatul de-a gata a lucrurilor mărunte.  Uităm că lucrurile mari se fac din lucruri mici. Și că „normalitarea” se definește de multe ori prin continuitate.  Și vă provoc – luați orice lucru „normal” pe care partenerul de viață, copilul ori colegul îl face zi de zi. Încercați să vă aduceți aminte când ați spus ultima dată un „mulțumesc” în schimb.  Și spuneți, azi sau mâine,  un „mulțumesc ” adevărat. Până la urmă e vorba de „normalul” de care altul vă scutește sau pe care face efortul să îl facă. Așadar, primul pas către exersarea recunoștinței e să-mi propun o doză de(cel puțin)  3 „mulțumesc”/ zi.

Studiile arată că 3 (trei) minute de recunoștință pe zi sunt suficiente pentru a ne crește calitatea vieții. Așadar, dedică trei minute în fiecare seară pentru a identifica lucrurile pentru care îți poți fi ție ori altcuiva recunoscător.  Oricât de greu ar fi, sunt sigură că sunt. Și, mai ales dacă e greu, în lucrurile bune (chiar dacă nu multe) se află puterea de a merge mai departe.

(imagine: laughingattheiword.com)

Respingerea – ce poți face să fie mai ușor

resemnificarea respingerii

Spuneam săptămâna trecută că revin cu arma cea mai importantă pe care o avem în dotare atunci când vine vorba de gestionarea respingerii. Tot atunci spuneam că respingerea face parte din viață. Nu pentru că avem de plătit vreun păcat originar ci pentru că suntem diferiți și, mai ales, pentru că avem percepții diferite despre lucruri.  La fel de adevărat este și că unii dintre noi ne descurcăm mai bine atunci când suntem respinși. Ne doare mai puțin și ne revenim mai repede. Cei care nu facem parte din categoria norocoasă resimțim din plin durerea și avem nevoie de timp de recuperare după orice semn cât de mic de neacceptare din partea semenilor. Cei care scapă mai ieftin din ciufuleala respingerii fac câteva chestii, în mod nativ. Asta nu înseamnă însă că, noi cei mai sensibili, nu putem învăța să le facem, prin câteva schimbări de perspectivă (pretențios numite resemnificare). Carevasăzică, dacă respingerea îți dă de furcă, ia în considerare perspectivele de mai jos:

Problema nu e că oamenii fac lucruri, problema e că ție îți pasă. E un fapt demonstrat că cei care cred că sunt acceptați nu sunt scutiți de respingere. Practic au parte de același procentaj de semeni care au ceva de comentat împotriva lor, doar că nu îi iau în seamă. Cu alte cuvinte, tind să se focuseze pe situațiile în care sunt acceptați și să le treacă cu vederea pe cele mai puțin favorabile. Ce au ei diferit este părerea despre propria persoană. Care, dacă are gradul potrivit de pozitivitate, funcționează ca un fel haină matlasată. Te face să simți mai puțin ghionturile inerente trăitului în societate. Așadar, în loc să te preocupe cine te respinge, poate că e momentul să te preocupe îmbunătățirea părerii despre propria persoană.

Ce face sau spune un om, spune ceva despre el și despre problemele lui nu despre tine. Ce faci , ce spui și ce simți tu despre ce spune el, spune ceva despre tine și despre problemele tale. E tot un fapt demonstrat că, în viața de toate zilele, suntem mai puțin inteligenți decât ne place să credem. Relevant pentru tema de aici este că funcționăm pe baza a tot felul de automatisme care au la bază „ingrediente” foarte personale – clișee, sensibilități, valori, principii, stări de spirit generale sau de moment.  În plus, în mod automat, diferențele comportamentale și de valori sunt caracterizate negativ. Nu din rea voință, ci pentru că (inconștient, firește) funcționează principiul conform căruia îmi este mai aproape maieul decât cămașa. Altfel spus, dacă suntem semnificativ diferiți, e mult mai comod ca tu să fii „greșit”, nu eu. Așa se face că, dacă cineva te jignește, asta spune ceva despre educația, despre valorile și despre probleme lui emoționale și de comportament și nu spune nimic despre tine. Ce simți și ce faci tu ca răspuns, va spune ceva despre tine. La fel, dacă partenerul (sau partenera ta) te înșeală, asta spune ceva despre el (sau ea) și despre nesiguranțele sexuale sau emoționale ale lui (sau ei) și nimic despre valoarea sau aparența ta fizică. Ce simți, gândești și faci tu ca răspuns, abia acest lucru va spune ceva despre tine și sensibilitățile tale.

Sfârșitul lumii nu vine niciodată. E clar că respingerea e neplăcută și doare. Al naibii de tare câteodată. Dar ce ajută la gestionarea mai eficientă a durerii este credința că o să treacă. Și că cea mai bună pedeapsă pentru persoana care te-a respins este să lucrezi cu tine în așa fel încât să poți trece mai departe.

Când pierzi ceva câștigi ceva. Când câștigi ceva, pierzi ceva. Șmecheria e să înțelegi ce câștigi când pierzi și ce pierzi când câștigi. Ei na, o să spuneți… Ce naiba ai de câștigat din respingere. Ei bine, dezvoltare personală. E dovedit că potențialul nostru de dezvoltare se activează mai degrabă atunci când ne e greu.  În toată experiența mea de psihoterapeut n-am văzut pe careva care să fi spus că a învățat mare lucru de la o nuntă. Chiar și morala mahmurelii vine a doua zi. În schimb, noi toți învățăm de pe la înmormântări. Durerea respingerii și dialogul asociat cu ea vorbește despre sensibilitățile tale, despre lucrurile care te nemulțumesc la propria persoană, despre nesiguranțe. E mult mai important să te focuzezi pe a înțelege ce buton a apăsat omul care te-a respins decât să îți pierzi timpul întrebându-te ce motive a avut să te respingă. Doar așa poți sfârși cu un „action list” care să te facă ceva mai imun data viitoare.

Nu poți schimba realitatea întodeauna, dar poți schimba povestea pe care ți-o spui despre ea. Nu în ultimul rând, ajungem la dialogul interior, ca factor diferențiator important atunci când vine vorba de gestionarea respingerii. Pentru că una este să îți spui ție „doare al dracului, dar o să treacă” și alta este să îți bântuie prin cap „sunt distrus(ă) și nu știu cum o să trăiesc mai departe” . Respingerea vine, by default, cu un dialog destul de dramatic. Lăsată de capul ei, tinde să ducă lucrurile către varianta în care valoarea mea se duce de râpă și șansele de reabilitare intră la apă. Și poate că pare greu de crezut, dar poți obține o diferență extrem de mare de stare doar prin corectarea dialogului interior către o variantă realistă (că doar nu are rost să îți spui că totul e pe roze) dar lipsită de dramatism și însoțită de speranță.

Eu pot să garantez că dacă aplicați schimbările de perspectivă de mai sus, veți fi mai bine echipați pentru a gestiona respingerea de orice fel.  E ca atunci când plouă și vrei să ieși din casă. Nu poți închide norii de la robinet dar poți să-ți iei umbrela și galoșii (sau cizmele de cauciuc cu fițe, dacă vă preocupă moda).

(http://leares-man.deviantart.com/art/Walking-in-the-rain-289793296)

Cum știi dacă părinții tăi au inteligența emoțională a unei greble?

cum stii daca parintii tai

O să încep printr-un “disclaimer”. Părinții fac și ei ce pot. Până la urmă, marea lor majoritate, sunt OK. Te-mbracă, te încalță și te trimit la școală. Au grijă să te facă om. Și totuși eu am în cabinet în fiecare zi clienți care își consumă energia gândindu-se la ce-ar fi putut ajunge dacă aveau altă pereche de părinți, în timp ce se simt vinovați că se gândesc la asta.  De regulă acesta este primul semn că, deși au fost ocrotiți la modul concret, au fost neglijați emoțional.  Daniel Goleman definește inteligența emoțională ca fiind abilitatea persoanei de a identifica, exprima și controla propriile emoții, la pachet cu abilitatea de a le pricepe pe ale celorlalți și de a ști cum să reacționeze adaptativ la ele. Neglijarea emoțională presupune incapacitatea părintelui de a adresa corect nevoile emoționale ale copilului. Adevărul trist e că nu ne putem învăța copiii decât ce știm și noi să facem. Carevasăzică, cum știi dacă părinții tăi au (sau aveau) inteligența emoțională a unei greble?

De exemplu, dacă te vedeau intrând trist pe ușă și în loc să auzi “te văd trist, te-a supărat cineva la școală?” auzeai un neutru “Și, cum a fost la școală?”. Sau dacă faceau “mișto” de nesiguranțele tale în loc să bage de seamă cât de teamă îți era să mergi la vreun examen ori la prima întâlnire. Sau dacă reușeau să fie sterili emoțional în fața oricărei vicisitudini (de la decesul bunicii, la defectarea mașinii de spălat).  Pentru că aceste ipostaze (și nu numai) sunt semne clare că, de vreme ce nu știau să își identifice și să își exprime propriile emoții nu aveau cum să le priceapă pe ale tale. Și, dacă ei au fost așa, atunci tu astăzi nu ai cum să identifici propriile emoții, să le faci față sau să le exprimi. Unul dintre semne ar putea fi generalizarea expresiei “mă simt rău” pentru orice stare emoțională, de la vinovăție la frica de stomatolog. Un altul incapacitatea de oferi suport emoțional alte persoane.

Sau dacă, de plidă, după ședința cu părinții la care aflau că ți-ai făcut profesoara de mate “tâmpită”-n gura mare intrau pe ușă direct urlând la tine și comunicându-ți doar pedeapsa, fără să te întrebe și care-i versiunea ta și fără să-ți explice cum ai putea data viitoare să îți exprimi dezaprobarea mai adaptativ. Acesta ar fi semnul că nu se pricep să-și controleze propriile emoții și nici să le exprime fără învinețirea ascultătorului (la propriu sau la figurat). Și dacă ei au fost așa, nu e exclus ca astăzi tu să ai probleme cu managementul furiei ori să fii veșnic nemulțumit sau revoltat.

Să mergem mai departe… Dacă te-au acuzat toată copilăria și adolescența că ești leneș (puturos, loază sau similar) și n-au văzut anxietatea din spatele procrastinării, acest lucru e doar dovada faptului că nu-și recunoșteau nesiguranța proprie în rolul de părinte. Și dacă ei așa făceau atunci probabil că tu astăzi treci prin viață însoțit de un discurs intern de genul “nu ești bun de nimic”, “nu faci nimic ca lumea” sau variante.

Dacă erau adepții sintagmei cu pupatul copilului doar atunci când doarme sau dacă te criticau constant sau dacă se îndoiau constant de tine. Nu e decât un semn că habar n-aveau cum să-și exprime afecțiunea și dorința ca tu să reușești în viață. Iar dacă ei erau așa, probabil astăzi nici tu n-au curaj să te afirmi drept cine ești de teama că vei fi respins ori poate ești intens autocritic.

Dacă te recunoști, ce-i de făcut?  Inteligența emoțională se antrenează. La orice vârstă. Citește, informează-te, găsește un psihoterapeut care să ți se potrivească. Va fi de muncă, dar se poate.

(imagine :www.ookee.ro)

Ești puternic(ă) sau doar te porți de parcă ești?

esti puternic sau te porti de parca esti

Există comportamente încurajate și comportamente descurajate de societate. Fie ele verbale sau non-verbale, printre cele încurajate se numără și acelea care sunt în mod normal asociate cu a fi puternic. Așa se face că de multe ori ajungem să ne purtăm de parcă nu ne e frică , nu ne pasă sau nu contează atunci când ceva se petrece altfel decât ne așteptăm sau ne dorim.  Tot așa ajungem să nu spunem dacă ne e greu și avem (ferească sfântul) nevoie de ajutor, fie el practic sau emoțional. Dar, până la urmă, cum știi dacă ești puternic(ă) sau doar te porți de parcă ești? Cum știi dacă suferi de (ceea ce eu numesc) sindromul  „eu pot”?

Primul simptom poate fi ascunderea emoțiilor. Dacă ești adeptul (sau adepta) principiului conform căruia lacrimile se înghit nu se arată sau al celui conform căruia cea mai bună apărare este atacul atunci probabil că e important pentru tine să te porți de parcă ești puternic, no matter what. Nu mă înțelege greșit… Nu spun că opusul ar fi să plângi non-stop, ca o fleoarță (ăsta e cuvântul corect, așa-i?) ci o întâlnire pe la jumătatea drumului între fleoarță și Robocop.  Doar la jumătatea drumului e ok să arăți că simți lucruri, adică să fii vulnerabil și respectiv puternic.  Altminteri Robocop e doar opusul fleoarței, dar pe aceeași axă. O fleoarță care își arată muschii dar care se teme că vulnerabilitatea se va întoarce împotriva ei.

Următorul pe listă este toleranța declarată la durere. La propriu. Adică ce dacă mă doare piciorul?! Am zis că alerg, alerg. Doar n-o să recunosc (față de mine sau, și mai rău, față de alții) că durerea e mai tare decât mine?!  N-o să mă duc la doctor din prima ca o babă isterică. Rabd și trece.  În mod distractiv, iacă și studiul care dovedește de ce mor bărbații mai devreme decât femeile. Nu, nu pentru că le mănâncă femeile ficații, ci pentru că nu se duc la medic decât când îi mână durerea zdravăn din spate (adică minimizează semnificația simptomelor).  Fapt dovedit și de constatarea că și femeile (din ce în ce mai numeroase, de altfel) care au aceeași atitudine, au aceeași problemă.

Să trecem mai departe la imaginea de sine sau altfel spus la preocuparea pentru aparențe.  Atunci când mă port de parcă aș fi puternic (de de fapt sunt nesigur) mă preocupă intens ce cred ceilalți despre mine. Chiar dacă n-o arăt sau dacă declar că nu îmi pasă.

Ajungem la umflatul în pene (sau academic vorbind, mascarea nesiguranțelor) adică nevoia de a-mi scoate în evidență realizările sau de a-i determina pe ceilalți să o facă. Lucru care nu face decât să încerce să mascheze îndoiala despre valoarea mea personală sau profesională. Oamenii siguri de sine sunt mai degrabă confortabili cu „slăbiciunile” lor și înclinați să încerce să le gestioneze, nu să le ascundă.

Intoleranța la eșec  ar fi următorul item pe listă. Problema este că, dacă nu vreau să greșesc  nu înseamnă că nu o să greșesc ci doar că voi demara mai puține lucruri în încercarea de a nu greși. Așa că dacă mă port de parcă aș fi puternic voi mai degrabă tentat să povestesc despre abilitățile mele sau să le dovedesc în situații pe care le cunosc îndeaproape și nu să le pun în practică învâțând lucruri noi.

Ultima pe listă este nevoia de control. Dacă sunt adeptul principiului conform căruia „nimic nu emai bun decât ce-și face omul cu mâna lui” atunci probabil că voi tinde să încerc să controlez acțiunile oamenilor din jurul meu. Eu numesc fenomenul micromanagement relațional. Adică tendința de a ști în amănunt ce fac sau ce gândesc oamenii din jurul meu. Dacă mă simt puternic atunci știu că mă voi descurca, dacă mă port de parcă sunt atunci încerc să aflu din timp și în detaliu cu ce anume aș putea să mă confrunt.

Concluzia? Ahile cât era el de  Ahile, avea și el călcâiul lui sensibil. Și ce l-a dus la pierzanie nu a fost faptul că-l avea ci că îl ascundea. Așa se face că, paradoxal, să fii puternic înseamnă să-ți arăți sensibilitățile și să te strădui să le rezolvi. Dacă încerci doar trecerea lor pe sub radar, nu ești puternic(ă) ci doar de porți de parcă ești.

 

(fotografie:  https://ro.pinterest.com/michelleahorner/epic-cats/)

Atenție! Pericol de schimbare!

atentie pericol de schimbare

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată dar, cu măsura cu care ne dorim lucruri noi în viață, ne și sperie să le facem loc. Sunt, să zicem, în prejma unei situații care ar putea însemna schimbarea locului de muncă, a casei unde locuiesc sau în fața posibilității unei noi relații. Deodată apar două personaje distincte: eu, acela care simte entuziasmul anticipării unei schimbări (de multe ori îndelung așteptate) și, de partea cealaltă, un alt eu, acela care e mai mult decât confortabil cu inerția realității prezente (poate incomodă sau frustrantă) dar cunoscută. Și, îndată ce eul care-și dorește schimbarea presează lucrurile, partea mea care e confortabilă, dă drumul unei rafale de întrebări care îmi tranformă rapid bucuria anticipării în frică de mai mai bună calitate. O fi chiar un lucru bun? Dacă m-am înșelat? Dacă o să-mi lipsească ce aveam până acum? Dacă familia ori prietenii nu vor fi de acord, mai ales dacă iese prost? Dacă o dau în bară? Dacă nu voi face față? Dacă o să sfârșesc iar prin a fi rănit? Dacă reușesc, cum o schimbe asta lucrurile? Nu numai o singură dată, partea conservatoare mă va determina să dau înapoi și să consider ceea ce am mai sigur. Haideți să vedem, ce se întâmplă. De ce oare mintea ne trimite mesajul „Atenție! Pericol de schimbare!”?

Eu cred că ni se trage de la două echivalențe pe care mintea noastră le face automat. Prima ar fi – „vechi = bun”. Tindem să credem că ceea ce e vechi e, în mod automat, mai bun. Găsiți aici și un studiu care demonstrează că, din ce percepem un lucru ca venind din vechime, de aceea beneficiază de o evaluare pozitivă. De exemplu, participanții la studiu tindeau să estimeze o mai mare eficiență a tratamentului prin acupunctură dacă știau că începuturile ei sunt acum 2000 de ani. Cei care primeau informația că datează de doar acum 250 de ani, penalizau în ceea ce privește eficacitatea percepută.  La fel s-au petrecut lucrurile și atunci când a fost vorba de picturi, copaci sau ciocolată. Mai de demult = mai bun (mai frumos, mai gustos, mai valoros).

Problema este că echivalența cu pricina nu e neadevărată, doar că, la fel ca orice altă echivalență subiectivă,  nu e adevărată în mod obligatoriu. Deși este adevărat că rezistența în timp a unui concept sau lucru concret poate fi o indicație a valorii acestuia, acest lucru nu e neapărat adevărat.  Și sigur că o ciocolată care se produce din 1915 și încă se mai vinde, poate fi o indicație că rețeta este de excepție. Dar tot așa de bine, poate fi marketing sau monopol de piață. In fine, dacă e să aplicăm echivalența la viața noatră, cea de toate zilele, e clar că mintea mea va încerca să mă convingă că ce e vechi, e bun. Așa încât o relație disfuncțională dar îndelungată pare mai de valoare decât una funcțională dar fără istoric. Ori un job care mă plictisește de moarte dar în care am stat suficient cât să am experiență pare mai sigur decât unul care sună bine și incitant dar pe care nu-l știu decât din anunțuri. Și nu numai atât… Mai poate scoate la bătaie și ce-a de-a doua armă.

Să trecem deci la cea de-a două echivalență, necunoscut = periculos. Are la bază două lucruri. Primul, acela că mintea noastră nu poate procesa necunoscutul. Lucrează doar cu informații iar necunoscutul nu este altceva decât un soi de vid informațional.  Al doilea, este acela că suntem proiectați să ne temem de necunoscut, de vreme ce la începuturile noastre, necunoscutul ne putea mânca de prânz.  Concluzia? Schimbarea vine la pachet cu lipsa de informație (necunoscut, adică), așa că va fi automat marcată ca periculoasă. Iar mintea mea va căuta să aducă argumente sub forma îngrijorărilor. Care sunt, așadar, îngrijorările ce însoțesc schimbarea?  Frica de eșec, cea care se însoțește cu rușinea, ne face să credem că cei din jur ne vor judeca pentru nereușită și care ne blochează deseori inițiativa. Frica de succes, cea care ne face să ne întrebăm cum se va schimba viața noastră dacă reușim, dacă ne vom păstra prietenii ori dacă ne vom păstra valorile. Frica de moarte pentru că rutina atenuează deseori trecerea timpului spre deosebire de schimbare care te poate face să te gândești la cât timp ai pentru a te acomoda. Frica de judecata celorlalți care intervine mai ales dacă schimbarea e mai altfel decât așteaptă lumea de la tine.

Concluzia? Dacă accept și conștientizez că operez, în mod automat, pe bază de echivalențe atunci pot face un efort, de data asta conștient, și să contra-argumentez egalitatea dintre vechi și bun sau cea dintre pericol și necunoscut. În plus, de vreme ce înțeleg că frica este o reacție automată la schimbare mă pot încuraja s-o depășesc, cu argumente logice și pozitive. Așa cum am mai spus, curajul nu reprezintă lipsa fricii, ci managementul ei.

(imagine: www.blog.thefearlessfactor.com)

Anatomia superstiției – De la pisica neagră la numărul 13

anatomia superstitiei

Omenirea are o relație permanentă și de lungă durată cu  superstițiile. Unele mai puerile, altele mai “mature”, unele mai simple altele mai complicate. Într-un fel sau altul, oricare dintre noi am ajuns în situația în care am formulat superstiții. Azi mi-am propus o scurtă incursiune în anatomia superstiției – ce este, de ce apelăm la ea și ce rol are în viața noastră de toate zilele.

Să presupunem că ai de făcut o călătorie de afaceri. Marți, 13 ianuarie, cursa RO 1350, cu decolare la 13.50. Tu stai pe Strada Conspirației nr. 13, la apartamentul 50. Mai pleci? Dar dacă, atunci când ieși pe ușă, te întâlnești cu vecina care îți spune că tocmai se duce la o înmormântare. A murit o prietenă dragă, exact în anul în care ar fi împlinit 50 de ani… Mai pleci în călătorie? Și dacă pleci (sau nu pleci) și avionul are probleme la aterizare, o să mai pleci vreodată în viața ta cu vreo cursă care are cea mai vagă legătură cu 1350?

Ceea ce am făcut mai sus a fost să imaginez o serie de coincidențe. Dar ce este, de fapt, o coincidență? DEX-ul o descrie ca o potrivire (întâmplătoare) a unor lucruri, evenimente, fapte. Cheia este (întâmplătoare) și prin asta mă refer nu la cuvânt ci la plasarea lui în paranteze. Până și DEX-ul lăsând o cale de scăpare de la exactitatea definiției. Științific vorbind, DEX-ul o dă în bară, o co-incidență neputând fi altfel decât întâmplătoare. Tot științific vorbind, o coincidență este, de fapt,  formarea unei legături mentale între două elemente, cu elemente similare dar aleatoare.  Noi ne pricepem extrem de bine la a găsi legături. De altminteri, procesul uman de înțelegere este condiționat de capacitatea de a face legături (nu neapărat corecte) între lucruri. Avem nevoie de sens și suntem hotărâți să-l găsim. Odată ce găsim un sens și îl confirmăm intern, se formează ceea ce se numește o semnificație. Pe care o aloc evenimentului, lucrului sau persoanei. Nu mai am decât să ajung la concluzia că semnificația este și va fi replicabilă pentru a ajunge la o superstiție și, eventual la un ritual menit să o contracareze sau să o încurajeze.

Tot pe exemplul de mai sus, haideți să vedem cum funcționează. Marți 13, cursa RO 1350, decolare la 13.50. De aici pleacă toată problema. De ce? Simplu – mintea noastră funcționează pe bază de tipare, așa încât suntem proiectați să le găsim. Dacă sunt proiectat să găsesc tipare, voi fi implicit atent (conștient sau nu) la similitudini. Deci, mintea mea se prinde că avem un element comun – 1350. Odată ce văd tiparul, trec (automat) la confirmarea acestuia. Pentru că deja sunt atent la 1350, încep să selectez stimulii din aceeași clasă, în mod inconștient.  Așa că orice are 1350 în componență strigă pick me ca măgarul din Shrek.  Așa fac legătura între datele plecării și locul unde locuiesc. Și, inconștient, încep să mă întreb care este sensul tuturor coincidențelor. O fi bine? Dacă o fi semnul vreunei catastrofe? Dacă reușesc să mă conving suficient că există vreo legătură între informații, în mod automat voi încerca să confirm sau să infirm scenariul. Așa că povestea cu înmormântarea vine la fix. Mai ales că, nu-i așa, coroborează cu izul de dezastru conținut în numărul 13 și cu ghinionul lui aferent  și cu cele trei ceasuri rele din oricare marți care se respectă.  Are deci rolul de a face foarte tentantă renunțarea la călătorie. Ulterior, cireașa de pe tort e reprezentată de problemele avionului care au darul de a confirma că, în tot amalgamul de coincidențe, există un fir călăuzitor – salvarea mea de la pericol. Și iată superstiția în toată splendoarea ei  – ferește-te de 1350. Și uite așa, ajungi să te muți de la Conspirației 13, apartamentul 50, să nu mai bei cafeaua care costă 13 lei 50….. și altele.

Generalizând cele de mai sus, devine clar că mecanismul prin care se formează superstițiiile este de fapt unul de apărare în lupta contra necunoscutului. Superstițiile ne dau iluzia predicției și, respectiv, pe cea a controlului unui viitor necunoscut. Să nu știi ce naiba îți rezervă viitorul este înalt inconfortabil, așa că, de vreme ce superstiția pare să furnizeze o axiomă de genul “dacă – atunci”, reprezintă rețeta cea mai la îndemână.

Poate sunteți tentați să credeți că numai oamenii dezvoltă superstiții. Răspunsul este nu, pot chiar și porumbeii, doar că ale noastre sunt mai elaborate. Găsiți aici experimentul lui Skinner care a demonstrat că porumbeii pot fi condiționați să facă o legătură (falsă) între comportamentul lor și momentul la care sunt hrăniți.

Experimentul lui Skinner ne mai demonstrează ceva. Anume că o superstiție este o legătură. Ceea ce înseamnă că dacă se face, se poate și desface, prin ruperea cauzalității “dacă-atunci”. În exemplul de mai sus, asta ar presupune să mă urc în următoarea cursă 1350, de la 13.50, marți 13 și să constat că nu se va întâmpla nimic. Până la urmă, vă spun din proprie experiență că cea mai sigură cale să te prinzi că pisica neagră nu ghicește viitorul este să stai cu ea în casă. Eu stau cu una, de vreo 10 ani și nu se pricepe la nimic altceva decât s-ar pricepe o pisică de orice altă culoare. Nu de alta, dar am și una tărcată.

Superstițiile au și efecte pozitive. Studiile arată că oamenii care au credința că sunt “ajutați”, fie de un obiect (talisman) sau de o entitate tind să fie mai persistenți în eforturile lor, să se descurajeze mai greu și să aibă mai multă încredere că vor reuși. Științific vorbind, asta nu face decât să demonstreze că există posibilitatea ca orice tip de credință (fie ea spirituală sau de alt tip) să influențeze nu cursul lucrurilor ci doar nivelul de încredere în capacitatea mea de a atinge obiectivul dorit.

(imagine: theindependent.sg)