O să încep cu piesa “Așteptându-l pe Godot” a lui Samuel Becket. În piesă, doi oameni așteaptă un al treilea, pe Godot. Ambii declară că îl cunosc dar niciunul nu-l poate recunoaște. Cei doi sunt blocați în așteptare. Nu văd deloc varianta asumării căutării celui pe care îl așteaptă. Așa că Godot rămâne personajul principal dar cu desăvârșire absent al piesei. Metaforic și filozofic vorbind, piesa reflectă relația dintre noi și sensul vieții noastre.
Suntem căutători de sens. Suntem forțați să fim pentru că mintea noastră nu poate procesa lipsa de sens. Dacă nu pot înțelege, nu pot procesa. Asta face ca creierele noastre să nu se oprească până nu-l găsesc. De aici concluzionăm că sensul nu există, ci îl găsește individul care e în căutarea lui. Ca și Godot, sensul nu vine peste tine, ci îl cauți. Poate că realitatea dă buzna câteodată, dar sensul conținut în ea îl vei găsi tu. Nici sensul vieții nu face excepție.
Pornind de aici, în studiul sensului vieții, psihologii nu au pornit de la premisa că ar exista un înțeles al vieții sau al universului ci au observat mai degrabă că orice viață poate fi făcută să capete sens. Așa se face că au ajuns la concluzia că indiferent că trăiești cu credința că există sau nu un sens menit ție sau un scop mai presus de viața proprie sau de universul mărginit, valoarea vieții vine din sensul pe care îl cauți, îl găsești și îl atribui vieții tale.
Victor Frankl și-a dedicat viața înțelegerii căutării se sens. Poate și pentru că asta i-a salvat viața. Supraviețuitor al Holocaustului, Frankl spune că încăpățânarea de a căuta un mesaj personal în experiența oribilă pe care o trăia i-a salvat viața, pentru că l-a determinat să găsească motivația de a trece dincolo de realitatea oribilă de fiecare zi. Mai târziu, a creat și condus studii care par să demonstreze că există o legătură între lipsa sensului vieții și criminalitate, adicție sau depresie. Ce spune Frankl te-ar putea face să crezi că o atare căutare e însoțită de bucurie. Dar tot studiile arată că, în căutarea sensului în viață, ne simțim mizerabil de anxioși și stresați. Poate că Frankl știa el ceva pentru că nici nu s-a atins de subiectul căutării fericirii, concluzionând că ceea ce obții mai degrabă de la o viață trăită cu sens, este împlinirea.
De altminteri, Frankl indică trei căi posibile de plecare în marea căutare de sens existențial: prin fapte conforme cu principiile tale de viață, prin intermediul unor alte medii (artă, muzică, etc) sau prin suferință. Ironic, deși ultima nu dispare ca posibilitate prin folosirea celorlalte două, devine obligatorie în absența acestora. Poate că asta ar putea fi, câteodată, motivul pentru care ne încăpățânăm să facem alegeri care ne aduc suferință.
Frankl nu vede bucuria ca scop în sine, dar crede că ea este un ingredient important, făcând diferența între a face ce e de făcut și a face ceva cu sens. Concluzia lui pare să fie că libertatea existențială se regăsește nu pentru că avem libertatea de a fugi de lucruri ci pentru că o putem avea pe cea de a ne îndrepta către ele.
Mie îmi place să definesc sensul în viață că fiind rețeta după care fiecare dintre noi ne găsim motivația pentru a ne trăi viața într-un mod care ne împlinește. Până la urmă abilitatea asta ne face unici. Este ceea ce ne definește ca ființe umane.
Conceptual, relația noastră cu sensul vieții are două componente: prezența sensului vieții și căutarea acestuia. Punctul de plecare este prezența sensului vieții adică măsura în care eu mă simt împlinit de viața pe care o trăiesc și de nivelul ei de semnificație. Poate credeți că, dacă primul pas mă duce către o concluzie negativă, se naște nevoia pentru începerea căutării. Ei bine, da… și nu. Pentru că, într-adevăr lipsa sensului mă duce către al doilea pas, dar și prezența lui va face tot asta. În cazul în care nu știu care este sensul vieții mele, căutarea va fi cu mult mai imperativă și cu mult mai stresantă. În cel de-al doilea va deveni un proces de consolidare, părând că cere doar perseverență.
Ne găsim sensul existenței în lucruri diferite, pentru că suntem diferiți. Important este să îl găsim pe cel ce ni se potrivește cu adevărat. Cum știm că l-am găsit? O să îl citez tot pe Frankl – „încercați să-i spuneți alpinistului care a prins un răsărit de soare pe vărful muntelui și care e mișcat până în adâncul sufletului de frumusețea din fața lui că viața lui nu are sens”.
(imagine: travelblog.org)