Să recunoaștem deschis… E tentant să plătești polițe, așa-i? Cineva te rănește și tinzi să crezi că dacă îl faci să simtă același lucru, odată dreptatea instaurată, o să te simți mai bine. La prima vedere e corect. Dar, de fapt, lucrurile nu merg chiar așa pentru că intervine paradoxul răzbunării. Să vedem cum funcționează.

Setea de răzbunare e veche de când lumea – de la Hamlet la Don Corleone, de la vechiul  îndemn “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” până la raidurile contra grupărilor teroriste.  Practic, când vine vorba de răzbunare avem două curente de gândire. Cel al vechiului testament, “iar când va fi și altă vătămare atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână”. Partea biblică pare se își are originile în Codul lui Hammurabi, cel mai vechi set de legi din istoria omenirii. Urmează apoi al doilea curent, cel ilustrat de ceea ce spunea  Martin Luther King : ”legea străveche “ochi pentru ochi” ne va lăsa pe toți orbi”.  Dacă vreți să vedeți ce poate face un om cu răzbunarea lui, găsiți aici cele mai celebre 10 povești care au implicat acte de răzbunare.

Dincolo de mituri și istorie, știința ne spune că există predictori pentru înclinația către răzbunare. Chiar mai multe categorii, de la trăsături de personalitate până la factori sociali și culturali. Tot știința ne spune despre răzbunare că e dulce, dar lasă un gust amar și nu ajută la vindecarea rănilor ci dimpotrivă.

Să începem cu prima parte, adică cu predictorii. Conform unui studiu publicat în 2008, tendințele către răzbunare tind să fie legate de două aspecte: dominanța socială și autoritatea. Cu alte cuvinte, vor fi mai înclinate către răzbunare persoanele motivate de dorința de putere, de autoritate și de obținere a statutului social. Adică cei mai puțin dispuși să-și piardă „cinstea obrazului” și mai puțin înclinați către iertare, bunăvoință sau iubirea aproapelui.  Spuneam și că factorii sociali sau culturali ne influențează. De pildă motivele care declanșează cel mai adesea dorința de răzbunare diferă cross-cultural. Americanii  tind să fie mai sensibili când vine vorba de drepturi și libertăți, iar coreenii la umilința publică. Emoțiile care potențează furia diferă și ele. În societățile care pun accent pe individualism, furia va fi cel mai des motorul răzbunării. În cele colective (asiatice, de exemplu) rușinea va fi emoția cel mai des legată de răzbunare. Răzbunarea devine din când în când echivalentă cu dreptatea, prevalent în societățile (sau împrejurările) în care altă modalitate de rezolvare nu există (sau nu este identificată de cel care caută dreptatea).

Să trecem acum la ultima parte, cea a combinației dintre dulce și amar, respectiv paradoxul răzbunării. Studiile confirmă ambele aspecte. Imediat după actul răzbunării avem parte de satisfacție. Procesată, de altminteri, pe traseele neuronale responsabile de recompensă și plăcere. Doar că odată momentul de plăcere dispărut, cel care se răzbună rămâne blocat în actul răzbunării. Tot studiile arată că „răzbunătorii” au o tendință ridicată la ruminarea (termen provenit din latinescul ruminare și însemnând rumegare) îndelungă de gânduri în legătură cu justificarea actului de răzbunare. Ceea ce determină creșterea impactului traumatic și a duratei de vindecare. Mai simplu spus, odată ce ne răzbunăm avem nevoie de mult mai mult timp și efort să facem pace cu ceea ce s-a petrecut și să mergem mai departe.

Poate credeți că subiectul are doar valoare informativă. Sunteți siguri? Chiar credeți că e nevoie de vreo faptă cu adevărat reprobabilă sau de vreun act de răzbunare spectaculos pentru ca viața cuiva să devină un  iad? Ei bine, nu e chiar așa. Am văzut relații de serviciu distruse de gesturi mici de răzbunare. Sau cariere sărite de pe traseul firesc. Ori prietenii duse de râpă. Sau divorțuri duse la absurd.

Există alternative sănătoase. De la managementul propriei furii sau al sentimentului de rușine în așa fel încât să determine rezolvarea problemelor și nu pedepsirea celorlalți la gestionarea răzbunării dacă este îndreptată împotriva mea. Alternative nedistructive care să permită depășirea traumei.

(imagine: www.apa.org)