Aricii lui Schopenhauer sau dilema intimității

by Leave a Comment

aricii lui shopenhauer

E clar că este nevoie de o minte luminată pentru a putea produce o metaforă simplă, intuitivă și grăitoare. De aia, vorba unui om “celebru” și în viață, nu putem toți asculta Schopenhauer. Care Schopenhauer obișnuia să spună că relațiile dintre oameni seamănă cu cele dintre arici. Care arici au, iarna, o dilemă. Au nevoie să se încălzească stând împreună, dar dacă se aproprie se înțeapă unul pe altul. Totuși, dacă se îndepărtează, îngheață. Așa că fiecare arici are nevoie să calculeze care este gradul de apropiere care oferă căldură suficientă și o durere suportabilă. Și ziceți voi că nu descrie, simplu și perfect, relațiile dintre oameni. Metafora a fost suficient de puternică încât să fie preluată de Freud, la propriu și la figurat, de vreme ce în 1909 declara că se duce în America pentru a vedea un arici sălbatic și a ține conferințe. Dincolo de istoricul metaforei și de măiestria lui Schopenhauer, dilema intimității ne dă de furcă zdravăn. Frica de a fi rănit se luptă constant cu nevoia acută de intimitate și, implicit, apropiere. Oamenii cei mai apropiați sunt cei care au potențialul de a te face să suferi. Dar oare singurătatea merită lipsa durerii?

Dilema dintre apropriere și posibilitatea suferinței ne face să intrăm intr-un soi de dualitate emoțională – ori de câte ori cineva ne atrage, ne și sperie. Atracția declașează activarea tuturor vulnerabilităților iar anxietatea pune la bătaie toate mecanismele de apărare. Atunci când câștigă dorința de apropiere, reușim să lăsăm vulnerabilitățile la vedere. Atunci când anxietatea e campionul, mecanismele de apărare vor fi cele vizibile. Așa putem ajunge în situația în care suntem distanți ori ironici tocmai cu cei care ne atrag cel mai mult sau în cea în care ne implicăm în relații cu persoane care ne resping )(fizic sau emoțional). La fel, de fiecare dată când ne îndepărtăm de persoanele pe care le iubim, e un semn că în dilema dintre intimitate și anxietate, câștigă cea din urmă.

Apropierea ne face susceptibili la rănire. Odată ce înveți să iubești pe cineva, nu există nicio garanție că nu va pleca din viața ta. Odată ce lași să se vadă cu adevărat cine ești, nu există nicio garanție că vei fi acceptat. În mod ironic, singurătatea poate părea mai sigură, mai ales dacă reușești să faci alegeri care să îți dea iluzia că ești totuși cu cineva.

Dar oare, merită să nu vezi oceanul pentru că există posibilitatea unui tsunami? Să nu vezi lumea de la etajul cel mai de sus pentru că există posibilitatea unui cutremur? Să nu iubești pentru că ai putea fi părăsit? Să nu lași să se vadă cine ești pentru că ai putea fi respins? O replică dintr-un film oarecare spunea că „dacă te uiți în urmă la ultimul an de viață și nu îți aduci aminte de ceea ce te-a făcut să râzi sau să plângi, înseamnă că ai pierdut un an”.

Intimitatea este un act de curaj. Implică autodezvăluire și acceptarea faptului că o persoană pe care nu o poți controla devine importantă pentru tine. Te forțează să inveștești în relație știind că poți pierde oricând. Te împinge să te arăți cu sufletul pe față, știind că asta te lasă fără apărare în fața respingerii. Intimitatea, adică a fi cu adevărat apropiat de cineva, merită asumarea riscului de a fi rănit.

(imagine: idiotsandwisdom.blogspot.ro)

Mania de a da sfaturi

by Leave a Comment

sfatmania

Aș vrea să începem prin a defini sfatul ca fiind chestia aia pe care tuturor ne place s-o oferim și nimănui nu-i place s-o primească. Ne place să oferim sfaturi pentru că e cel mai simplu lucru de făcut și nu ne place să le primim pentru că, de cele mai multe ori, nu căutăm soluții ci întelegere.

De ce este cel mai ușor să dai sfaturi? O să îmi asum riscul să citez o replică nu prea academică dintr-un film controversat. Filmul se numește „Scandalul Larry Flint” iar replica este: „Opinions are like assholes, Your Honor, everybody has one”. Asta explică, cu simțul umorului, realitatea faptului că nu trebuie niciun efort să dai sfaturi dar că e nevoie de efort pentru a oferi înțelegere și empatie. Pe lângă asta, la fel de valabil este și faptul că, în general, știm care sunt soluțiile pentru viața noastră, personală. Ce nu știm întotdeauna este să avem încredere că vom găsi soluția potrivită și, câteodată, care sunt informațiile relevante pentru a lua decizia potrivită.

Carevasăzică, într-o lume plină de „furnizori de sfaturi” cum pot face eu diferența? Mai întâi am nevoie să învăț să respect omul din fața mea. Adică să cred că este suficient de pregătit să-și trăiască propria viață și că asta implică și că va cere ajutor dacă, și numai dacă, are nevoie. Ajutorul nesolicitat (iar sfatul este un „model” de ajutor) este des întâlnit. Se bazează pe conceptul care ne spune că „iadul e pavat cu bune intenții” combinat cu cel al „babei pe care o trec strada fără s-o întreb pe care parte locuiește”. Pentru că deși are la bază (probabil) intenții bune are mult mai multe șanse să nimerească prost decât s-o nimerească bine. De ce? Pentru că dacă cel din fața mea nu a ajuns singur la concluzia că are nevoie de ajutor, atunci îl pot jigni, îl pot incapacita (pentru că mesajul ajutorului este „acela că nu te descurci singur”). Primul pas în transformarea mea din oferitor de sfaturi în prieten adevărat este deci adoptarea regulii „ajutorul se oferă la solicitare”.

Al doilea pas este acela de a face diferența între un sfat și o informație. Sfatul presupune implicarea personală. „În locul tău aș face…”, „Dacă mă întrebi pe mine eu aș”, „sunt de părere că ar trebui să faci…”. Implicarea personală e în regulă dar ar fi util să se limiteze la a fi acolo pentru omul din fața ta. Pentru că, oricât de mult crezi că îl cunoști, tu nu ești el. Adică sunteți diferiți. Așa că experiența ta de viață nu e universală. „Eu am făcut așa” nu este o axiomă științifică ci doar o alegere făcută la un moment dat. Într-un context , de cele mai multe ori, irepetabil. Așa că dacă vreau să ofer cuiva perspectiva mea sau experiența mea de viață, atunci e cazul să înțeleg că e a mea și nu, în mod obligatoriu, și a lui sau ei. O informație este deci, fie un fapt verificat fie o perspectivă personală fără valoare de obligativitate. Un act prin care îi comunici omului doar perspectiva și nu îi trasezi o sarcină, nu-i spui ce are de făcut. În plus, e bine să fim conștienți de faptul că dacă dau un sfat sunt, teoretic, responsabil pentru rezultat. Cam ca și cum ar fi ok să dau o sapă cu împumut și să-mi asum responsabilitatea pentru răsadurile omului care a săpat cu ea.

Ultimul pas este să înțeleg că oamenii își știu soluțiile potrivite propriilor probleme. De multe ori avem nevoie să ne auzim vorbind despre alternative. Avem, de fapt, nevoie ca omul din fața noastră să tacă, să asculte și să fie prezent cu adevărat. Prezent emoțional. Empatic, adică. Doar că empatia și înțelegerea presupun efort. E mult mai simplu să dai sfaturi.

(imagine: mimiandeunice.com)

De ce ne rănesc ceilalți?

by Leave a Comment

de ce ne ranesc ceilalti

Un lucru este absolut sigur. Nu poți trece prin viață necălcat pe bătături, fie ele sufletești sau existențiale. Dar oare de ce ne rănesc ceilalți? De ce, în ciuda faptului că toți ne ferim să fim răniți iar unii dintre noi ne ferim chiar și să-i rănim pe ceilalți, vom fi, inevitabil și predictibil, în situația de a răni și de a fi răniți? Să fie la mijloc vreo conspirație universală sau existențială? Sau vreo pedeapsă pentru comportamentul incalificabil care s-a lăsat cu alungarea din rai? Eu cred că ni se trage mai degrabă de la modul cum suntem proiectați. Haideți să vedem.

Suntem ego-centrați. Adică ne trăim propriile vieți, vedem viața prin proprii ochi și suntem atenți la propriile probleme. În plus, suntem în același timp la fel cu ceilalți și foarte diferiți (chiar unici). Cele două aspecte (ego-centrarea și unicitatea) determină mai multe tipuri de reacții care pot determina cu ușurință rănirea participanților la traficul vieții cotidiene. De pildă, nu vorbim întotdeauna în deplină cunoștință de cauză și nici nu ne gândim prea bine înainte să deschidem gura. Din cele două combinate se naște cu ușurință „populara” gafă.   Deseori, oamenii care se plâng că fac gafe constant sunt mai degrabă atenți la propriile persoane și procese de gândire decât la ceea ce se întâmplă în jurul lor. O gafă este, de fapt, o idee sau afirmație care nimerește prost pentru că emitentul nu a fost vigilent.

Ne mai iese să ne rănim reciproc și pentru că nu ne putem citi gândurile. Contrar opiniei populare, nu ne pricepem deloc la asta. Așa că habar n-avem ce tip feedback așteaptă cealaltă persoană. Dacă avem noroc să formuleze corect și complet ce așteaptă de la noi e simplu, dar –sincer – de câte ori în viață avem bafta asta?

Alt motiv des întălnit este acela că sensibilitățile noastre nu sunt vizibile pentru ceilalți. Iar faptul că suntem educați să ne și străduim să le ascundem nu ajută. Iar dacă nu le știu, nici nu au cum să le menajeze, chiar dacă și-ar dori asta.

Nu în ultimul rând, folosim relațiile cu ceilați deseori ca țintă pentru deversarea emoțiilor percepute ca negative. Frustrarea sau furia se pretează bine la acest tip de transfer. Adică, altfel spus mă evervează șeful și mă cert cu nevasta sau sunt nervos cu copilul.

Dacă am stabilit că povestea cu lumea bună și plină de considerație și dragoste nu poate exista din motive de design, atunci putem să vedem ce e de făcut pentru a fi mai pregătit și pentru a putea schimba felul de relaționare cu situațiile cu potențial de rănire pentru mine.

Primul principiu este acela că „ce face sau spune un om spune ceva despre el, nu despre mine”. Ceea ce înseamnă că, de cele mai multe ori, ceea ce face sau spune omul nu e menit să mă rănească pe mine. Se întâmplă să mă rănească dar asta mai ales pentru că eu am o sensibilitate. Ceea ce ne duce către principiul următor, adică acela că „unde e problema se află și soluția”. De vreme ce pe mine mă nemulțumește sau rănește ceva, e responsabilitatea mea să fac lucrul cunoscut, să înțeleg cum anume ajunge la mine (care este sensibilitatea mea) și să o adresez.

Și de aceea ne rănesc ceilalți. Pentru că le permitem. Nu știu voi ce credeți dar, pentru mine, e mai logic să mă echipez pentru frigul de la Polul Nord decât să mi se pară drept să fi fost un mediu prietenos și să mă plâng constant de degerături.

(imagine: animalslook.com)

Unde găsești empatie și înțelegere

by Leave a Comment

unde gasesti empatie si intelegere

Ai crede, la prima vedere că ajută să fi avut o experiență comună cu omul din fața ta. Dar să vedem… Voi ce credeți? Dacă am avut o experiență traumatică (deces sau pierderea serviciului, de exemplu) și ne luptăm cu urmările ei, unde credeți că putem găsi atât empatie cât și înțelegere? Împărtășind expriența noastră cu cei care au trecut prin ea sau cu cei care nu au trecut niciodată încă prin așa ceva?

Răspunsul corect pare să fie acela că deși e adevărat că vom găsi înțelegere în ambele cazuri, empatia va veni, mai degrabă de la cei care nu au trecut prin experiențe similare. De ce? Pentru că noi, oamenii, suntem tentați să evaluăm și să tragem concluzii. Așa că, dacă am trecut printr-o experiență similară, voi evalua modul meu de cooperare cu evenimentul traumatic și voi îl voi compara cu cel al celui din fața mea. Dacă ajung la concluzia că se descurcă mai bine, atunci nu am de ce să îi ofer compasiunea mea, ci mai degrabă invidia sau admirația (după posibilități). Dacă se descurcă mai prost, atunci nu va primi compasiune (care presupune egalitate) ci milă.

De vreme ce nu e vorba de rele intenții ci doar de modul în care ne fucționează mintea, eu zic că e interesant să vedem care sunt principiile pe care le aplicăm. În primul rând, o dată ce am trecut prin evenimentul traumatic și i-am făcut față, se întâmplă două lucruri. Primul este acela că bucuria de a-i fi făcut față tinde să “șteargă” din memorie chinul emoțional care a însoțit procesul. Adică îmi aduc aminte că “a fost greu” dar nu mai pot retrăi cu acuratețe emoțiile la intensitatea lor de atunci. Al doilea este că, orice victorie în fața vieții capitalizează stimă de sine. Iar asta vine, implicit, cu un pic de aroganță existențială care, aplicată la altă persoană, se traduce în constatarea că “dacă eu am putut, atunci poți și tu”. Odată aplicate cele două principii, ajungem rapid la concluzia (care deja pare logică) că nu este așa de greu cum pare și că se poate. Urmarea este că vom tinde să îi evaluăm negativ pe cei care trec prin experiențe similare dar se descurcă mai puțin bine decât considerăm că am făcut-o noi.

Din cele de mai sus rezultă două lucruri. Dacă vreau empatie, atunci am mai mari șanse să o găsesc împărtășind experiența mea fie cu cei care se află în aceeași situație prin care trec și eu fie cu cei care nu au experimentat-o încă. Pentru că cei ajunși deja de partea cealaltă a încercării pot fi, mai degrabă, furnizori de soluții nu de umere comode. Exceptând cazul în care cel ce a trecut deja prin furcile caudine ale unui anume tip de experiență este dispus, pe durata discuției, să uite experiența lui și să fie deschis pentru cea a omului din fața lui.

De vreți să aflați mai multe, găsiți aici detalii despre studiile care au scos la iveală cele de mai sus.

(imagine: http://rayhiltz.com/what-the-world-needs-now-is-empathy/)

De ce nu contează ce gândesc ceilalți?

by Leave a Comment

de ce nu conteaza ce gandesc ceilalti

Despre citirea gândurilor am pomenit la începutul aventurilor mele “scriitoricești”. Dar chiar dacă nu știm ce gândesc ceilalți, are oare vreun rost să ne pese?

Înainte să ajungem la vreo concluzie logică, haideți să explorăm originile preocupării noastre pentru ce se întâmplă în capul celorlalți cu privire la persoana noastră. La baza preocupării este nevoia de a fi acceptat. Evoluționist vorbind, ni se trage de la începuturile noastre, adică din timpurile când eram doar omul pe cale să devină pe deplin sapiens.  Atunci, să fii acceptat de tribul tău era una dintre singurele, dacă nu unica metodă de supraviețuire. Tribul însemna acces mai facil la hrană, la adăpost și la apărare. Ce te punea în pericol atunci, te putea mânca la prânz.  Acesta este începutul care ne mai trezește și azi nevoia de acceptare și, respectiv frica de respingere. Societatea s-a schimbat ceva de atunci. Admiratorii ei spun că a evoluat. La fel și mare parte din creierul nostru. O parte a a lui însă a rămas neschimbată. Și deși partea evoluată pricepe că data din calendar ne plasează în 2015, partea ancestrală nu a băgat de seamă că peisajul s-a schimbat, că mamuții au dispărut, că peștera s-a transformat în apartament….  Așa că nu încetează să ne trimită semnașe despre cât de important este să fii acceptat și să nu fii singur.

Ne place sau nu, vorba bancului, asta avem cu asta defilăm. Nu ne putem schimba creierul. Ar fi și păcat pentru că face și multe lucruri bune. Putem însă înțelege cum funcționează și putem să trăim armonios ținând cont de particularitățile lui. Să vedem cum funcționează asta în cazul de față.

În primul rând e clar că o să-mi pese pentru că asta mă ajută să am sentimentul că mă integrez social. În plus, am stabilit că nu avem buton de “on/off”. Pot însă defini ce reprezintă astăzi “tribul” pentru mine. Dacă pe vremea peșterii probabil apucam să văd vreo 20 de oameni diferiți în cursul vieții, probabil toți din tribul meu, astăzi nu tot ce văd are vreo legătură cu tribul meu. Redefinirea noțiunii de trib și reactualizarea ei la viața mea de azi  îmi poate face viața suportabilă. Pentru că păstrează cam aceleași dimensiuni numerice. Oricât de multă lume aș cunoaște, cei care chiar contează pentru mine ajung probabil tot pe la 20 ca număr. Dacă sunt mult mai mulți decât atât, atunci înseamnă că e de lucru la redefinirea lui “contează pentru mine”.

Cum știu dacă un om e parte din tribul meu sau nu? Păi să vedem… Eu zic că se aplică următoarele criterii: (1) are influență directă (impact) în viața mea, (2) are sisteme de valori similare cu ale mele și (3) l-am investit emoțional. Dacă le aplicați, câți oameni contează astăzi pentru voi?

Odată ce am tribul definit, mai am de luat în calcul niște adevăruri existențiale, formulate practic:

Suntem singurii trăitori ai vieții noastre. Restul sunt privitori. Asta implică faptul că nimeni nu știe mai bine decât noi ce ni se potrivește și ce ne face mulțumiți de viața noastră. Părerea exterioară vieții mele e de luat în calcul, dar numai ținând cont de faptul că sunt, până la urmă, singurul expert în viața mea. Ceea ce e greșit pentru altul, poate fi bun pentru mine. Și viceversa.

Viața e prea scurtă. Asta ne împiedică să ne plictisim dar ne presează să ne realizăm, să ne îndeplinim potențialul maxim. Dacă țin cont de prea multe păreri, nu mai am timp să trăiesc.

Nu poți trece prin viață mulțumind pe toată lumea. Pentru că suntem imperfecți și, mai ales pentru că suntem diferiți. În plus, oamenii sunt echipați să le pese mai mult de propria persoană (deci nu de alții), să uite repede ce nu le convine și să accepte ce nu pot schimba.

Deci, de ce nu contează ce gândesc ceilalți? Pentru că dacă nu sunt atent, greutatea gândurilor pe care le atribui celorlalți devine o povară. Pentru că odată ce las deoparte ce pot aștepta ceilalți de la mine, am șansa de a afla cine sunt.  Nu în ultimul rând pentru că,  odată ce înțeleg că ar fi de dorit ca ceilalți să mă accepte dar nu e obligatoriu, mă eliberez de condiționarea acceptabilității și devin liber să am viața proprie, conform așteptărilor mele.

(imagine: thesurvivalplaceblog.com)

Dragostea ne face fericiți?

by Leave a Comment

dragostea ne face fericiti

Poate că subiectul a venit la îndemână ca urmare a agitației de Sfântul Valentin. Nu, nu vreau să mă apuc de vreo polemică legată de sărbătoare în sine. Ci doar să plec de la faptul că marea majoritate a reclamelor legate de eveniment păreau să ne confirme că dacă iubești ești fericit. Eu, mai pragmatică de felul meu, am căutat să aflu ce spune știința despre asta. Deci, ne face dragostea automat și fericiți?

Surpriză (sau poate nu chiar) dar echivalența nu există. Sigur că e adevărat că iubirea poate fi generatoare de fericire sau de bucurie dar, pe lângă emoțiile pozitive, are o seamă de manifestări care nu fericesc pe nimeni: anxietate, depresie, insomnie… și lista nu se oprește aici. Nu, nu, nu-i vorba despre despărțire. Ci despre dragoste. Iată și-un studiu care se numește sugestiv „te iubesc mai mult decât pot suporta” care a concluzionat că dragostea vine și cu dezavantaje. Și cum fericirea nu este doar despre prezența emoțiilor pozitive ci și despre absența celor negative, începe să devină clar de ce nu putem echivala dragostea cu fericirea.

Dar oare de ce lucrurile se complică și de ce nu poate veni dragostea la pachet doar cu fericirea? Conform unei alte teorii, dragostea aduce fericirea, dar nu oricum ci cu condiția de a iubi într-un anumit fel. Adică respectându-te pe tine și, implicit, respectându-l pe celălalt.

Eu cred că, pentru a putea iubi și a putea fi fericit în același timp ai nevoie să te înțelegi pe tine, să știi exact ce vrei și ce nu vrei să faci.  Pe lângă asta e nevoie să știi că meriți respect și afecțiune și că nu sunt valori negociabile, mai ales într-o relație de lungă durată.  Pentru a putea fi fericiți cu altcineva avem nevoie, mai întâi de toate, să știm cum să fim fericiți cu propriile persoane. Dacă învăț să mă iubesc pe mine voi înțelege că altcineva are motive să mă iubească. Și chiar dacă nu mă iubește, asta nu se întâmplă pentru eu sunt de neiubit ci pentru că nu e persoana potrivită pentru mine. Asta este cred eu veriga de legătură între cele două teorii: stima de sine. Cei care nu au o părere prea bună despre ei vor tinde să se regăsească în prima teorie, aceea a dragostei cu chinuri. Care sunt tipurile de probleme relaționale pe care le aduce după sine o părere proastă despre propria persoană? Găsiți mai multe despre asta în următoarea ediție a Cafelei de duminică.

Dragostea ne face fericiți? Nu știu… O stimă de sine sănătoasă face cu siguranță acest lucru.

(imagine: http://davidduke.com/)

Cuvintele care ajută

by Leave a Comment

cuvintele care ajuta

Știm să vorbim. Dar oare asta ajunge pentru a transmite un mesaj? O parte din clenciurile relaționale vin din utilizarea unor formule standard. Marea problemă este că, deși le folosește toată lumea, iar asta ne dă impresia că știm și ce obținem cu ele, ceea ce obținem de fapt este cu totul altceva.  Eu m-am gândit să iau la bani mărunți doar cîteva dintre ele. Altfel spus, ce ai nevoie să reformulezi pentru a-ți îmbunătăti relația, care sunt „cuvintele care ajută” o relație?

Pe primul loc, am plăcerea să vă prezint simplul, faimosul și arhiutilizatul „de ce?”  Îl găsim natural în conversațiile dintre noi sub formă interogativă și are, chipurile, rolul de a obține mai multe informații cu privire la ceva ce a spus, făcut sau gândit altcineva.  Conform unei vechi zicale, nu întrebarea e problema și răspunsul. În cazul de față, problema e că răspunsul este o justificare. Simplul fapt că cineva mă întreabă „de ce ai făcut asta?” mă face să mă întreb dacă nu am făcut ceva greșit.  Din această cauză, justificarea are ca primă funcție apărarea. E o realitate faptul că în viața noastră, a tuturor, „de ce?” apare mai degrabă în situații negative. Așa că, dacă vreți să obțineți informații și nu justificări, e util să înlocuiți „de ce-ul” cu variante mai prietenoase. „Ce te face să spui (faci) acest lucru?” „Ce anume obții dacă faci sau spui acest lucru?” sau „La ce te ajută?”

Pe locul următor, vine expresia „tu ar trebui să”.  Să începem cu banalul „tu”. Folosirea lui ne poate apropia, dacă exprimă o declarație, de genul „tu reprezinți foarte mult pentru mine”. Nu același efect obținem însă dacă ne folosim de el pentru a-i spune omului ce să facă. „Tu ar trebui să fii mai atent” sau „tu ar trebui să fii mai ordonat” comunică două lucruri. Primul ar fi că omul nu e bine așa cum e, de vreme ce ar trebui să fie altfel. Cel de-al doilea că nu are de ales, de vreme ce „trebuie” nu lasă loc de opțiune personală. Alternativa este să adresez nu ceea ce „trebuie să facă omul” ci ceea ce vreau eu de fapt să obțin – adică rezultatul. „Ar trebui să fii mai ordonat” se va transforma astfel în „mi-aș dori să păstrăm mai multă ordine în casă”.

Următoarea pe listă este „îmi pare rău dacă..”. A-ți cere scuze nu are legătură numai cu faptul că îți pare rău ci și cu asumarea responsabilității. „Îmi pare rău dacă tu te-ai simțit respins”, spune  că îmi pare rău de situația creată dar lasă loc de alternativa în care, cu puțină baftă, fie că nu are pentru ce să îmi pare rău („dacă” lasă loc de „da”sau „nu”), fie împărțim responsabilitatea. A spune, pur și simplu „îmi pare rău că te-am făcut să te simți respins”, implică atât regretul, cât și asumarea comportamentului.

Ajungem la „dar de ce nu faci așa…”. De vreme ce îl include pe „de ce”, știm deja că nu aduce nimic bun. În cazul acesta particular, „de ce-ul” e agravat de oferirea de soluții și mă refer aici la oferirea de soluții nesolicitate. La prima vedere ofer ajutor și ar fi firesc să obțin recunoștință și apreciere. Dar, de cele mai multe ori, ofer ajutor nesolicitat și primesc frustrare.  Când avem o problemă ce ne lipsește nu e soluția ci susținerea celor apropiați. Asta ne ajută să găsim soluția, împreună cu ei sau separat. Așa că, data viitoare când cineva vă spune „mă scoate șeful din minți”, încercați un „știu cât de frustrant este să nu te înțeleagă șeful” în loc de „dar de ce nu-i spui, pur și simplu, să se ducă dracului”.

Ultima pe lista de azi am zis să pun expresia „nu acum…”. Ea se iscă de cele mai multe ori din conștientizarea faptului că eu nu am dispoziția necesară pentru a-l asculta sau a face ce așteaptă celălalt de la mine. Doar că, celălalt, nu înțelege asta. Ci pur și simplu se simte respins. Mai util ar fi să înlocuiesc varianta seacă cu o variantă mai elaborată și care să conțină un termen de prescriere a indisponibilității mele. De genul „sunt tare obosit acum, dar dacă îmi dai o oră să mă odihnesc, vorbim”.

Poate că vi se par niște lucruri prea simple pentru a face diferența într-o relație. Dar eu vă provoc să  experimentați „cuvintele care ajută” cel puțin o lună și să vedeți schimbările.

(imagine: mindbodysmile.com)

Iubesc omul sau îmi place de el?

by Leave a Comment

iubesc omul sau doar imi place de el

La prima vedere puteți fi tentați să credeți că “dacă iubesc omul îmi și place de el”. Sau invers. Ei bine, în caz că nu v-ați dat seama deja prin intermediul vreunei experiențe de tipul “m-am îndrăgostit de cine nu trebuia” sau “îmi place dar nu-mi spune nimic”, atunci e momentul potrivit să aflați. Sunt două lucruri diferite.

Dar care e granița care desparte simplul “îmi place de tine” de romanticul “te iubesc”. Ei bine, mulți psihologi s-au ocupat de găsirea factorilor care ar putea explica natura iubirii Zick Rubin a fost primul care a făcut un chestionar care a încercat să măsoare dragostea științific și responsabil.

El a ajuns la concluzia că dragostea romantică are trei elemente: (1) atașamentul, definit ca nevoia de a- păsa cuiva de tine și nevoia de a fi în preajma persoanei care face asta (incluzând aici și nevoia de contact fizic); (2) Grija, definită ca valorizarea fericii celeilalte persoane și a nevoilor acestuia, adică punerea lor pe același plan cu fericirea și nevoile personale și (3) intimitate, definită ca nevoia de împărtăși cu cealaltă persoană gânduri sentimente și dorințe.

Pentru a putea defini parametrii dragostei a avut nevoie de un termen de comparație apropiat așa că a definit și un set de criterii pentru a operaționaliza ce înseamnă să “îți placă” de cineva. Găsiți aici chestionarele, dar e interesant de văzut că dragostea adresează aspecte ca dorința de a poseda persoana iubită, impulsul de a-l face pe celălalt să se simtă bine s-au disponibilitatea de a petrece timp pur și simplu uitându-te la cineva, iar mai puțin complicatul “îmi place” are de-a face cu lucruri mai raționale ca inteligența, respectul sau admirația.

Rubin a găsit chiar și elemente care păreau să indice gradul de îndrăgostire. Unul dintre acestea s-a dovedit a fi timpul pe oamenii erau dispuși să îl petreacă uitându-se ochi în ochi.

Ceea ce mie mi se pare că rezolvă dilema pe “repede-înainte” și explică extrem de multe lucruri. Ne place de om cu mintea, dar ne îndrăgostim cu alte părți componente. Așa că, e clar, nu e nevoie să ne placă de om pentru a ne putea îndrăgosti de el. De asta avem nevoie doar dacă plănuim să stăm mai mult timp cu omul în chestiune.
Dacă totuși nu vă place ce citiți aici, puteți fi de acord cu Harry Harlow (The Nature of Love) care spunea că: “So far as love or affection is concerned, psychologists have failed in their mission. The little we know about love does not transcend simple observation, and the little we write about it has been written better by poets and novelists.”

Eu una rămân la părerea că încăpățânarea continuă de a încerca să înțelegi lucruri te menține viu. Și mai are și avantajul că, măcar uneori, chiar te ajută să înțelegi lucruri. În cazul ăsta cum de ajungem să ne îndrăgostim de omul care nu ne place și de ce ne consolăm cu speranța că îl putem schimba.

(imagine: http://ramblingsofaproducer.tumblr.com/)

Autodezvaluirea – lupta dintre frica de respingere și dorința de intimitate

by Leave a Comment

autodezvaluirea

Mie îmi place să definesc autodezvăluirea ca fiind lupta dintre frica de respingere și dorința de intimitate. Să mă explic…

Pare că noi, oamenii, trecem prin viață sub formă de broaște țestoase.  Diferit de ele, nu ne naștem cu o carapace ci suntem educați să o formăm. Poate că primul strat e format din prima lacrimă  pe care învăț să o ascund. Poate că următorul e reprezentat de prima frică pe care nu o recunosc pentru că trebuie să fiu puternic sau poate de prima așteptare transformată în dezamăgire.  Nu știu care e ordinea în care se așează acolo prima tristețe ascunsă de zâmbet, prima nedreptate pusă în scuze sau prima renunțare ca pavăză contra vinovăției. Nici prima minciună care ascunde gândul nepotrivit.

De fapt, oricare ar fi ordinea în care creștem o carapace în jurul adevăratului eu, tot ceea ce contează este că pe vremea maturității e pe deplin formată. Mii de secunde de vinovății, frici, tristeți sau furii au bătătorit-o  și antrenat-o să reziste. Deasupra se formează ultimul strat, cel care ne trece pe sub radarul existenței, format din imaginea despre care credem că ne avantajează în relație cu ceilalți.

În interiorul carapacei mă aflu eu, omul pe care experiența îl învață că e la adăpost înăuntru dar pe care nevoia de  împlinire relațională îl împinge în afară.  Gabriel Liiceanu se întreba: „oare oamenii dezbrăcați sunt goi?”  Eu cred că oricât de dezbrăcați am fi, nu suntem goi decât fără carapace.  Adică fără apărări, fără perfecțiune, fără nemurire.  Iar sentimentul ăsta e de natură să ne înspăimânte. Ca purtător de carapace, chiar dacă sunt respins, pot suporta durerea de vreme ce , eu – adevăratul eu – sunt protejat. Dar dacă mă arăt cu adevărat, odată ce dau jos, strat după strat, tot ceea ce e clădit pe baza de acceptabilitate și evitare a suferinței, rămân doar eu, cu sufletul meu cel adevărat la vedere, cu sensibilitățile la o atingere distanță, cu imperfecțiunile la discreția ochiului ridicat la rang de microscop.

Mai cred însă și că, de vreme ce  ne naștem fără carapace suntem proiectați să simțim intimitatea doar în afara ei.  Așa cum fizic, avem nevoie ca pielea să atingă piele, și sufletește avem nevoie de nivelul la care celălalt duce autodezvăluirea până la capăt. Orice nepotrivire între nivelul autodezvăluire al celor ce clădesc relația, se simte pentru cel mai vulnerabil (și deci mai în afara carapacei) la fel de dureros ca o furtună de nisip pe pielea cea mai fină.

Tot Gabriel Liiceanu zicea că, pentru a ajunge la intimitate e nevoie de proporția corectă între „a fi dezbrăcat” și „a fi gol”. Iar asta e ușor de demonstrat. Sunt sigură că cei care au aderat la acțiunea călătoriei în chiloți de la metrou au fost doar dezbrăcați, nu goi.  Să negi că ai o carapace e doar revoltă, nu intimitate.

Umblăm prea mult prin lume ca țestoase și prea puțin ca noi, cei adevărați. Și culmea este că, odată ce înveți că vulnerabilitatea e doar o stare, durerea rămâne inevitabilă, dar suferința devine opțională. Da, doare câteodată când te învârți prin lume fără carapace. Dar dincolo de vânătăile pe care le capeți inevitabil de la cei rămași țestoase, intimitatea experimentată cu cei pe care chiar ajungi să îi cunoști chiar merită. Și, nu numai că merită dar vindecă.

(imagine: www.gopixpic.com)

Fac pe placul altora dar mă tratez

by Leave a Comment

fac pe placul altora

Suntem educați să credem că e frumos să ținem cont de ceilalți. Și e corect… Poate că nu e neapărat frumos dar cu siguranță ajută la “încastrarea” în societate. Dincolo de o limită, nu e vorba însă de a “ține cont de ceilalți” ci de “a face pe placul altora”. Iar de aici încep diferențele… Pentru că dacă ”a ține cont de ceilalți” este un comportament adaptativ, “a face pe placul altora” este un fel de boală.  Deși nu există pastile pentru ea, are toate caracteristicile unei boli: are cauze și simptome.

Ca pricipală cauză, avem o bacterie… comportamentală. Pe care o primim în copilărie, prin expunere repetată, ori de câte ori vedem că părinții se bucură atunci când le facem pe plac. Zâmbesc și sunt prietenoși, atitudini care se schimbă de îndată ce facem invers.  La maturitate, boala cu pricina afectează diverse roluri. Avem părintele care nu mai știe ce să facă pentru a-și mulțumi copilul, subordonatul care face exclusiv ce spune șeful pentru că vrea să avanseze și se lasă abuzat sau, pur și simplu, adultul care face doar ce se așteaptă de la el și nu ce își dorește.

“Bolnavii” sunt chinuiți de vinovăție ori de câte ori fac ce își doresc în detrimentul așteptărilor altcuiva, devin anxioși dacă nu fac ce se așteaptă de la ei și deprimați pentru că se lasă pe ei deoparte.

Deși nu merge cu pastile, lucrurile se pot rezolva. Dacă astăzi sufăr de “people pleasing” în primul rând am nevoie să înțeleg care sunt zonele din viața mea relațională și, respectiv care sunt relațiile în care “a face ce vor alții” a scăpat de sub control. Am mai apoi nevoie de răspuns la următoarele întrebări: ce aș putea face altfel? Ce ar însemna să fac ce vreau eu? Care sunt implicațiile raționale?  Spun raționale pentru că 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată iar oamenii (inclusiv cei pe care îi cunosc eu) sunt mai înclinați să se adapteze unei schimbări decât să o conteste. Așa mă îndrept  către următorul pas, adică către discuții cu cei care beneficiază acum de comportamentul  meu de “people pleaser”.  Ar fi util să știe ce anume îmi propun să fac sau, după caz, să nu mai fac.

Odată ce mediul de vindecare e setat, să adresăm comportamentele.  Adică începând de la un moment dat, nu mai răspund pe loc la nicio întrebare sau solicitare (favoare, rugăminte) care îmi dă semnalul pentru “făcut pe plac”. Pur și simplu declar că “am nevoie de timp de gândire”. Și, evident, îmi dau exact atât timp cât am nevoie să concluzionez dacă ce mi se cere să fac e ceea ce-mi doresc sau nu. Apoi mă reîntorc la cel ce a făcut solicitarea și îi comunic ce am decis. E important să mă întorc pentru că doar așa voi strânge încet-încet dovezi că “a face ce vreau eu” nu e penalizat de societate.  Dacă ajung până aici, am învățat “să țin cont de ceilalți.” Adică să fiu atent la ce-și doresc și, dacă asta nu contravine cu ceea ce îmi doresc și eu,  să le ofer.  Iar dacă pentru mine nu e OK, să-i informez în consecință.

E bine de știut că, inițial, ca orice tratament ce se respectă și cel descris mai sus va acea ceva efecte secundare. În primul rând va fi inconfortabil, de vreme ce va rupe un tipar pe care îl folosesc de mult.  Va deveni și mai inconfortabil când voi începe să nemulțumesc persoane. Pentru că da, e adevărat, că semenilor mei le place să primească ce-și doresc. Doar că e tot atât de adevărat că dacă nu primesc, se adaptează și acceptă situația, chiar dacă vor afișa ceva nemulțumire.

Ultimul pas , și cel mai greu, e să accept că, orice aș face, nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Pentru că suntem diferiți și pentru că suntem ego-centrați. Adică tindem să luăm  întreaga mână dacă posesorul degetului nu protestează și nu-și impune limitele.

Chiar dacă astăzi fac pe placul altora dar mă tratez, viața poate fi trăită așa cum mi se potrivește, înconjurat de oameni care mă plac pentru cine sunt și nu pentru ce pot face pentru ei.

(imagine: footsoldiers4christ.com)