Idealizarea și relațiile de cuplu

idealizarea

Vorba aceea, dacă ar fi să pun un bănuț deoparte de câte ori am auzit „nu știu cum naiba nu am văzut cu cine am de-a face când ne-am cunoscut” astăzi mi-aș petrece concediile în Azore. Presupunând că întreaga omenire nu e „brain damaged”, cum se explică lucrurile? Cum de nu aud, la primele întâlniri, că vorbește cu mama de 3 ori pe zi sau mi se pare în regulă că stă cu părinții la 30 de ani? Cum de mi se pare Ok că se îmbată cu prietenii în fiecare week-end sau că vorbește doar despre haine? Și de ce calitățile păreau să compenseze toate defectele, niște vreme mai târziu dovedindu-se că nu-i chiar așa? Procesul prin care ajungem în pat cu dușmanul se numește idealizare. Așadar, ce o fi idealizarea, care sunt mecanismele ei și la ce ne folosește (sau nu) în relațiile de cuplu.

Studiile ne arată că, atunci când vine vorba de ce anume ne dorim (printre altele) de la un viitor partener (sau parteneră) de relație am vrea omul în chestiune să fie atractiv, de încredere, cald, tandru, de succes, cu simțul umorului și inteligent. Prima remarcă ar fi că trebuie să recunoașteți (cu toate chestiile astea minunate) n-are cum să fie simplu să găsești omul cu pricina. Și pentru că la pachet cu procesul de selecție vine și presiunea de a găsi o relație, mintea noastră găsește o cale de mijloc – idealizarea. Un fel de lentilă care scoate în evidență toate chestiile care ar putea să aibă legătură cu ce ne dorim, ascunzând în același timp toate semnalele de alarmă. Nu că am crede că omul din fața noastră e perfect, dar cumva mintea noastră face să pară fie suportabile, fie corectabile toate chestiile care ulterior o să ne scoată peri albi relaționali.  Așa se face că tot studiile ne arată că la un an după căsătorie oamenii ajung la concluzia că partenerii lor sunt mai puțin „ideali” decât declarau înainte de respectiva ceremonie. Evident, în funcție de cât de tare am idealizat cetățeanul o să sfârșesc cu picioarele pe pământ într-o relație funcțională sau la tribunal.

Pentru corectitudine față de măria sa idealizarea nu pot să trec cu vederea faptul că, în varianta ei moderată, ajută. Cum funcționează? Fapt că văd omul din fața mea ca fiind o versiune ușor îmbunătățită îl poate inspira să se mobilizeze și să ajungă mai aproape de Eul lui ideal. Sigur că asta presupune că ceea ce vreau eu de la el să figureze și pe lista care definește idealul omului. Fenomenul există, e dovedit științific și poartă numele de fenomenul Michelangelo. Este inversul efectului Pygmalion și  presupune ca omul să recunoască și să considere atractive valorile și principiile tale și să dorească să le urmeze.  La rândul tău, vei fi mobilizat de schimbarea care se petrece sub ochii tăi și vei fi inspirat să te auto-actualizezi.

Și poate că vă întrebați dacă e vreo conspirație la mijloc? Că nu degeaba divorțul e în floare… Adică de ce mai degrabă ne păcălim decât ne lăsăm inspirați de Michelangelo? Răspunsul o fi el cinic, dar e logic. Pentru idealizare ai doar nevoie să te îndrăgostești, pentru fenomenul Michelangelo ai nevoie de compatibilitate. Adică, dacă și numai dacă ai baftă, de ceea ce rămâne după ce trece îndrăgosteala.  De aia zic că pe orice felicitare de Valentine’s Day (sau Dragobete, dacă vă place varianta locală) ar trebui să fie trecut și “Atenție, idealizăm ce n-avem și ne plicitisim când primim”.

(imagine – http://we3unitedivsr.blogspot.ro/2012/11/imagination-vs-reality_2.html)

Cum știi dacă ai nevoie de mai mult zvâc existențial?

vrei mai multa incredere in tine

Știi sentimentul ăla că ai multe de spus dar nu apuci să spui nimic? Sau senzația aia internă că “fir-ar să fie, ce spune ăsta am gândit eu acum jumătate de oră ”? Sau sentimentul de invidie când te întrebi ce-o avea colegul în plus de îți poate comunica ideile personale cu aerul că nici nu-i trece prin cap că ar putea spune o prostie (deși spune una)?  Ori paralizia temporară care te cuprinde când îți trece prin cap să întrebi ceva ce nu știi, la gândul că o să fie suficient să o faci ca ceilalți să creadă că habar n-ai pe ce lume (profesională) ești? Dacă da, atunci mă tem că ai nevoie de mai mult zvâc existențial. Și, da, te-ai prins, este o metaforă pentru ceea ce mai pretențios se numește încredere in sine.  Acum, evident, că nu există articol de psihoterapeut care să numească probleme și să nu dea soluții. Care este așadar soluția pentru creșterea zvâcului existențial…

Dacă în copilărie e treaba părinților să îți dea o pornire sănătoasă în viață, concretizată într-o doză suficientă de încredere în sine, odată scăpat din mâna lor (cu sau fără ea) aceasta se capitalizează din viața trăită. Insist, din viața trăită. Nu din cea evitată.  Așa că practic, ai nevoie să îți forțezi creierul să spună DA în momentele în care urlă NU din toți rărunchii circumvoluțiunilor scoarței lui. Adică atunci când ai ceva de spus sau de întrebat.

Ce-l face să urle NU? În primul rând o relație neprietenoasă cu greșeala. Care o fi ea neplăcută dar e inerentă în cadrul oricărui proces de învățare, de creație sau de inovație. Dacă vrei să ai curaj să emiți o idee nouă (sau măcar una care nu a trecut prin capul colegilor tăi) atunci ai nevoie să îți dai voie să greșești. Important de reținut – asta nu implică automat că vei greși. Ci doar să te convingi pe tine că vei supraviețui greșelii tale și că și relațiile tale cu ceilalți vor face același lucru. Nu ai cum să ajungi mândru de ceea ce vei fi realizat dacă nu devine Ok să îți iei și greșelile în posesie.  Cum am mai spus, important este nu dacă o să greșești (pentru că asta e inevitabil) ci ce vei face cu greșelile tale.

Odată ce te-ai împrietenit cu greșeala, următorul pas este să faci flotări cu mușchiul rezolvării de probleme. Respectiv cu lobul frontal.  Pentru care flotările sunt reprezentate de căutarea de soluții.  Care soluții pot fi căutate doar dacă nu ești terorizat că o să greșești. N-ai ce face, ăsta e procesul de căutare a soluțiilor. Întâi la cauți, apoi te gândești la ele, le pui în practică și (abia la sfârșit) le judeci.  Pe ele, nu pe tine, le judeci. Proces care presupune mai  degrabă înclinația către a înțelege ce poți face mai bine data viitoare, opusă aceleia prin care te dai cu capul virtual de dulapul autocriticii.

Ultimul pas este să ai curaj să constați că majoritatea oamenilor sunt dispuși să te ajute și că doar o minoritate vor reacționa negativ la întrebările tale. Pentru că majoritatea au constatat deja că nu le știu nici ei pe toate. Cei care n-au făcut asta, nu sunt o sursă de inspirație pentru nimeni oricum, deci părerea lor e relativă.

Curajul nu se definește ca lipsa fricii, ci ca managementul ei. Nesiguranța e o parte firească a vieții dacă nu o lași să ajungă la nivelul la care să îi permită să îți controleze reacțiile.  Neîncrederea în sine nu înseamnă că nu știi sau că nu poți ci doar că ți-e teamă să afli ce știi sau ce poți și că ai nevoie să îți dai șansa să obții confirmări ale valorii tale.

La ofertă – greșeala și regretul

greseala și regretul

Dacă există careva care nu să nu fi făcut (măcar o dată)  vreun plan care s-a dovedit complet diferit de realitate ori care nu a făcut vreo investiție pe care să nu o fi regretat, să ridice mâna! În caz că există cineva, să vedem dacă are curajul să susțină și că nu a spus (pe la vreo furie) chestii pe care să le fi regretat mai târziu sau că nu s-a trezit implicat în prea multe chestii pentru că nu a spus un „NU” hotărât. Dacă și acum mai ridică cineva mâna, ei bine – nu recunoaște! Pentru că cine naiba nu a luat o decizie sau nu a reacționat la impuls și nu și-a dorit (mai apoi) să fi făcut altcumva?! Parte din condiția mizeră a ființei umane, așa-i? Și ca și cum asta nu era de ajuns, mai avem parte și de vocea aia interioară care nu te lasă să uiți că „ai fi putut face altfel (ce dracu’)” sau „puteai să caști ochii mai bine” sau puteai să fii mai puțin [here insert bou/vacă, tâmpit(ă), idiot (oată) sau oricare alt invectiv de folosință personală]”. Carevasăzică, la ofertă – greșeala și regretul, respectiv inevitabilul și inacceptabilul.

Să începem cu inevitabilul, adică cu greșeala. Oameni buni, nu avem cum să nu greșim. În primul rând, Suntem prizonierii prezentului și, din această cauză, limitați la o cantitate finită de informații. Ca atare, nu avem cum lua decizia perfectă, de vreme ce actul cu pricina se pune în practică la „punctul 0 acum” și generează consecințe la momentul „acum+1”.  ORICE decizie va fi, prin definiție, cel mult destul de bună, asta însemnând în practică cum că va genera mai multe consecințe pozitive decât din cele negative. Nici nu avem nevoie de o decizie perfectă pentru că (ghici ce?!) avem capacitatea de a adresa consecințele și de a le repara.

Relația problematică dintre noi și greșeală începe în copilărie pentru că e mai eficient să cerți copilul decât să îți iei timp să înțelegi cum a gândit să să îl ajuți să „repare” consecințele. Plecăm apoi la școală unde sistemul pune pe primul plan rezultatul și nu felul în care ai gândit atunci când ai greșit. Nu-și bate nimeni capul cu adevărul cam filozofic dar logic care susține că nu ai cum face innovație fără greșeală, așa că nu ne dăm seama că neîncurajând greșeala le dăm copiilor noștri fix la gleznele creativității. În fine, găsiți aici o postare mai veche despre motivele pentru care e mai mult decât ok să o dai în bară.

Să trecem la inacceptabil, adică la regret.  Care o fi el gardianul repetării greșelii și inițiatorul scuzelor dar numai atunci când e punctual, formulat cu înțelegerea limitărilor inerente unei decizii sau a unei reacții emoționale. Dacă însă se transformă într-o voce nemiloasă, dură (injurioasă, chiar) și lipsită de toleranță nu ajută cu nimic la repararea consecințelor ci, din contră, provoacă altele noi.  De ce? Pentru că nu există decizie bună sau proastă. Ceea ce părea un plan bun la un moment dat, poate deveni o idee proastă ceva mai târziu. Așa că important este să faci ce poți mai bine cu informația disponibilă și să ai încredere că o să te descurci cu neprevăzutul. Iar pentru asta ai nevoie de curaj.

Și să încheiem cu combinația magnifică dintre cele două (inevitabil + inacceptabil) și, mai ales, cu repercursiunile poțiunii existențiale astfel create. Pentru  curajul de la paragraful anterior avem nevoie de (auto)toleranță și (auto) încurajare. Dacă mă pocnesc cu hotărâre peste cap pentru fiecare greșeală n-am să obțin perfecțiune decizională ci ezitare în inițierea procesului de decizie. Unica posibilitate să fiu mulțumită cu rochia pe care o cumpăr din mall este să ies din mall după ce am cumpărat-o și să fac pace cu eventualitatea de a o vedea pe altcineva la petrecere. Dacă nu fac asta, atunci o să rămân în mall până la sfârșitul programului, cu prețul ratării petrecerii.  Și dacă înlocuiți rochia cu o mașină, și mall-ul cu o reprezentanță, aveți și varianta masculină.

Abilitatea de a trece peste greșelile tale înțelegând că nu poți lua decizii fără cusur și având încredere că vei avea forța și simțul umorului necesare pentru a repara eventualele pagube este ceea ce te poate te poate transforma dintr-un cetățean care se gândește mult și ia decizii cu greu, într-unul care se gândește cât e necesar pentru a lua deciziile care îi permit să evolueze. Greșeala este precursorul succesului, rolul regretului fiind nu să descurajeze ci acela de a te opri punctual să nu folosești prea mult dintr-un lucru bun.

(imagine : www.searchquotes.com)

Diferența dintre credință și cunoaștere

diferenta dintre credinta si cunoastere

Ați stat vreodată să vă gândiți care e diferența dintre credință și cunoaștere? Eu aș zice că le putem defini cam așa… Cunoașterea se bazează pe informație obiectivă, științifică, care poate fi verificată și replicată în contexte similare. Credințele reprezintă interpretări personale ale informațiilor sau generalizarea experienței personale la rang de lege universal valabilă. Așa se face că există o grămadă de credințe care se bat cap în cap cu informația obiectivă.  De pildă, obiectiv și științific vorbind s-a demonstrat până acum că viața are parte de un start (nașterea) și de o ieșire din decor (moartea). In ciuda acestui fapt, o mare parte dintre noi credem în fantome, spirite, vampiri și alte prezențe de pe alte meleaguri a căror existență nu a putut fi demonstrată indiferent cât de mult s-a străduit Discovery. Le fel, deși știința nu a demonstrat că ar exista vreo diferență între pisicile negre și pisicile de altă culoare, o parte dintre noi le asociem pe primele cu dezastrele.

Dar să ieșim din sfera „fantastică” și să trecem la lucruri mai concrete, mai legate de viața de fiecare zi. Unde avem alte tipuri de credințe. De pildă, avem impresia că suntem atenți și că realitatea înregistrată de creierul nostru e cea obiectivă. Știința e de altă părere dar asta nu ne scutește să ne contrazicem până picăm lați, susținând că varianta personală a relatării e singura adevărată.  Și când te gândești că justiția se bazează pe relatările martorilor oculari… Similar, avem impresia nu numai că înregistrarea din capul nostru e corectă dar și că se va păstra intactă. Și pentru ultima parte știința este de altă părere, respectiv aceea că ne „alterăm” amintirile.

Nu rezist tentației și trec pe listă și credința conform căreia oamenii adulți nu se schimbă, adevărul obiectiv fiind de părere că se schimbă cu succes, doar că dacă (și numai dacă) vor, adică dacă sunt motivați din interior să o facă. De unde ajungem la o altă credință, la fel de falsă,  respectiv aceea care ne spune că noi putem determina schimbarea unei altei persoane.  În mod distractiv, unii dintre noi ne și căsătorim plecând de la premisa aceasta.

Să menționăm și credința des întâlnită conform căreia de ceea ce nu ne convine în viața noastră e vinovat altcineva, știința încăpățânându-se să susțină că suntem (cel puțin) contributori la toate neplăcerile din viața proprie și că abordarea corectă ar începe cu identificarea contribuției cu pricina.

Așa ajungem la credințele despre motivație, credințe care ne fac să împărțim oamenii în „motivați” și „demotivați”, unde știința tinde să susțină că nu despre motivație sau despre lipsa ei ar fi vorba ci despre lipsa stimulilor care să antreneze voința (dorința) de a face lucruri. Cu alte cuvinte, unul care rămâne în pijama la ora la care tu deja muncești nu e neapărat demotivat ci ar putea la fel de bine să aibă un set diferit de priorități.

O să mai trec o ultimă credință pe listă, aceea legată de felul, chipurile obiectiv, în care ajungem la o părere despre oameni, vestea fiind aceea că n-avem nicio treabă cu obiectivitatea. De pildă, diferențele comportamentale și de valori sunt, în mod automat, caracterizate negativ.  Dacă cineva e diferit de mine, voi fi tentat să echivalez asta cu „greșit”. Așa se face că, dacă stai să te gândești, o remarcă negativă venită din partea cuiva cu un set diferit de valori, este de cele mai multe ori o confirmare a valorilor tale și, implicit, un compliment.

Diferența dintre a credință și cunoaștere te poate ajuta să înțelegi nu numai când poți avea încredere în mintea ta și când nu, dar și cum poți să o exploatezi eficient.

Orice independent convins are dependentul lui

orice-independent-convins-are-dependentul-lui

O să încep prin a afirma că modul actual de viață nu numai că a adus independența la rang de virtute dar i-a dat și valoare de supraviețuire. Ceea ce e ok într-o anumită măsură. Cum spuneam în ultimul articol, punem accent pe individualitate iar asta face musai ca independența să fie inclusă la pachet. Pentru că, dacă vreau să fiu independent, asta presupune orientare pe sine, pe obiectivele mele și pe o cantitate inevitabilă de ego-centrare care să facă posibilă negocierea amiabilă (sau nu) a intereselor mele autentice.  Independența se bazează pe ego, pe autosuficiență și pe automotivare – Eu sunt ok cu mine, Eu mă pot descurca, Eu fac față, Eu știu ce vreau.  Până aici, totul perfect. Problema se iscă însă din complexitatea umană. Pentru că așa independenți cum putem ajunge să fim, nu putem fi total independenți din punct de vedere emoțional. Avem nevoie de conectare și de atingere, avem nevoie de intimimitate și de apropiere, atât din punct de vedere fizic cât și emoțional.  Dacă scap din copilărie cu schemă activă de abandon și respingere și cu tendința de a supra-compensa atunci independența devine valoarea mea distinctivă, convingerea din spatele schemei fiind aceea că orice ai face, până la urmă nu te poți baza decât pe tine, pentru că ceilalți te vor părăsi. Dependența relațională este la rândul ei la capătul celuilalt pol al aceleași axe. Știu că până la urmă orice aș face voi fi părăsit, așa că încerc să fac lucrurile cât mai dificile și mă ancorez de partenerul de relație, legându-l de gard cu vinovăția.

Așa se face că, de cele mai multe ori, orice independent convins are parte de dependentul lui (sau ei). De ce? Poate pentru că pentru orice om care e gata să ia totul se găsește unul gata să-i dea totul. Inclusiv responsabilitatea. Independentul este tentat să asigure toate ouăle din coșul existențial, așa că va prelua entuziast cât mai multe apecte ale relației. Dependentul  introduce neajutorarea în sistem, aceptă incapacitarea  și dă cât mai multe responsabilități. În mod distractiv, independentul se va simți compleșit  de responsabilitate și foarte singur, iar depedentul neluat în seamă și nerespectat. Niciunul dintre ei nu va conștietiza că generează singur propriile probleme, de vreme ce unul se teme să dea responsabilitate, iar celălalt se teme să o preia. Nu vor băga de seamă că au aceeași problemă, manifestată diferit. Și nici că ambii au nevoie să se aducă la mijlocul axei. Asta ar presupune ca independentul să aibă curaj să-i fie frică să se bazeze  emoțional pe alte persoane, iar dependentul să aibă curaj să-i fie frică de responsabilitatea propriei identități. Independentul are de învățat că beneficiile apropierii merită riscurile pierderii relației, iar cel de-al doilea că poate fi acceptat drept cine își dorește să fie.

Carevasăzică, dacă sunteți în situația în care trageți căruța existențială ca un independent convins, adică cu restul de cai urcați în ea, poate că e momentul să vă opriți și să vă întrebați cum ați ajuns în hățuri. Dacă, dimpotrivă, sunteți dintre caii din căruță aveți să vă întrebați cum v-ați urcat în ea și, mai ales, de ce nu vă dați jos.

 

Flexibilitatea și viața de fiecare zi

cum-se-traduce-flexibilitatea-in-viata-de-fiecare-zi

Trăim într-o lume în care am decis să punem bază pe individualitate. Ceea ce e mai mult decât în regulă. Dar, ca orice lucru, asta vine la pachet cu multă presiune pe decizia individuală dar cu puține prescrieri obligatorii din afara individului. Societatea ne dă astăzi doar câteva repere, mai degrabă legale decât morale. Avem dreptul să facem orice, atât timp cât nu încălcăm legi. Dreptul de a face orice are nevoie să fie însoțit de flexibilitate, atât aplicată la propria persoană, cât și la cei din jurul nostru. Așadar, cum se traduce flexibilitatea în cotidian, de ce a devenit esențială și cum pot să o exersez?

O să încep cu accentul pe individualitate. Putem fi autentici, de la coafură la drumul în viață. Și societatea ne acceptă autenticitatea cu mult mai multă larghețe și ușurință decât o făcea pe vremea bunicilor noștri, de pildă.  În consecință, ne putem alege drumul de viață fără atât de multă luptă pentru impunerea punctului de vedere. Ce primim la pachet este lipsa unei rețete care să ne garanteze succesul. Pentru că, deși în principiu societatea îți dă mână liberă, nu îți garantează că rețeta pe care o adopți va fi una de succes.  Aici întră în joc flexibilitatea pentru că ea îți dă dreptul să te răzgândești și să te repliezi pentru o nouă încercare. De vreme ce autenticitatea prespune să găsești diferențiatorul tău,  ai nevoie să accepți că nu-ți garantează nimeni că îl vei găsi din prima. Originalitatea presupune măcar un pas necălcat până la tine, dacă nu întreaga cărare. Aș zice, așadar că, din punctul acesta de vedere, al exprimării individualității, flexibilitatea se traduce prin dreptul la răzgândire, la tatonare și (mai ales) la greșeală. Morala fiind că e inevitabil să greșești, important fiind ce faci cu greșelile tale și că ai de ales dacă vrei să urmezi rețeta care garantează succesul dar te face similar sau te abați de la ea și își asumi riscul să experimentezi cu ingredientele care îi conferă originalitate (vezi individualitate).

Cele de mai sus se aplică la propria persoană, dar haideți să vedem de ce avem nevoie de flexibilitate în raport cu ceilalți. O să încep aici cu importanța ei în rolul de părinte. Copiii „epocii autenticității” pot să ajungă oricine și să aleagă orice îi definește. Asta face virtual imposibil să fie eficienți.  În rolul de părinte, flexibilitatea se traduce prin răbdare și toleranță, care, de altminteri, devin virtuțile de bază. Părintele are nevoie să aștepte cu răbdare ca omul în devenire din fața lui să își găsească drumul și are nevoie de toleranță pentru a putea gestiona diferențele dintre ce crede el (părintele) că are de urmat progenitura și ce crede aceasta că i se potrivește în căutarea scânteii de autenticitate care îl definește.

Aplicat la restul lumii înconjurătoare flexibilitatea se traduce prin acceptarea diversității și prin exersarea selectivității. Doar așa devine posibil să nu fim intoleranți. Nu poți pune accent pe exprimarea autentică a individului și, în același timp, să-l oprimi pentru ce exprimă.  Ai dreptul de a selecta oamenii asemănători ție, dacă asta face parte din felul tău de viață, dar, de vreme ce pui accent pe individ, pierzi dreptul de a-i eticheta negativ diferențele.  Exprimarea identității nu presupune doar dreptul de a-ți vopsi părul verde cu mov ci și pe acela de a trăi conform identității tale sexuale sau conform credințelor tale (fie ele regioase sau nu). Morala fiind aceea că energia pe care societatea de acum 100 de ani o investea în uniformizarea și ostracizarea diferențelor are nevoie să fie direcționată în acceptarea și acomodarea diversității.

O să închei spunând că prețul plătit pentru inflexibilitate este nefericirea. Indiferent că va deriva din tristețea neadaptării (și a însingurării) sau din frustrarea sau furia neacceptării (și a intoleranței), nefericirea este singura alternativă a lipsei de flexibilitate în viața de fiecare zi.

(imagine: www.tnasolutions.com)

Soluția unică

solutia-unica

Motto: „La tribunal, procesul femeii de serviciu violate. Judecătorul întreabă – și, cum s-a întâmplat? Femeia – Păi, eu eram în genunchi și spălam scările și pe la spate a venit el. Judecătorul – Și, de ce n-ai fugit? Femeia – Păi unde era să fug? Că pe la spate a venit el și în față tocmai spălasem…”

Viața în sine nu e complicată.  O complicăm noi. Culmea este că ajungem să complicăm lucrurile din cauza unei particularități a creierului – combinația dintre partea lui ancestrală și partea mai nouă, adaptată vieții la mall. Partea noastră de cap ancestrală are nevoie de mai multe ieșiri. Din peșteră ori din situație. Ține minte că, în dățile când vedea lumina printr-o singură ieșire, era cea prin care ajunsese în situație (vezi peșteră) și că ieșirea cu pricina era unica soluție de scăpare. Și că odată blocată, nu mai exista ieșire. De aici încolo, ceea ce era inițial un adăpost devenea o capcană și creierul apăsa butonul de panică. Omul ancestral înțepenea terorizat în mijlocul peșterii, pentru că la spate era peretele iar în față vreun animal sălbatic hotărât să-l mănânce de prânz.

Odată ce am evoluat, partea adaptată vieții la mall știe deja că, mall-ul e un loc sigur, în care ieșirile sunt mai multe și sunt marcate clar. Problema se iscă nu din conviețuirea celor două părți de creier ci, mai degrabă, din felul în care sunt definite atribuțiile fiecăreia dintre ele. Prima, cea ancestrală, se ocupă cu urgențele și (mai ales) cu pericolul, cu situațiile cu miză. Cea de-a doua de cele de zi cu zi, nepercepute ca fiind importante. Logic ar fi să fie fix invers, așa-i?

Din adaptarea noastră la viața de mall, s-a mai născut o problemă – criteriile de estimare a pericolului s-au schimbat. Dacă pe vremea peșterii, pericol avea legătură cu cineva care se uita pofticios la tine (și, aici, mă refer la animale sălbatice), astăzi pericol poate însemna orice. De la pierderea cinstei obrazului, la cineva care se uită la tine (și aici nu mă mai refer la animale sălbatice). Carevasăzică, pericolele vieții de azi sunt mai degrabă imaginare, având loc în capul cetățeanului și neavând nevoie neapărat să se regăsească în realitatea concretă. Realitatea fiind în ochii privitorului (vorba unui scriitor drag mie), e suficient să-mi zugrăvesc situația ca având o singură ieșire pentru ca butonul de panică să fie activat.

Să zicem, de pildă, că am o relație. Disfuncțională dar reală.  Dacă ajung să mă conving pe mine că nu pot trăi fără omul din ea sau că nu mai există vreun alt om posibil interesat de mine, ajung rapid în situația femeii de serviciu din bancul tematic de mai sus – în spate e relația mea nefericită iar ieșirea e păzită de spectrul sinuciderii (fie ea simbolică sau nu) sau de cel al singurătății. Creierul apasă butonul de panică și mă instruiește să stau pe loc, blocat în relație.  De cele mai multe ori, atunci când ajung în situația în care nu schimb ceva care mă deranjează semnificativ, sunt în situația din banc. În mintea mea, m-am lipit cu spatele de perete și am blocat ieșirea.

La fel se pot petrece lucrurile și cu alte situații – schimbarea job-ului sau chiar a carierei. Dacă la spate se află nefericirea sau neîmplinirea generate de un job sau o meserie care nu mă mai reprezintă iar în față îmi blochez ieșirea din situație cu spectrul nereușitei și a oprobiului public aferent, creierul apasă butonul de panică, modul de operare „freeze” și rămân blocat în meseria sau job-ul care mă nemulțumește dar care, nu-i așa, e un rău cunoscut.

Și pentru că avem niște creiere performante, în procesul acesta de creere a iluziei soluției unice mai intervin încă două mecanisme. Primul este acela al justificării pozitive. Prin acest mecanism, relația disfuncțională în care te trezești cu ochii umflați (de plâns sau de scatoalce, după caz) sau cu gura pungă de la nefericirea zilnică, devine o relație „care are probleme ca oricare alta, că doar în viață sunt suișuri și coborâșuri” sau „nu le poți avea pe toate, trebuie să te mulțumești cu ce poți avea”. Astfel în loc să mai fii un om nefericit aflat în posesia unei relații disfuncționale devii unul înțelept sau rațional (cum doriți) care înțelege că viața reală vine la pachet cu relații care scârțâie pe alocuri și cu nefericirea aferentă.

Al doilea mecanism este cel al catastrofizării viitorului, la pachet cu subestimarea capacităților personale de a face față necunoscutului. Și aici, pe post de explicație, o să-mi permit să vă relatez o poveste cât se poate de reală.  Povestea începe cu o femeie prinsă într-o relație în care primea reproșuri, critici și scatoalce. Ultimele doar ocazional. Și care pusă să-și imagineze cu ar arăta viitorul ei afară din relație, se vedea pe sine „într-o cameră întunecată, pe o vreme continuu mohorâtă, cu ploaie și frig”. La întrebarea „de ce e întotdeauna ploaie și frig”, răspunsul era inevitabil „pentru că soarele meu nu e acolo”. Până la urmă și-a găsit curajul să se mute, din casă și din relație. Ne-am întâlnit după o vreme și am întrebat – „cum e, plouă și e frig”? „Eh, pe naiba!”, a răspuns ea. Și „Soarele Meu”? – am insistat eu. „Un bou”, e venit răspunsul promt. Deși pe vremea când își imagina lucrurile se vedea mai degrabă singură și tristă, pe vremea când „Soarele Meu” revenise la dimensiuni cu mult mai pământene era încă singură, dar deloc tristă. La vremea ei, a venit și o nouă relație.

Eu cred că oricare dintre noi am fost în situația din banc. Și nu doar o singură dată. Ori de câte ori s-a petrecut acest lucru aproape sigur că ne-am blocat ieșirea din situație printr-un scenariu care să facă să pară demersul fie inutil, fie riscant.   Soluția unică nu există decât în mintea noastră. Realitatea e plină de alternative.

Rolul norocului în viața de toate zilele

rolul-norocului-in-viata-de-toate-zilele

In 1930 Toyota și-a schimbat numele din Toyoda (numele de până atunci) pentru că numărul de miscări de pensulă necesare pentru a scrie Toyota era mai…. norocos. Donald Trump se descrie ca fiind extrem de superstițios, fiind de altminteri cunoscut că aruncă sare peste umăr după fiecare masă, așa, doar ca să aibă noroc în afaceri. Probabil că deja folosește o lopățică pentru alegerile din noiembrie. Trecând la superstițiile locale, iată, de pildă ce înseamnă să te mănânce palma – în varianta superstițioasă și în cea științifică. Adică, mai pe scurt cum ajungi de la bogăție la dermatită de contact. Care o fi, așadar, rolul norocului în viața de toate zilele?

Deși până la coadă cinicul ar putea considera norocul pur și simplu o întâmplare cu consecințe convenabile, studiile demonstrează că nu atât norocul contează cât credința pe care o ai în el. Pentru că da, se dovedește că dacă crezi că pixul norocos de la BAC te ajută și la examenul de licență ești mai tentat să te prezinți la examen și ai mai multă încredere în tine. Asta aduce cu sine mai multă relaxare și, implicit, la o mai bună concentrare și o reactualizare mai ușoară a cunoștințelor. La fel cum sarea de prin living-ul lui Trump nu condimentează doar covorul de sub Donald ci îl determină să aibă încredere în șansele lui și, implicit, să persevereze (cu bunele și relele care derivă de aici).

Norocul este fața prietenoasă a hazardului. La capătul celălalt al scalei se află ruda lui de proastă reputație – ghinionul.  Creierul nostru nu se omoară deloc după hazard pentru că marea problemă a hazardului este că nu are sens (de vreme ce poate merge în oricare dintre direcții). Mai mult, creierul e dependent de sens (de înțelegere), așa că, dacă realitarea obiectivă nu-i oferă sens, găsește singur unul.  Realitatea obiectivă este că nu știm ce ne oferă viitorul. Dar asta nu e suficient de bun pentru un creier care are nevoie de direcție. Aici intră în scenă povestea. Care poveste poate îmbrăca orice formă – astre, legi ale atracției, ritualuri, talismanuri… Toate acestea nu sunt decât povești menite să acopere vidul informațional reprezentat de hazard.

Atenție! Nu spun că toate astea sunt neapărat un lucru rău. Oricât de tare nu convine asta cognitivistului din mine, știința ne spune că oamenii care cred în eficacitatea ritualului sau talismanului au mai multă încredere în viitorul lor își asumă mai multe riscuri (vezi au mai multe inițiative) și (implicit) au mai multe șanse de reușită. Pe de altă parte, nu e musai să cari după tine potcoava de cal mort pentru a avea inițiativă. Pentru că știința ne mai spune ceva… Anume că avem două alternative. Prima este aceea a investirii cu credință a unui obiect sau concept. A doua este încrederea că nu contează atât ce-mi va aduce atât hazardul cât capacitatea mea de a-i face față. Concluzia demonstrată de știință fiind aceea că, în general, credința în forțe externe mie este invers proporțională cu încrederea în forțele proprii.

Eu cred că varianta a doua, cea a construirii cu răbdare a încrederii în sine este cea câștigătoare pe termen lung. Pentru că oricâte rânduri de cruci ai avea agățate de parbriz, până la urmă istoricul tău de șofer va reflecta abilitățile, cunoștințele și reflexele tale. Și, oricât de mult noroc ai concentra în pixul aducător de miracole, până la coadă tot cunoștințele și munca vor face diferența, mai ales dacă vrei performanță.  Până la coadă, orice muritor care nu se dă bătut poate redefini ghinionul ca fiind o oportunitate cu năbădăi, singurul ghinion care nu suportă redefinirea fiind și ultimul din viața fiecăruia dintre noi.

Vedem oamenii cu adevărat sau îi inventăm?

vedem oamenii cu adevărat

“Frumusețea e în ochii privitorului”, zice filozoful. Ei bine, nu e adevărat! Vă spune psihologul, totul e în ochii privitorului. Ce mă face să spun asta? Am avut și eu experiențe care mi-au demomnstrat cât de simplu este să inventezi omul la care te uiți. Credem că suntem obiectivi, dar, după cum am mai spus de multe ori, creierul nostru nu caută adevărul obiectiv ci pe acela care ne validează credințele, ori pe cel care ne adresează nevoile de moment. Și câteodată ne trezim (chiar și după ani de zile) în fața evidenței că am fost, vorba aceea, pe alăturea cu drumul. Așa că mă gândesc că e un moment la fel de bun ca oricare altul să ne gândim de ce anume inventăm oamenii și cum anume am putea, măcar din când în când, să ne asigurăm că vedem omul real din fața noastră.

O să încep cu prima parte, cea în care o să încerc să explic de ce sfârșim prin a avea o relație cu imaginea despre om și nu cu omul în sine.  În primul rând, de cele mai multe ori, nu știm ce vrem și nici măcar foarte exact cine suntem. Credem că știm, dar de fapt nu ne înțelegem pe noi, darămite pe celălalt.  Și dacă nu ne înțelegem nu avem cum formula ce așteptăm și în ce condiții de la cel din fața noastră. Așa că, deseori, formulăm lucrurile vag, de genul “vreau să fiu fericită” sau “vreau să mă simt în siguranță” sau “vreau să fiu iubit”. Nu realizăm că dacă nu formulăm exact ce anume avem nevoie pentru a fi fericiți nu avem nicio șansă să ajungem la un grad de fericire (intermitentă dar existentă) ci doar la un grad de nefericire însoțit de speranța constantă că va fi mai bine. La fel, de vreme ce nu știm să formulăm ce anume exact are de făcut omul pentru a ne oferi siguranță, sfârșim prin a rezolva lucrurile prin formalitatea (legală dar nu emoțională) a unui certificat de căsătorie. Nu în ultimul rând, dacă nu ne definim ce anume avem nevoie pentru a ne simți iubiți, sfârșim deseori cu un om care ne-o iubi el dar nu într-un fel care să ne folosească și nouă la ceva.  Doar că problema este că trăim și asta ne ocupă toată ziua, așa că nu mai rămâne și timp pentru auto-cunoaștere. În plus, toate filmele și cărțile ne vântură pe la nas conceptul conform căruia sufletul pereche vine “ready-made”, cu livrarea exactă a tuturor lucrurile de care avem nevoie. Așa că odată ce etichetez omul ca “suflet-pereche” refuz să accept că nu se potrivește și rumeg la nefericire (vezi lipsă de afecțiune, respingere ori indisponibilitate) constant, însoțit de credința neclătinată că fericirea e “pe vine”.

Următoarea problemă pe listă ar fi că nu numai că nu ne cunoaștem pe noi dar, mai mult, nu-i pricepem nici pe ceilalți. Și cum (cel mai probabil, conform paragrafului anterior) nici ei nu știu cine sunt, nu ne pot ajuta cu informații concrete. Așa că ce ne rămâne de făcut? Presupunem. Dacă măcar am realiza că o presupunere nu are obligația să devină realitate, tot ar fi o treabă. Dar nu, nu prea facem asta. Mai ales dacă presupunerea cu pricina ne adresează nevoia de afecțiune ori de validare. Nu știu dacă realizați, dar ne bazăm presupunerile despre ceilalți pe aparențe și pe echivalențe automate. Exagerând un pic, ajungem să credem că știm omul pe baza culorii ochilor, a cărților citite și a concluziilor trase printre rânduri, deși asta e similar cu a crede că ajunge să citești panoul din fața Centralei de la Cernavodă pentru a înțelege cum funcționează o centrală nucleară.

Ultimul mecanism demn de menționat este tendința noastră de a “îngheța fericirea” adică cea de a ne agăța de un moment bun și de a ignora toate semnalele de alarmă. De a nu vedea că o fi părut el începutul spectaculos dar că derularea relației nu mai are de mult treabă cu începutul cu pricina. În plus, simțim nevoia să încetăm să căutăm dragostea. Iar asta implică să considerăm că am găsit-o.

Ce putem face pentru a ne putea asigura că vedem omul real din fața noastră? Să ne asumăm durerea inerentă a obiectivității. În ceea ce ne privește și în ceea ce-l privește pe celălalt. Să ne chestionăm echivalențele automate. Un bărbat care își deschide ușa de la mașină e doar un bărbat cu maniere, nu unul care te iubește sau care te consideră importantă. La fel, o femeie care declară că își dorește copii este o femeie cu o dorință, nu una pregătită pentru maternitate.  Sau măcar, dacă luați de val nu apucăm să facem nimic din toate astea, să avem curajul să răspundem la întrebarea “e o relație bună care a dat de greu sau o relație proastă în care am stat prea mult?”.

(imagine – https://30secondrule.wordpress.com)

Există viață și după închiderea telefonului mobil ?

exista viata si dupa telefonul mobil

Îmi amintesc de prima mea experiență cu telefonia mobilă. Prin 1995. Pe vremea când asta presupunea un echipament de mărimea a două cărămizi. Se numea Telemobil. L-am primit în responsabilitate de la șeful meu olandez. Pe durata concediului petrecut la 2 mai. Îl țineam pe dulapul din camera gazdei (pentru că doar acolo avea semnal) și alergam de năucă să vorbesc pe băncuța din fața porții lui Tanti Lenuța. Unde eram atracția trecătorilor. Azi, toate programările de la cabinet depind de telefonul mobil, devenit la rândul lui Smartphone. Și nu numai programările. De la momentul izolării lui pe dulap am ajuns la un altul la care, acum vreo 2 ani, am realizat că trebuie să fac skanderbeg cu propria persoană pentru a alerga prin Herăstrău fără telefon. Nu știu voi cum sunteți, dar deși nu stau chiar toată ziua cu ochii și urechile lipite de telefon, tot e ca și cum a ajuns oarecum să facă parte integrantă din viața mea. Mult prea integrantă. Carevasăzică, o mai exista viață și după închiderea telefonul mobil?

O să încep cu cât timp ne petrecem folosind mobilul. Ce am reușit să aflu este că, indiferent cât estimăm că îl folosim, odată ce intră în ecuație și o aplicație care să măsoare timpul de folosire cu spirit de răspundere, se dovedește inevitabil că subestimăm timpul petrecut. Adică ne călărim telefoanele mobile mult mai mult decât conștientizăm că o facem.  Rezultatele măsurate te pun pe gânduri pentru că indică o medie de vreo 5 (cinci) ore / zi. Și dacă vi se pare puțin o să mai adaug o informație. Aceea că 5 ore înseamnă aproape o treime din timpul pe care îl petrecem treji.  Devine logic că putem afirma că omenirea a devenit dependentă de un paralelipiped electronic, denumit telefon mobil. Și, oricât de tenant e să ai lumea la un click distanță, eu zic să ne gândim un pic și care sunt efectele negative ale dependenței cu pricina, care includ de la izolarea socială, oboseala mentală sau afectarea relațiilor de cuplu și până la banalul dat cu capul de pom (sau variante similare) în timp ce trimiți sms-uri și nu te uiți pe unde mergi (nu glumesc, iată și studiul).

Care sunt semnele că ai o problemă și care ar fi pașii de urmat pentru recâștigarea integrității de sub dominația telefonului mobil? Să încep cu semnele… Într-un studiu desfășurat în Statele Unite au fost mobilizați 1000 de studenți din 10 țări, cinci continente. Au fost “privați” de accesul la orice tip de informație sau conexiune (inclusiv accesul la telefonul mobil) timp de 24 de ore și au fost rugați să-și documenteze experiența. Mulți dintre ei au descris simtome ca stări de anxietate, neliniște sau singurătate și au caracterizat senzația care a însoțit experiența ca fiind similară sevrajului. Când e ultima dată când ai stat 24 de ore (sau măcar 12) fără a avea posibilitatea de a-ți accesa mobilul? Când e ultima dată când ai plecat fără mobil de acasă sau când ți s-a terminat bateria? Cât de des îți verifici telefonul? Și nu cumva asta faci primul lucru când te trezești?

Ce e de făcut? Lisa Stroman e de părere că sunt câteva acțiuni care te-ar putea elibera de sub dominația mobilului. (1) Fă altceva primul lucru când te trezești. Verificatul telefonului pe post de breakfast te conectează cu realitatea mult prea brusc, iar asta stresează. (2) Când ieși cu prietenii, pune telefonul undeva unde nu ajungi ușor la el (în rucsac sau în geantă). Asta te va ajuta să-ți chiar vezi interlocutorii și să te bucuri de ei. (3) Pune o oră limită seara, oră după care nu mai accesa telefonul. Dacă vine sfârșitul lumii o să te prinzi și fără Facebook.

Există viață și după închiderea telefonului mobil. Jur că da. Nu de alta dar sunt suficient de bătrână încât să fi apucat vremurile în care nu te întreba nimeni “unde ești” când răspundeai la telefon. Nu pentru că nu conta ci pentru că era clar pentru apelant unde ești fixat de telefon. Vremea la care telefonul era “undeva”, nu “peste tot”. Și da, pricep ce câștigăm odată cu mobilul, dar, pe de altă parte, cred și că nu conștientizăm ce pierdem.

(imagine: http://blog.globalstreetart.com/)