Ce auzi când depresia ta vorbește pentru tine

ce auzi când depresia ta vorbeste pentru tine

Atunci când o emoție devine prevalentă se poartă ca și cum ar fi un terorist. Subordonează multe dintre procesele interne, mentale și comportamentale deopotrivă. Frică, furie, bucurie sau dragoste, nu contează. Emoția ia în posesie dialogul tău interior și percepția ta despre lume. Dragostea îți șoptește la ureche că ea este îndeajuns și te face să ignori semnalele de alarmă pe care ajungi să le vezi doar în nefericirea de mai târziu. Frica te face să simți că vine sfârșitul lumii și că nu ai nicio șansă să scapi și te determină să te porți ca și cum sfârșitul e acolo, iminent.  Procesul prin care o emoție se tranformă dintr-un musafir care se poartă firesc  care vine dar mai și pleacă într-un terorist care se instalează cu arme și bagaje și îți dictează ce să spui sau ce să faci, e unul subtil. Dar subtil așa cum este face diferența între îngrijorare și anxietate, între bucurie și manie, între tristețe și depresie.

Astăzi, mi-am propus să intru puțin în detalii despre felul în care tristețea ne răpește realitatea și despre care sunt semnele că nu poți avea încredere în viziunea ta despre lume pentru că nu este viziunea ta ci a depresiei.

Primul lucru pe care îl face depresia este să scoată în evidență toate evenimentele negative. Și dacă ar face doar atât, tot ar fi bine. Dar se mai petrece ceva – așa cum spunea Lee H. Coleman, evenimentele negative par să devină stabile și globale. Adică nu numai că depresia alege stimulii negativi dar și generalizează prin concluzii. Un prieten care nu răspunde la telefon devine astfel o declarație-concluzie de genul „nimănui nu-i pasă de mine”.

Mecanismele prin care funcționează procesul de mai sus se numesc distorsiuni cognitive. Cele pe care le folosește depresia (ne spune tot Coleman) se învârt în jurul a trei concepte: resemnare, neajutorare, inutilitate și incapacitate. Distorsiunile cognitive ne pot  schimba realitatea și percepția despre viitor atât de dramatic încât să se manifeste comportamente auto-distructive – de la refuzul de a apela la ajutor, la izolare, înfometare sau chiar sinucidere. Le găsiți mai jos pe cele mai comune:

“E doar vina mea că am ajuns în starea asta” Chestia e că depresia nu e o alegere. Nu alegi să fii depresiv, ci se instalează o depresie. Nu alegi nici să faci viroză și nici carii. Mare parte din factorii de influență în depresie țin de genetică, de copilărie sau de alți factori de mediu care nu pot fi influențați de trăitorul depresiei. Problema este că odată ce ajung la concluzia că e vina mea, devine cumva logic și că îmi merit soarta și că nu merit să fac nimic pentru a ieși din starea de tristețe profundă.

“Nu mai sunt în stare de nimic” Tristețea profundă îți descarcă bateriile. Aproape complet. Un duș, un coborât din pat, un zâmbet devin similare cu a urca pe Everest. Iar asta nu face să decât să adauge la sentimentul de devalorizare și de inutilitate. Adevărul este însă că, de cele mai multe ori, există cineva dispus să ajute și să înțeleagă că ți-e greu să faci chiar și cele mai simple gesturi și că uneori, videcarea începe cu cel mai mic pas pe care ești dispus să-l faci.

“Nu o să mă mai pot bucura niciodată ce nimic” Depresia parazitează întreaga paletă de emoții. În plus, noi tinde să ne previzionăm starile emoționale viitoare pe baza celor pe care le trăim în prezent. Și, la fel cum atunci când mă îndrăgostesc știu că o să dureze toată viață, voi tinde să cred că nu mai există în viitor decât tristețea. Doar că pe lumea asta toate trec. Și dragostea, dar și tristețea.

“Nu sunt în stare să găsesc o rezolvare” Depresia afectează capacitatea de a rezolva probleme și a a găsi soluții. De aici derivă și comportamentele auto-distructive. De la credința că nu există nicio rezolvare, credință indusă de depresie.  Sfârșitul lumii nu vine însă aproape niciodată. Ai doar nevoie să împrumuți o pereche de ochi pentru a vedea soluțiile.

Concluzia? Depresia este o boală. Pe lângă simptomele emoționale și fizice, interferează cu funcționarea corectă a creierului tău și îți afectează gândirea distorsionând imaginea lumii înconjurătoare și contopindu-se cu imaginea ta de sine. Depresia te minte.  Tu nu ești depresia ta. Ești doar afectat de depresie. Odată ce înțelegi că e diferită de tine și nu te definește, acesta este primul pas să poți lupta cu ea.

(imagine: confusedconfuser.wordpress.com)

Călcâiul lui Ahile – Sensibilitatea la respingere

calcaiul lui ahile

Puține lucruri pe lumea asta sunt mai dureroase decât să te simți respins. Nu contează dacă este vorba de faptul că ești sigurul din grup care nu a fost invitat la petrecere sau că nu te-au ales pe tine pentru job ori dacă partenerul tău de viață (sau partenera) vrea să se despartă de tine sau dacă, deși nu pare să plece nicăieri, te critică de-ți merg fulgii. Doar intensitatea e alta, în funcție de cât de mult contează ce se petrece pentru tine.  De unde ni se trage oare sensibilitatea la respingere? Să vedem…

Indiferent de subiect, să auzi “nu” se simte ca o ușă trântită peste degetele sufletului. Adică respingerea doare, doare al dracului de tare.  La propriu. Studiile ne arată că atunci când ne simțim respinși se activează aceleași zone de scoarță care sunt responsabile și pentru procesarea durerii fizice. Cât despre durerea resimțită atunci când ne despărțim de partener, un alt studiu ne spune că durerea resimțită la vederea pozei persoanei care ne-a părăsit este similară cu aceea resimțită dacă îți verși cana cu cafea fierbinte pe mână. Nu este deci de mirare că se lasă cu deranj.

Mai mult, durerea nu este singura consecință a respingerii. De parcă nu ajungea că doare, se instalează și nesiguranța. Toate îndoielile despre propria persoană, inclusiv cele pe care le credeam rezolvate se activează brusc și încep să nu mai fiu sigur de valoarea mea. Fie situațional (adică personal sau profesional), fie în general dacă trauma este destul de puternică. Siguranța (inclusiv cea de sine) este o nevoie de bază așa că de aici încep să curgă și restul consecințelor – iritabilitate, stres, insomnie, dialog interior obsesiv cu privire la persoana (situația) care ne-a făcut să ne simțim respinși.

Acum, la fel de adevărat este că reacția noastră la respingere diferă. Unii dintre noi suntem hipersensibili, alții suntem mai (scuzată fie-mi exprimarea) nesimțiți. Carevasăzică nu toți cooperăm cu respingerea în același fel. Care să fie diferența? Studiile arată că persoanele cu o stimă de sine sănătoasă ies mai puțin șifonate atunci când sunt respinse. Ceea ce este valabil și pentru persoanele care se percep ca fiind influente social. Aici nu mă pot abține să nu remarc că poate de asta policiticienii par să fie insensibili la criticile cetățeanului de rând.

In fine, cum știi dacă faci parte din cei hipersensibili la respingere? Dacă ești cu ochii în patru și vânezi orice manifestare care poate fiind interpretată ca dezaprobatoare la adresa ta și dacă, oricât de neînsemnată ar fi aceasta, te afectează negativ. Sau dacă atunci când te simți respins te întorci împotriva ta și te auto-devalorizezi până când devii depresiv și terminat emoțional.  Ori dacă orice experiență negativă în relația cu ceilalți capătă proporții de catastrofă.  Toate acestea sunt semne că nu ești pregătit să faci față respingerii.

Problema este că, realist vorbind, respingerea face parte din viață. Pentru că suntem diferiți și pentru că tindem să credem că dreptatea este de partea noastră. Așa că n-are rost să încercăm să evităm respingerea ci doar să ne antrenăm să-i facem față, învățând să ne auto-valorizăm corect, având grijă de stima noastră de sine. Primul pas și cel mai important pas este resemnificarea respingerii.  Dar despre asta – săptămâna viitoare.

 

(imagine: www.newappsblog.com)

Despre jocurile de noroc și lipsa lor de legătură cu norocul

Despre jocurile de noroc și lipsa lor de legătură cu norocul

Ce sunt jocurile de noroc și de unde ni se trage pacostea? Nimic nu-i nou sub soare, așa că și jocurile de noroc sunt vechi de când lumea. La începuturi aveau chiar și scopuri mai mărețe, nu doar câștigul. Până la urmă aruncarea de zaruri sau bețe și interpretarea viitorului în consecință era tot un fel de joc de zaruri sau ruletă doar câștigul fiind diferit dar la fel de iluzoriu (bani versus controlul viitorului) . La fel de adevărat este că jocurile de noroc nu au avut o reputație prea bună de-a lungul vremii deși altminteri au fost implicate în procese surprinzătoare. Cel mai bine cunoscut este probabil cel al trasului la sorți al cămășii lui Cristos. Ce se știe mai puțin este că, nu o dată, de-a lungul istoriei sorții (deseori chiar zaruri) au fost utilizați pentru decizii (de unde le vine și numele) de viață și de moarte, respectiv pentru desemnarea unui criminal și respectiv pentru pedepsirea lui cu moartea. Și poate credeți că se întâmpla în evul mediu dar, nu,  pe la 1800 în Suedia încă mai funcționa sistemul.

Organizarea jocurilor de noroc la scală reprezentativă,  sub formă de case de joc sau cazinouri a început prin secolul al XV-lea și tot atunci au început și loteriile să devină populare. Prin secolul al XVII-lea subiectul a devenit de interes și pentru matematicieni și așa s-a dezvoltat domeniul reprezentat de teoria probabilităților.  Încet, încet societatea a schimbat atitudinea față de joc și așa am trecut de la clasificarea de viciu (ori infracțiune) la cea de slăbiciune umană și ulterior la cea de modalitate de petrecere a timpului liber (uneori chiar de mare clasă, de unde și Monte Carlo și Agentul 007, cu martini-ul lui cu tot). Au venit mai apoi zilele de glorie ale internetului și iată că la începutul secolului XXI aproximativ 4 din 5 cetățeni ai țărilor dezvoltate se dădeau la jocuri de noroc, cel puțin ocazional. Ceva mai înainte de asta, prin în anii 80-90 jocul a început să fie privit și în varianta lui patologică și respectiv încadrat la categoria disfuncționalități cognitive. Urmare a acestui fapt s-au pus la punct și strategii de intervenție psihologică, cele mai de succes fiind (chiar și astăzi) cele cognitiv-comportamentale.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc mai departe, ci despre faptul că, în ciuda denumirii, jocurile de noroc nu au legătură cu norocul. Ci cu câteva fenomene specifice lor. Haideți să vedem care sunt acestea. Primul dintre ele ar fi eroarea jucătorului care are la bază credința greșită că dacă un fenomen se repetă într-o anumită formă atunci va fi urmat de un fenomen diferit. Practic, asta ne face să credem că dacă am jucat la loto timp de 10 ani și nu am câștigat, avem șanse cu mult mai mari să o facem decât atunci când ne-am apucat. Realitatea tristă dar științifică ne spune că probabilitatea ca un eveniment să se petreacă este întotdeauna aceeași. Așa că dacă pierzi în mod repetat, degeaba speri că ai mai multe șanse să câștigi. Tot asta explică și de ce, tot științific demonstrat, întotdeauna câstigă Casinoul și nu jucătorii.

Următorul ar fi optimismul, pentru care în acest caz se aplică principiul conform căruia un lucru bun poate fi un lucru prost. Ei bine, în cazul jocurilor de noroc, buna dispoziție este o veste proastă de vreme ce știința ne spune că tendința de asumare a riscului este direct proporțională cu gradul de optimism. Tindem să credem că dacă ne simțim bine, ni se vor întâmpla lucruri bune. Științific privind lucrurile, optimismul nu e factor de influență în teoria probabilităților, singura care are legătură cu jocurile de noroc.

Mai departe, intervine un model particular al efectului de turmă. Din ce miza e mai mare de aia nu vreau să o ratez. Așa se face că ori de câte ori se reportează mult la Loto, tot poporul cumpără bilet nevrând să rateze ocazia.

Avem pe urmă, justificarea acțiunilor, adică tendința naturală de a căuta să facem pace cu deciziile noastre și, deci, nevoia de a le găsi justificări. Care ne ajută să înțelegem de ce , dacă am pierdut mult, de la un moment dat încolo am nevoie să justific pozitiv ce fac. Devine cumva “logic” să recuperez pierderea, care se transformă astfel din pierdere într-un fel de investiție, un fel de sumă reportată care nu așteaptă decât ocazia potrivită să ajungă la mine. Am auzit, nu o dată, în cabinet sintagma “joc pentru că vreau să îmi recuperez investiția”.

Ultimul fenomen al fi cel al superstiției. Jocul de noroc este, prin definiție guvernat de întâmplare. Totuși, orice jucător care se respectă ajunge să își formuleze o teorie care pare că furnizează un sistem de gestionare al întâmplării.  Ca de exemplu credința că o „păcănea” la care nu s-a câștigat de mult e pe cale să devină câștigătoare, obținerea numerelor la loto după o anumită procedură (de la vis, la pusul copilului de tâță să le aleagă), îmbrăcatul cu anumite haine norocoase, etc.

De ce e important să devenim conștienți de procesele de mai sus? Pentru că, dincolo de neurobiologia adicției, ele sunt cele care favorizează și întrețin comportamentul adictiv pentru că par a oferi o justificare logică pentru menținerea comportamentului. Conștientizarea lor e parte din procesul prin care pot lucra la recuperarea controlului asupra vieții mele, dacă am ajuns să o sacrific pe altarul jocurilor de noroc de orice fel. Altfel spus dacă am trecut de granița în care mă distrez și ajung în situația în care jocul de noroc devine o necesitate.

(imagine: belmontcountyhealth.com)

Când nu e cazul să ai încredere în mintea ta

cand sa nu ai incredere in mintea ta

(Ce să faci și să NU faci când ești depresiv, anxios, furios, beat sau fumat)

Nu cred să fie pe lumea asta cineva care să nu aibă pe lista de regrete chestii făcute după dictarea unei minți proprii dar furioase, deprimate, anxioase sau confuzionate de consumul vreunei substanțe sau a alteia. Eu cred că parte dintr-o viață trăită mulțumitor este și abilitatea de a decide când nu e cazul să ai încredere în mintea ta și cum să eviți tentațiile comportamentelor impulsive născute dintr-un „ce-ar fi dacă”, „de ce nu”, „punem punct acum pentru totdeauna” sau „merit și eu măcar o dată”.

Sigur că aș putea face o listă ce ce anume să NU faci atunci când ești depresiv, anxios, beat sau fumat. Pe o atare listă ar putea figura lucruri mai la mintea oricui, de genul „nu te tatua”, „nu da telefoane fostei(fostului)”, „nu-i da o lecție șefului” ori „nu te tunde singur(ă)”. Sau alte lucruri mai elaborate, de genul „nu te căsători”, „nu-ți da demisia”, „nu te apuca de discuții dificile cu nevasta despre sex, sau socrii sau noul televizor”. Și, probabil, multe altele. Chestia esta însă că o listă nu folosește la mare lucru pentru că, chiar și în varianta printată și lipită pe frigider, citirea ei ar implica colaborarea cu lobii frontali ai creierului personal, adică exact partea de creier care trece în „sleeping mode” îndată ce emoția (sau intoxicația) trece de nivelul critic.

Ideea este că, la extrem, suntem emoționali sau raționali. Atenție mare – sau, nu și. De aceea se spune că „te prostești când te îndrăgostești”. Ce scapă din vedere panseul din vechime este că tot aia se întâmplă și dacă te înfurii, te deprimi, te sperii sau te cheaunești de cap. În cazul de față prostia neînsemnând că inteligența zboară pe ferestra existenței tale definitiv ci doar că, peste un anumit nivel al emoției sau confuziei, creierul tău rațional predă inventarul părților emoționale. Care părți se descurcă și ele cum pot, dar nu logic. Așa se face că „ceea ce, inițial, părea un plan bun” (vorba de mahmureală a unui prieten al fiicei mele) devine mai apoi doar un lanț de consecințe care cad spre rezolvare în cârca părții nevinovate de creier. Și cum ambele sunt în capul aceluiași proprietar, „capul face, capul trage”.

Carevasăzică, ce să faci atunci când treci printr-o perioadă depresivă sau anxioasă ori atunci când ești furios sau cu ceva la bord. Să le luăm pe rând. Dacă treci printr-o perioadă dificilă (stare depresivă sau anxioasă) atunci ai nevoie să înțelegi că nu te poți baza pe percepția curentă despre lucruri și viață. Pentru că percepția va fi denaturată de starea ta emoțională prevalentă. Dacă emoția de bază este tristețea, atunci viața ta va părea fără rost. Dacă emoția aflată la nivel critic este , situațiile par dramatice și fără scăpare. E nevoie să conștientizezi că ai nevoie să împrumuți lobii frontali ai altcuiva. Adică verifică percepțiile tale despre lucruri și viață, ÎNAINTE de a trece la fapte. Fie că apelezi la psiholog sau, măcar, la o persoană pe logica căreia de poți baza, nu asculta tot ce își spune mintea ta. Nu poți avea încredere în ea.

Dacă ne uităm la momentele în care ești furios, beat sau altcumva intoxicat, lucrurile stau puțin diferit. Avem nevoie de prevenție. În sensul că prostiile pe care le facem sunt generate de probleme existente ÎNAINTE ca lobii noștri frontali să fie trimiși la culcare. Din ce o să ai mai puține probleme neadresate, de aceea o să scadă șansele să faci nefăcute. Ca reguli generale…. Scrie ce vrei să faci. Și așteaptă până a doua zi. Dacă mai înțelegi ce ai scris sau despre ce era vorba, atunci poți evalua dacă era o idee bună. Dacă nu, pur și simplu aruncă foaia. Sau laptop-ul dacă era un document și i-ai pus parolă. Dacă nu vrei să scrii, fă o tură în jurul blocului . Ideea de bază este să aștepți măcar până devii mai puțin furios sau mai puțin intoxicat. Și dacă de data asta n-a ieșit, după ce termini de rezolvat problemele create să te întorci la prevenție, adică la căutarea nemulțumirilor și adresarea lor într-un moment mai puțin emoțional și, implicit mai rațional.

Poți avea încredere în mintea ta. Mai puțin în cazurile în care nu poți. Și , cred eu, important să faci diferența între cele două situații pentru a avea de gestionat mai puține consecințe negative. Pentru că într-o viață de om vei avea parte de ambele situații. Sigur și inevitabil.

(imagine: pinterest.com)

Atenție! Pericol de schimbare!

atentie pericol de schimbare

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată dar, cu măsura cu care ne dorim lucruri noi în viață, ne și sperie să le facem loc. Sunt, să zicem, în prejma unei situații care ar putea însemna schimbarea locului de muncă, a casei unde locuiesc sau în fața posibilității unei noi relații. Deodată apar două personaje distincte: eu, acela care simte entuziasmul anticipării unei schimbări (de multe ori îndelung așteptate) și, de partea cealaltă, un alt eu, acela care e mai mult decât confortabil cu inerția realității prezente (poate incomodă sau frustrantă) dar cunoscută. Și, îndată ce eul care-și dorește schimbarea presează lucrurile, partea mea care e confortabilă, dă drumul unei rafale de întrebări care îmi tranformă rapid bucuria anticipării în frică de mai mai bună calitate. O fi chiar un lucru bun? Dacă m-am înșelat? Dacă o să-mi lipsească ce aveam până acum? Dacă familia ori prietenii nu vor fi de acord, mai ales dacă iese prost? Dacă o dau în bară? Dacă nu voi face față? Dacă o să sfârșesc iar prin a fi rănit? Dacă reușesc, cum o schimbe asta lucrurile? Nu numai o singură dată, partea conservatoare mă va determina să dau înapoi și să consider ceea ce am mai sigur. Haideți să vedem, ce se întâmplă. De ce oare mintea ne trimite mesajul „Atenție! Pericol de schimbare!”?

Eu cred că ni se trage de la două echivalențe pe care mintea noastră le face automat. Prima ar fi – „vechi = bun”. Tindem să credem că ceea ce e vechi e, în mod automat, mai bun. Găsiți aici și un studiu care demonstrează că, din ce percepem un lucru ca venind din vechime, de aceea beneficiază de o evaluare pozitivă. De exemplu, participanții la studiu tindeau să estimeze o mai mare eficiență a tratamentului prin acupunctură dacă știau că începuturile ei sunt acum 2000 de ani. Cei care primeau informația că datează de doar acum 250 de ani, penalizau în ceea ce privește eficacitatea percepută.  La fel s-au petrecut lucrurile și atunci când a fost vorba de picturi, copaci sau ciocolată. Mai de demult = mai bun (mai frumos, mai gustos, mai valoros).

Problema este că echivalența cu pricina nu e neadevărată, doar că, la fel ca orice altă echivalență subiectivă,  nu e adevărată în mod obligatoriu. Deși este adevărat că rezistența în timp a unui concept sau lucru concret poate fi o indicație a valorii acestuia, acest lucru nu e neapărat adevărat.  Și sigur că o ciocolată care se produce din 1915 și încă se mai vinde, poate fi o indicație că rețeta este de excepție. Dar tot așa de bine, poate fi marketing sau monopol de piață. In fine, dacă e să aplicăm echivalența la viața noatră, cea de toate zilele, e clar că mintea mea va încerca să mă convingă că ce e vechi, e bun. Așa încât o relație disfuncțională dar îndelungată pare mai de valoare decât una funcțională dar fără istoric. Ori un job care mă plictisește de moarte dar în care am stat suficient cât să am experiență pare mai sigur decât unul care sună bine și incitant dar pe care nu-l știu decât din anunțuri. Și nu numai atât… Mai poate scoate la bătaie și ce-a de-a doua armă.

Să trecem deci la cea de-a două echivalență, necunoscut = periculos. Are la bază două lucruri. Primul, acela că mintea noastră nu poate procesa necunoscutul. Lucrează doar cu informații iar necunoscutul nu este altceva decât un soi de vid informațional.  Al doilea, este acela că suntem proiectați să ne temem de necunoscut, de vreme ce la începuturile noastre, necunoscutul ne putea mânca de prânz.  Concluzia? Schimbarea vine la pachet cu lipsa de informație (necunoscut, adică), așa că va fi automat marcată ca periculoasă. Iar mintea mea va căuta să aducă argumente sub forma îngrijorărilor. Care sunt, așadar, îngrijorările ce însoțesc schimbarea?  Frica de eșec, cea care se însoțește cu rușinea, ne face să credem că cei din jur ne vor judeca pentru nereușită și care ne blochează deseori inițiativa. Frica de succes, cea care ne face să ne întrebăm cum se va schimba viața noastră dacă reușim, dacă ne vom păstra prietenii ori dacă ne vom păstra valorile. Frica de moarte pentru că rutina atenuează deseori trecerea timpului spre deosebire de schimbare care te poate face să te gândești la cât timp ai pentru a te acomoda. Frica de judecata celorlalți care intervine mai ales dacă schimbarea e mai altfel decât așteaptă lumea de la tine.

Concluzia? Dacă accept și conștientizez că operez, în mod automat, pe bază de echivalențe atunci pot face un efort, de data asta conștient, și să contra-argumentez egalitatea dintre vechi și bun sau cea dintre pericol și necunoscut. În plus, de vreme ce înțeleg că frica este o reacție automată la schimbare mă pot încuraja s-o depășesc, cu argumente logice și pozitive. Așa cum am mai spus, curajul nu reprezintă lipsa fricii, ci managementul ei.

(imagine: www.blog.thefearlessfactor.com)

Anatomia superstiției – De la pisica neagră la numărul 13

anatomia superstitiei

Omenirea are o relație permanentă și de lungă durată cu  superstițiile. Unele mai puerile, altele mai “mature”, unele mai simple altele mai complicate. Într-un fel sau altul, oricare dintre noi am ajuns în situația în care am formulat superstiții. Azi mi-am propus o scurtă incursiune în anatomia superstiției – ce este, de ce apelăm la ea și ce rol are în viața noastră de toate zilele.

Să presupunem că ai de făcut o călătorie de afaceri. Marți, 13 ianuarie, cursa RO 1350, cu decolare la 13.50. Tu stai pe Strada Conspirației nr. 13, la apartamentul 50. Mai pleci? Dar dacă, atunci când ieși pe ușă, te întâlnești cu vecina care îți spune că tocmai se duce la o înmormântare. A murit o prietenă dragă, exact în anul în care ar fi împlinit 50 de ani… Mai pleci în călătorie? Și dacă pleci (sau nu pleci) și avionul are probleme la aterizare, o să mai pleci vreodată în viața ta cu vreo cursă care are cea mai vagă legătură cu 1350?

Ceea ce am făcut mai sus a fost să imaginez o serie de coincidențe. Dar ce este, de fapt, o coincidență? DEX-ul o descrie ca o potrivire (întâmplătoare) a unor lucruri, evenimente, fapte. Cheia este (întâmplătoare) și prin asta mă refer nu la cuvânt ci la plasarea lui în paranteze. Până și DEX-ul lăsând o cale de scăpare de la exactitatea definiției. Științific vorbind, DEX-ul o dă în bară, o co-incidență neputând fi altfel decât întâmplătoare. Tot științific vorbind, o coincidență este, de fapt,  formarea unei legături mentale între două elemente, cu elemente similare dar aleatoare.  Noi ne pricepem extrem de bine la a găsi legături. De altminteri, procesul uman de înțelegere este condiționat de capacitatea de a face legături (nu neapărat corecte) între lucruri. Avem nevoie de sens și suntem hotărâți să-l găsim. Odată ce găsim un sens și îl confirmăm intern, se formează ceea ce se numește o semnificație. Pe care o aloc evenimentului, lucrului sau persoanei. Nu mai am decât să ajung la concluzia că semnificația este și va fi replicabilă pentru a ajunge la o superstiție și, eventual la un ritual menit să o contracareze sau să o încurajeze.

Tot pe exemplul de mai sus, haideți să vedem cum funcționează. Marți 13, cursa RO 1350, decolare la 13.50. De aici pleacă toată problema. De ce? Simplu – mintea noastră funcționează pe bază de tipare, așa încât suntem proiectați să le găsim. Dacă sunt proiectat să găsesc tipare, voi fi implicit atent (conștient sau nu) la similitudini. Deci, mintea mea se prinde că avem un element comun – 1350. Odată ce văd tiparul, trec (automat) la confirmarea acestuia. Pentru că deja sunt atent la 1350, încep să selectez stimulii din aceeași clasă, în mod inconștient.  Așa că orice are 1350 în componență strigă pick me ca măgarul din Shrek.  Așa fac legătura între datele plecării și locul unde locuiesc. Și, inconștient, încep să mă întreb care este sensul tuturor coincidențelor. O fi bine? Dacă o fi semnul vreunei catastrofe? Dacă reușesc să mă conving suficient că există vreo legătură între informații, în mod automat voi încerca să confirm sau să infirm scenariul. Așa că povestea cu înmormântarea vine la fix. Mai ales că, nu-i așa, coroborează cu izul de dezastru conținut în numărul 13 și cu ghinionul lui aferent  și cu cele trei ceasuri rele din oricare marți care se respectă.  Are deci rolul de a face foarte tentantă renunțarea la călătorie. Ulterior, cireașa de pe tort e reprezentată de problemele avionului care au darul de a confirma că, în tot amalgamul de coincidențe, există un fir călăuzitor – salvarea mea de la pericol. Și iată superstiția în toată splendoarea ei  – ferește-te de 1350. Și uite așa, ajungi să te muți de la Conspirației 13, apartamentul 50, să nu mai bei cafeaua care costă 13 lei 50….. și altele.

Generalizând cele de mai sus, devine clar că mecanismul prin care se formează superstițiiile este de fapt unul de apărare în lupta contra necunoscutului. Superstițiile ne dau iluzia predicției și, respectiv, pe cea a controlului unui viitor necunoscut. Să nu știi ce naiba îți rezervă viitorul este înalt inconfortabil, așa că, de vreme ce superstiția pare să furnizeze o axiomă de genul “dacă – atunci”, reprezintă rețeta cea mai la îndemână.

Poate sunteți tentați să credeți că numai oamenii dezvoltă superstiții. Răspunsul este nu, pot chiar și porumbeii, doar că ale noastre sunt mai elaborate. Găsiți aici experimentul lui Skinner care a demonstrat că porumbeii pot fi condiționați să facă o legătură (falsă) între comportamentul lor și momentul la care sunt hrăniți.

Experimentul lui Skinner ne mai demonstrează ceva. Anume că o superstiție este o legătură. Ceea ce înseamnă că dacă se face, se poate și desface, prin ruperea cauzalității “dacă-atunci”. În exemplul de mai sus, asta ar presupune să mă urc în următoarea cursă 1350, de la 13.50, marți 13 și să constat că nu se va întâmpla nimic. Până la urmă, vă spun din proprie experiență că cea mai sigură cale să te prinzi că pisica neagră nu ghicește viitorul este să stai cu ea în casă. Eu stau cu una, de vreo 10 ani și nu se pricepe la nimic altceva decât s-ar pricepe o pisică de orice altă culoare. Nu de alta, dar am și una tărcată.

Superstițiile au și efecte pozitive. Studiile arată că oamenii care au credința că sunt “ajutați”, fie de un obiect (talisman) sau de o entitate tind să fie mai persistenți în eforturile lor, să se descurajeze mai greu și să aibă mai multă încredere că vor reuși. Științific vorbind, asta nu face decât să demonstreze că există posibilitatea ca orice tip de credință (fie ea spirituală sau de alt tip) să influențeze nu cursul lucrurilor ci doar nivelul de încredere în capacitatea mea de a atinge obiectivul dorit.

(imagine: theindependent.sg)

Vrei să ai rezultate mai bune? Ia o pauză!

vrei rezultate mai bune

În timp ce mă documentam pentru articolul de față mi-am adus aminte de un slogan sarcastic de pe vremea tinereții mele organizată pe bază de planuri cincinale și, evident,  comuniste –  „pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”.  Sigur că suntem toți de acord că timpurile erau greșite, dar, vă vine să credeți sau nu, 90% din zicală e corectă. Științific demonstrat. Vrei să ai rezultate mai bune? Ia o pauză!

Trăim într-o lume în care galopăm la viteză maximă. În care e nevoie să fii vigilent permanent și să ”agăți” orice oportunitate care îți poate muta cariera sau viața personală înainte. În care abia după ce ai dat „maximum ce poți da” ai dreptul să te odihnești. O lume în care două săptămâni de concediu sunt un lux, trei săptămâni o excepție și o lună un miracol. Oricum, așa puțin cum e, concediul trebuie meritat deci presupune munca susținută în restul timpului.  Și nu-i așa – cât de bine se simte să fii în controlul complet al vieții tale, pe deplin focusat pe ceea ce e important pentru cariera și pentru viața ta personală.  Atât de bine încât ultimul lucru care îți trece prin cap sau pare să aibă vreo rațiune ar fi să iei o pauză.  Totuși, știința ne contrazice.  Pentru că, deși e de acord cu faptul că a avea sentimentul că ești în controlul vieții tale e un lucru bun, ne spune și că nu avem în mod real capacitatea de a susține eforturi concentrate și intense pe durate lungi de timp și că, oricât de entuziaști am fi, creierele noastre obosesc și, implicit, dau randament scăzut.

Nu ne dăm seama pentru că semnele nu sunt evidente de la început. Ar fi simplu dacă am începe să picotim sau ne-ar „cădea capul” de oboseală. Dar nu se întâmplă așa. Ci devenim mult mai ușor de distras către alte preocupări. Nu întâmplător, studiile arată că ora 15.00 reprezintă un vârf de expunere pentru Facebook. Nu pentru că suntem chiulangii simultan, ci pentru că obosim.

A venit momentul să redefinim, pe baze reale, ce înseamnă o pauză. Mulți dintre noi o asociem cu statul degeaba. Ei bine, mai gândiți-vă – cercetările arată că e puțin mai complicat, cel puțin pentru creierele noastre. Din contră, pauzele au rol de sedimentare și organizare a informației în scopul de a ne pregăti mai bine pentru momentul următor. Deci următoarea dată când stai degeaba,  creierul tău nu pierde vremea.  Fie că se străduiește să înțeleagă și să fixeze informațiile noi, fie că încearcă să găsească soluții pentru problemele care te preocupă sau caută să găsească căi de rezolvare a conflictelor tale active. Din punctul creierelor noastre de vedere, somnul este inclus și el la capitolul pauză. La fel și „visatul cu ochii deschiși” sau nevoia imperioasă de a juca solitaire pentru vreo zece minute exact când ți-e lumea mai ocupată. Alt detaliu important este că, deși are rolul lui, concediul nu rezolvă problemele vieții de zi cu zi.

Ne place sau nu, avem nevoie de pauze în fiecare zi a existenței noastre. Privind lucrurile pragmatic, fie că vrei, fie că nu, creierul tău va lua și pauze. Dacă accepți asta, atunci următorul pas este să preiei controlul și să i le oferi cât mai eficient posibil. În schimb, te va răsplăti cu mai multă putere de concentrare și mai multă energie.

Tu cum procedezi acum? Ce pauze îți acorzi? Ce semne te fac să simți că ai obosit? Când e momentul să te oprești un pic? Când nu-ți mai simți fundul de la statul pe scaun? Când ai dubii cu privire la posibilitatea de a ajunge în timp la toaletă? Când ochii te fac să te întrebi dacă sudezi sau faci un pivot în excel? Sau când durerea de cap aduce cu mahmureala, dar fără beneficiile care să merite suferința?

Eu am găsit un studiu care concluzionează următoarele:

  • Cea mai eficientă pauză este cea până în prânz. Tradus pe scurt, în loc să tragi ca un disperat până la masa de prânz și apoi să te recompensezi cu multă mâncare, găsește-ți 10-15 minute în care să te rupi de draftul de contract la care lucrezi și să faci ceva care îți face plăcere. Iar asta presupune că nu, nu ajunge să faci o pauză de la word, trecând la excel. Ci e nevoie să bei o cafea uitându-te, pur și simplu, pe geam sau discutând cu un coleg despre Star Wars sau orice altceva pe pasionează sau amuză. Cel mai probabil aici nu putem include nici următorul task de pe lista de to do.
  • Pauza cu pricina pare să ajute nu numai la moral dar și la sănătate. Participanții la studiu care au declarat că au obiceiul cu pricina au declarat și că mânâncă mai sănătos, că au doar rareori dureri de cap sau de spate. Ceea ce părea să-i ajute să fie mai mulțumiți de job-ul și de performațele lor și, implicit, să fie mai des promovați.
  • Cantitatea contează, nu și durata, studiul concluzionând că participanții care luau pauze mai scurte dar mai dese beneficiau de mai multă putere de concentrare. Studiul nu a găsit vreo formulă care să ateste că o anumită durată ar fi mai benefică decât alta ci doar că frevența sporită ajută.

Eu cred în lucrurile simple și logice. Iar cele de mai sus bifează ambele criterii. Acestea fiind zise, să reformulăm lozinca străveche în „pauzele mici și dese, cheia marilor succese”.

(imagine: www.scrubly.com)

Paradoxul răzbunării: o mâncare dulce cu gust amar

razbunare

Să recunoaștem deschis… E tentant să plătești polițe, așa-i? Cineva te rănește și tinzi să crezi că dacă îl faci să simtă același lucru, odată dreptatea instaurată, o să te simți mai bine. La prima vedere e corect. Dar, de fapt, lucrurile nu merg chiar așa pentru că intervine paradoxul răzbunării. Să vedem cum funcționează.

Setea de răzbunare e veche de când lumea – de la Hamlet la Don Corleone, de la vechiul  îndemn “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” până la raidurile contra grupărilor teroriste.  Practic, când vine vorba de răzbunare avem două curente de gândire. Cel al vechiului testament, “iar când va fi și altă vătămare atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână”. Partea biblică pare se își are originile în Codul lui Hammurabi, cel mai vechi set de legi din istoria omenirii. Urmează apoi al doilea curent, cel ilustrat de ceea ce spunea  Martin Luther King : ”legea străveche “ochi pentru ochi” ne va lăsa pe toți orbi”.  Dacă vreți să vedeți ce poate face un om cu răzbunarea lui, găsiți aici cele mai celebre 10 povești care au implicat acte de răzbunare.

Dincolo de mituri și istorie, știința ne spune că există predictori pentru înclinația către răzbunare. Chiar mai multe categorii, de la trăsături de personalitate până la factori sociali și culturali. Tot știința ne spune despre răzbunare că e dulce, dar lasă un gust amar și nu ajută la vindecarea rănilor ci dimpotrivă.

Să începem cu prima parte, adică cu predictorii. Conform unui studiu publicat în 2008, tendințele către răzbunare tind să fie legate de două aspecte: dominanța socială și autoritatea. Cu alte cuvinte, vor fi mai înclinate către răzbunare persoanele motivate de dorința de putere, de autoritate și de obținere a statutului social. Adică cei mai puțin dispuși să-și piardă „cinstea obrazului” și mai puțin înclinați către iertare, bunăvoință sau iubirea aproapelui.  Spuneam și că factorii sociali sau culturali ne influențează. De pildă motivele care declanșează cel mai adesea dorința de răzbunare diferă cross-cultural. Americanii  tind să fie mai sensibili când vine vorba de drepturi și libertăți, iar coreenii la umilința publică. Emoțiile care potențează furia diferă și ele. În societățile care pun accent pe individualism, furia va fi cel mai des motorul răzbunării. În cele colective (asiatice, de exemplu) rușinea va fi emoția cel mai des legată de răzbunare. Răzbunarea devine din când în când echivalentă cu dreptatea, prevalent în societățile (sau împrejurările) în care altă modalitate de rezolvare nu există (sau nu este identificată de cel care caută dreptatea).

Să trecem acum la ultima parte, cea a combinației dintre dulce și amar, respectiv paradoxul răzbunării. Studiile confirmă ambele aspecte. Imediat după actul răzbunării avem parte de satisfacție. Procesată, de altminteri, pe traseele neuronale responsabile de recompensă și plăcere. Doar că odată momentul de plăcere dispărut, cel care se răzbună rămâne blocat în actul răzbunării. Tot studiile arată că „răzbunătorii” au o tendință ridicată la ruminarea (termen provenit din latinescul ruminare și însemnând rumegare) îndelungă de gânduri în legătură cu justificarea actului de răzbunare. Ceea ce determină creșterea impactului traumatic și a duratei de vindecare. Mai simplu spus, odată ce ne răzbunăm avem nevoie de mult mai mult timp și efort să facem pace cu ceea ce s-a petrecut și să mergem mai departe.

Poate credeți că subiectul are doar valoare informativă. Sunteți siguri? Chiar credeți că e nevoie de vreo faptă cu adevărat reprobabilă sau de vreun act de răzbunare spectaculos pentru ca viața cuiva să devină un  iad? Ei bine, nu e chiar așa. Am văzut relații de serviciu distruse de gesturi mici de răzbunare. Sau cariere sărite de pe traseul firesc. Ori prietenii duse de râpă. Sau divorțuri duse la absurd.

Există alternative sănătoase. De la managementul propriei furii sau al sentimentului de rușine în așa fel încât să determine rezolvarea problemelor și nu pedepsirea celorlalți la gestionarea răzbunării dacă este îndreptată împotriva mea. Alternative nedistructive care să permită depășirea traumei.

(imagine: www.apa.org)

Cum să spui ce nu-ți convine

stii cum sa spui ce nu ti convine

Putem spune că oamenii se împart în două categorii – conflictual-pozitivi, adică cei care cred că să ai conflicte e un lucru pozitiv și conflictual-negativi, adică cei care cred că este un lucru negativ.  În prima categorie intră cei care încurajează conflictul și nu au o problemă să-i facă față și transformă potențialul conflictual într-un rezultat pozitiv pentru dezvoltarea personală sau de viață. Sunt cei care pornesc la „luptă” constructiv și care sunt orientați către găsirea de soluții acceptabile pentru ambele părți dar care știu, în egală măsură, să își apere punctul de vedere. Cealaltă categorie, cei conflictual-negativi sunt cei care caută conflicte activ, le aplanează necondiționat sau le evită cu orice preț . Adică fie „o caută cu lumânarea” fie „se feresc ca dracul de tămâie”. În consecință, tind să se implice într-un mod distructiv. Credința de bază va fi cea conform căreia unul pierde și celălalt câștigă iar asta va duce, deseori, fie la afectarea relației, fie la scăderea percepută a calității vieții.  Tu știi cum să spui ce nu-ți convine? Știi din care categorie faci parte? Dacă vrei să afli, e simplu. Dacă ai prea multe conflicte (toată lumea se ceartă cu tine) sau dacă nu ai niciun conflict de multă vreme (toată lumea se înțelege cu tine) atunci sunt mari șanse să faci parte din categoria celor conflictual-negativi.

Acum îmi rămân de făcut trei lucruri. Primul să susțin punctul de vedere conform căruia conflictul poate fi un eveniment pozitiv, care poate aduce multe beneficii și, în consecință, nu avem de ce fugi de el. Al doilea să vă prezint  care sunt, la nivel personal,  consecințele unui comportament conflictual-negativ.  Al treilea, să descriu cam ce e de făcut pentru a intra în categoria celor conflictual-pozitivi.

Sî începem cu utilitatea conflictului. Am mai spus asta, să te cerți cu stil e un lucru bun. Atât în viața de toate zilele cât și în cuplu. De ce? Păi, în primul rând, pentru că dacă nu ar exista conflictul nu aș avea cum să știu că am încălcat limitele sau valorile cuiva. Și nici dacă partenerul, prietenul sau colegul meu are sau nu alte priorități. Din perspectiva asta, conflictul devine dintr-un blestem o oportunitate. Oportunitatea de a afla că există o diferență și de a o negocia, în beneficiul ambelor părți. Cuplurile, organizațiile sau chiar societatea în ansamblul ei beneficiază de pe urma conflictului. În cuplu, lipsa conflictului este un predictor destul de precis al ruperii relației.  La nivel personal, conflictul intern poate fi declanșator al dezvoltării personale și al autoactualizării. La nivel social, conflictele au schimbat lumea.  Putem deja afirma că nu conflictele sunt problema ci comportamentele pe care alegem să le manifestăm în interacțiunile noastre conflictuale. Dacă facem diferența aceasta, atunci putem merge către următorul demers adică luatul în calcul al consecințelor derivate din comportamentele conflictual-negative.

Spuneam mai sus că ne uităm fie la căutarea activă, fie la aplanarea necondiționată sau la evitarea cu orice preț a conflictelor. Căutarea activă a conflictelor are la bază, cel mai adesea, credința că lumea este împotriva mea. Ceea ce mă va face să pornesc în lume în fiecare zi însoțit de anxietate și, implicit, de agresivitatea inerentă necesară supraviețuirii într-o lume potrivnică. Dacă asta este setarea mea, voi tinde să percep orice diferență de opinie ca pe un atac la propria persoană și voi reacționa ca atare. Consecința? O înșiruire fără de sfârșit de relații tensionate de toate felurile – de cuplu, de prietenie sau de serviciu, înșiruire care vine la pachet cu o investiție inutilă de energie în gestionarea vieții mele după modelul „atacă primul sau vei fi mâncat.”

Aplanarea necondiționată a conflictelor are la bază convingerea că orice conflict are un potențial distructiv din punct de vedere relațional. Cu alte cuvinte, trăiesc cu impresia că un conflict înseamnă sfârșitul lumii. Consecința? Căutarea anxioasă a oricărei urme de diferență de opinie și investirea energiei în înăbușirea din fașă a oricărui conflict, fie că în el sunt implicat eu sau alte persoane din vecinătatea mea. Altfel spus, viața cu drobul de sare al conflictului deasupra capului.

Ultimul comportament, cel de evitare al conflictului are deseori ca punct de plecare convingerea că oamenii nu te iubesc pentru cine ești, ci pentru cea ce faci pentru ei.  Ca atare, apărarea unui punct de vedere personal sau manifestarea vreunui interes diferit de cel al interlocutorului va fi imediat pedepsită cu respingerea mea. Consecința?  Pierderea autenticității pentru că dacă nu îmi impun punctul de vedere atunci când este necesar și sfârșesc prin a face doar ce se așteaptă de la mine,  ajung să trăiesc viața celor din jurul meu . Trăitul vieții celorlalți este, de regulă, însoțit de extrem de multă frustrare și tristețe.

Și iată că am ajuns la ce am de făcut pentru a mă duce către categoria celor conflictual-pozitivi.  Primul pas este reconsiderarea rolului conflictului în viața de toate zilele, conform celor spuse mai sus.  Asta presupune că devine în regulă ca mie să nu-mi convină ceva și să vreau o schimbare și, în egală măsură, că e în regulă ca celorlalți să nu le convină ceva și să vrea o schimbare.  În consecință, să admit că suntem diferiți și că putem avea valori și interese diferite. Ceea ce mă va ajuta să nu mai iau drept o ofensă personală următoarea încercare a cuiva de a-și impune punctul de vedere. Următorul pas este să iau în considerare ambele puncte de vedere.  Asta prespune să știu exact ce vreau eu și de ce și, în plus, să mă gândesc de ce ar accepta celălalt ce vreau eu și cât aș fi dispus să negociez pentru a acomoda punctul lui de vedere.  Apoi, am nevoie de un „barometru” intern al emoțiilor. Dacă sunt extrem de frustrat, speriat sau furios atunci nu are rost să pornesc discuția cu scopul de a rezolva constructiv conflictul. Dacă sunt înalt emoțional, nu voi fi rațional și tot ce voi obține va fi ventilarea emoțiilor adunate în relație și nu rezolvarea conflictului.

Dacă emoțiile ți-o permit, atunci ai nevoie să mergi mai departe conform următoarelor trei principii: (1) scopul tău este să găsești o soluție, nu să ai dreptate;  (2) fiecare dintre noi are dreptul la o perspectivă asupra situației – respectă perspectiva celuilalt; nu e nevoie să fii de acord cu ea ci doar să o respecți;  (3) poți să iubești omul în timp ce nu ești de acord cu el, dar important este să știe și el asta; (4) dacă discuția nu ajunge nicăieri, e ok să o lași baltă – până la urmă nu poți avea întodeauna ce-ți dorești, dar e important să înveți să cazi de acord că nu sunteți de acord.

Să spui ce nu-ți convine e un lucru important.  Dacă nu faci deja acest lucru, ar fi poate util să inveștești timp și energie în a schimba situația.

(imagine: forbes.com)

Creierul uman și paradoxul – De ce unele lucruri merg de-a-ndoaselea?

de ce unele lucruri merg de

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată de ce nu ne iese întotdeauna ce ne dorim. Sau mai precis, de ce, câteodată, iese exact invers. Adică de ce, în ciuda faptului că am insomnie și aș da orice să dorm, deși mă încăpățînez să mă perpelesc în pat, uitându-mă cu disperare la ceas și îngrijorându-mă cum o să mă descurc mâine, în timp ce mă strădui din greu să nu mâ gândesc la nimic și tot ce pot face e să mă gândesc la ceva, de ce toate astea nu funcționează. Sau poate de ce, atunci când mi se „pune pata” pe cineva și „nu mai pot trăi” fără el sau ea și las să se vadă asta, el sau ea fug de rup pâmântul?  Sau de ce, din ce mă feresc de fricile mele în loc să le accept, nu fac decât să le agravez? Și nu în ultimul rând de ce, din ce se încăpățânează cineva să mă ajute să mă las de fumat, de aia e mai greu să o fac? Ei bine, iată răspunsul metaforic: creierul uman iubește paradoxul și se distrează  de minune folosindu-l. Cum face asta? Există vreo forță ocultă care determină lucrurile astea, vreo soartă care decide pentru noi? Păi să vedem, în ordine.

Să începem cu insomnia. Dacă renunți să mai vrei să dormi, o să te trimită la culcare. Cum funcționează? Simplu. Creierul nostru nu se poate ocupa pe mai multe lucruri odată. În mod distractiv, în insomnia repetată factorul favorizant este îngrijoarea generată de întrebarea „ce mă fac dacă nu dorm?”  Principiul din spate este acela că avem un creier cu spirit de răspundere. Face lucrurile bine dacă le face pe rând, așa că dacă am apucat să mă îngrijorez că nu dorm se va ocupa cu îngrijorarea nu cu somnul. Nu întâmplător, pentru rezolvarea insomniei clienții mei la terapie capată sarcini care au legătură cu a sta treaz, nu cu dormitul.

Să trecem la „vreau neapărat să fiu cu tine”. Poate că vă sună cunoscute teoriile gen „Sex and the City” în care ți se recomandă să te joci „de-a indisponibila” pentru a-i trezi interesul. Ei bine, e corect. Pentru că asociem automat valoarea cu gradul de indisponibilitate.  Adică, ai nevoie să devină ok să nu obții ca să poți obține, fiind dovedit faptul că înverșunarea determină alegeri care ne indepărtează de obiectul înverșunării.

Urmează frica. Ai crede că dacă vrei să nu-ți fie frică ai nevoie să te îndepărtezi de obiectul preocupării tale anxioase. Dar, în loc ca asta să liniștească, nu va face decât să crească nivelul anxietății.  De ce? Pentru că evitarea te împiedică să găsești dovezi care să contrazică axiomele dictate de anxietate. Ți-e frică să zbori cu avionul. Ar trebui să fie simplu. Nu mai zbori, nu-ți mai e frică.  Nu e însă așa. Nu evitarea rezolvă problema ci expunerea sistematică și gradată la stimul (în cazul cu pricina zvorul cu avionul).

Și așa ajungem la ultimul exemplu, cel cu lăsatul de fumat. Logic ar fi ca, din ce insistă omul, de asta să fie mai simplu să mă las de fumat. Dar nu, nu e deloc așa. Pentru că îmi oferă ajutor iar eu nu de ajutor am nevoie ci de acceptarea neputinței mele de a renunța la obicei, pentru ca apoi să pot să învâț comportamente alternative și, de preferat, mai sănătoase. Altminteri ce rost are să te lași de fumat pentru a te apuca de băut.

Paradoxuri de tipul ăsta există și nu toate sunt atât de benigne. A crede obsesiv în gândirea pozitivă se poate întoarce împotriva ta pentru că de vreme ce  trebuie doar să gândești pozitiv pentru a fi sănătos, bogat sau fericit, când nu obții rezultate e doar vina ta pentru că ai gândit greșit sau n-ai crezut destul, așa încât în loc de ceea ce cauți, creierul tău trimite vinovăție în loc de vreun efect placebo sau alt tip de „minune”.

Găsiți aici și aici și alte tipuri de „glume cerebrale”. Că de aia zic că, până la urmă,  depinde fiecare dintre noi dacă avem o minte-n cap sau doar un cap în minte.

(imagine: oddstuffmagazine.com)