Haideți să începem cu definiția așteptărilor. Care, din punctul de vedere al psihologului aici de față,  sunt  credințe despre cum urmează să se petreacă lucrurile pe viitor. La ce ne folosesc? Ne ghidează comportamentul și ne fac să credem că putem prevedea ce urmează să se întâmple. De la începutul începutului, oamenii au dezvoltat așteptări despre tot felul de chestii. De exemplu, pentru că așa se întâmplă în fiecare zi, ne așteptăm în mod colectiv ca soarele să răsară și mâine.  Doar unii dintre noi ne așteptăm ca șeful să ne dea o mărire de salariu în următoarele șase luni, probabil cei care știm că este mulțumit de performanțele noastre. Doar foarte puțini dintre noi ne așteptăm să fim în stare să  cucerim vârful Kilimanjaro, probabil aceia care vrem să demonstrăm ceva. Din cum reiese din exemple, așteptările sunt o combinație de experiență, procese cognitive și comunicare unii cu alții.

Totuși, rareori facem un efort să conștientizăm că așteptările nu au întotdeauna valoare de axiomă ci doar de ipoteze cu privire la viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. Și de vreme ce sunt ipoteze, au șanse să fie adevărate sau false. Acest lucru se întâmplă pentru că, de multe ori, ne luăm în posesie propriile așteptări și ne legăm emoțional de ele.  Asta face posibil, de exemplu, ca o persoană depresivă să își ia în posesie așteptările conform cărora nu merită atenție deci n-o va primi din partea nimănui și, implicit, să experimenteze tristețea nemărginită a singurătății în cea mai deplină înghesuială. La fel, mecanismul de luare în posesie îi permite anxiosului să fie îngrozit de o catastrofă iminentă în deplina siguranță prezentă a propriului pat.

Tot luarea în posesie a așteptărilor, face posibil fenomenul auto-profeției împlinite – de vreme ce eu mă aștept ca oamenii să caute să mă rănească, devine foarte posibil să selectez inconștient chiar oamenii echipați să-mi demostreze așteptarea. Din cele de mai sus concluzionăm că așteptările prezente ne ghidează comportamentul viitor deși nu se bazează pe inferențe raționale întotdeauna și în ciuda faptului că sunt doar ipoteze.

Dar ce legătură există între fericire și așteptări. Culmea este că nu existența mea obiectivă generează gradul de fericire ci diferența între ce așteptări am și ce am în realitate. Și, da, deja mă cunoașteți, există și studii. Unul dintre ele atât de bine puse la punct încât au produs și o ecuație de prezicere a gradului de fericire în funcție de așteptări. Ecuația este cea din imaginea postării, dar explicarea ei o găsiți aici. La ce folosește? Ei bine, se dorea ca ecuația cu pricina să ajute medicii în estimarea evoluției emoționale a oamenilor afectați de tulburări de dispoziție.

Ideea este că nivelul așteptărilor influețează gradul perceput de fericire. Vrei fericire multă? Zen. Ai așteptări puține. E oare însă chiar așa de simplu?  O să mă folosesc de o poveste distractivă. Povestea spune că niște părinți au vrut să dea o lecție copilului și, de Crăciun, răspuns la întrebarea „ce am primit de la Moș Crăciun?”, l-au dus la grajd unde i-au arătat un munte de bălegar. Copilul s-a cățărat pe vârful lui și a început să sape frenetic. Ce faci, l-au întrebat părinții. La cât de multă balegă e aici, sigur e și-un ponei pe undeva, a răspuns copilul optimist.

Și-acum să ne gândim la ce variante de sfârșit are povestea, adică momentul la care copilul constantă că a săpat degeaba și, nici vorbă de ponei, doar balegă. Avem varianta în care copilul crede că merita poneiul. Varianta asta se lasă cu dezamăgire, cu judecarea părinților și cu deranjul aferent. Avem varianta în care, să zicem, îi supărase atât de tare încât credea că îl vor da la orfelinat, și nu credea că merită nimic, darămite ponei. Așa încât,  după ce termină de săpat și află că a fost iertat, e recunoscător și fericit.  Sau, ar fi putut crede că nu supărarea e problema ci banii și că ai lui nu aveau cum să-i dea vreodată vreun ponei,  și ar fi apreciat că, deși săraci, părinții lui au încercat măcar să-i dea cadou o zi începută cu un zâmbet, caz în care s-ar fi simțit profund fericit.

De unde înțelegem că, atunci când vine vorba de ceilalți, nivelul așteptărilor e direct proporțional cu nivelul dezamăgii și a emiterii de judecăți și invers proporțional cu nivelul exprimat al recunoștinței și compasiunii.  Pasul următor e să înțelegem că fericirea derivă dintr-un nivel scăzut al așteptărilor.  Pentru că dacă nu aștepți nimic, devine imposibil să te dezamăgească ceva sau cineva. Perfect pănă aici. Dar ce te faci când vrei să evoluezi? Aici e „nașpa”, nu merge fără așteptări. N-ai cum să vrei mai mult dacă nu te aștepți să poți. Și așa ajungem la concluzia că nu așteptările ne fac probleme, ci managementul lor. Vrei mulțumire și fericire ? Foarte bine, ține-ți așteptările la minim.  Vrei dezvoltare personală, păzea sosește sezonul de creștere al așteptărilor.

(imagine: eurekalert.org)