Tot din ciclul „Cum să stai călare pe dragon”, am plăcerea să vă prezint azi ceea ce eu numesc „mama problemă”. Cum știu dacă am o mamă problemă? Răspunsul ar fi acela că, ori de câte ori o văd, nu sunt sigur dacă am o mamă sau am o problemă. Mamele problemă vin în mai multe modele: mama local-kombat, mama catastrofică, mama polițist, mama oglindă, mama martir și mama invizibilă. Să  încerc să le descriu pe rând și pe scurt.

Mama local-kombat (sau mama furioasă). Nu mă refer la faptul că, oricare dintre noi, în calitate de părinți inclusiv, ne mai și înfuriem. Furia, în cantități mici și cu manifestări controlate și rare poate avea rol de semnalare a seriozității unei situații și, ca atare poate ajuta în educația copilului. Dar când nu mai este o excepție și când  izbucnirile de furie însoțite de comportamentel aferente devin o obișnuință, atunci încep problemele. Nu numai că în copilărie izbucnirile de furie condiționează un nivel ridicat al anxietății dar copilul ajunge să creadă că ceea ce se întâmplă are legătură cu el, adică se întâmplă din cauza lui.  Odată ajuns adult această condiționare se păstrează.  De multe ori, adultul își condiționează viața în conformitate cu cerințele mamei în încercarea de a evita furia și consecințele acesteia (vinovăție, anxietate). Adulții care tind să mulțumească pe toată lumea sunt, de regulă, copii crescuți de mame local-kombat. Și poate că, printr-un noroc, devin diplomați sau buni mediațori de coflicte, dar dacă norocul lipsește sfârșesc prin a-și trăi viața după rețeta celorlalți, în încercarea disperată de a evita orice conflict.

Mama catastrofică (sau mama axioasă). Sigur că puțină îngrijorare păzește pepenii, dar când nu îi lasă să crească și nici să fie culeși e semn că nu mai e un lucru bun. Copilul mamei catastrofice ajunge să nu mai poată explora nimic din proprie inițiativă. Tot ce se întâmplă se va desfășura într-un mediu perceput ca sigur de către mamă. Care mamă se panichează la cel mai mic semn că progenitura ar putea face ceva, oricât de mic, care să îl pună în pericol pe el sau viitorul lui luminos. De la jucăriile spălate cu spirt, la plimbatul doar de mâna părintelui în copilăria mică, până la interzicerile multiple din adolescență, ajungem la rapoartele pe care adultul le are de dat zilnic pentru care primește la schimb îngrijorări sub forma de scenarii mai mult sau mai puțin catastrofice. O durere de cap se lasă cu povești despre decese și cu programări la computer tomografii, o discuție cu șeful cu spectrul șomajului, o discuție conjugală cu copiii lăsați pe drumuri și singurătate pentru restul vieții. Adulții care ezită să facă cea mai mică schimbare în viața lor sunt, de cele mai multe ori, copiii crescuți de mamele catastrofice.

Mama polițist (mama obsedată de control) Este modelul care tinde să preia controlul asupra tuturor aspectelor vieții copilului. Totul se desfășoară după o rețetă. Dacă la început e mai important cât crede mama că trebuie să mănnce copilul și nu cât are el poftă, pe măsură de odrasla crește se lărgește și aria de control. Principiul care stă la bază este „eu te-am făcut eu știu ce e bine pentru tine și ce ți se potrivește”. În cantități firești, controlul are rolul de a seta repere și de a pune bazele unor principii sociale de viață. Dacă însă trecem de nivelul optim, ajungem la a crede că știi ce simte sau ce gândește celălalt mai bine decât el.  Copiii crescuți de mame polițist vor învăța să se gândească bine înainte de a vorbi (dacă au baftă) și vor fi terorizați de perspectiva de a spune cuiva ce gândesc (dacă nu o au).

Mama oglindă (mama narcisistă). Adică mama centrată în jurul propriei persoane, care nu are habar cum anume se simte sau se transmite empatia. Orice ar spune copilul, în maxim 30 de secunde găsește o soluție de re-centrare a discuției pe propria persoană. Mama oglindă subordonează copilul propriei imagini de sine. Acesta primește misiunea de a fi perfect în orice aspect al vieții lui. Astfel, mama oglindă este moartă de oboseală și cu nervii la pământ pentru că are copilul bolnav. Sau nu poate înțelege cum de copilul poate fi atât de nerecunoscător încât să ia o notă mică, după cât de mult efort investește ea în educație lui. În plus, mama oglindă întoarce orice încercare de a obține afectivitate sau susținere. „Ești obosit? Mie îmi spui, care muncesc de dimineața până seara și nici măcar nu am vârsta ta… La anii tâi eu puteam să nu dorm deloc.” Copilul mamei oglindă se află în situația paradoxală de a încerca să fie cineva în timp ce se subordonează total mamei. Ajunși adulți, pot rămâne în relații disfuncționale sperând că o să le facă să meargă(dincolo de orice rațiune) sau pot suferi de sindromul „eu pot” (adică se bazează doar pe ei și setându-și standarde extrem de exigente).

Mama martir (mama care se sacrifică). Despre sacrificiu am mai scris. Așa că o să spun doar că mama martir este cea care pasează responsabilitatea vieții ei netrăite copilului. Acesta devine astfel responsabil să facă să merite un sacrificiu pe care nu l-a cerut. Adultul de mai târziu poate sfârși prin a-și tria acțiunile având ca și criteriu principal fericirea mamei martir. Un obiectiv dificil de vreme ce fericirea e la mamă iar acțiunea la copil.

Mama invizibilă (mama indisponibilă emoțional). Este tipul de mamă care se concentrează asupra propriilor probleme de viață sau de sănătate și devine absentă în viața copilului. Aportul emoțional este extrem de important pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Care, în cazul mamei invizibile, are parte de un mesaj contradictoriu: deși o vede, nu o simte prezentă. Copilul mamei invizibile sfârșește prin a crede că este lipsa de afectivitate a mamei este responsabilitatea lui și că, de vreme ce mama nu îl vede, înseamnă că nu are valoare. În plus, nu are de la cine să învețe ABC-ul emoțional, așa că va trăi această absență afectivă la nivel maxim. Adultul de mai târziu va tinde să experimenteze extreme emoționale, va avea dificultăți de relaționare emoțională cu ceilalți și va tinde să pună nevoile celorlalți înaintea propriilor nevoi.

Ce e de făcut dacă ai o problemă la pachet cu mama? Sigur că abordarea pentru fiecare model de mamă este specifică. Dar, dincolo de particularități există câțiva pași comuni. Primul pas este să recunoști că, e lângă mamă, ai o problemă și să accepți că o ai.  Oamenii nu se schimbă când vrem noi, ci când vor ei. Iar asta e valabil și pentru mame. Nu poți schimba nici relația de rudenie. E mama ta și așa va rămâne. Nu are rost să îi explici ce face. Dacă ar fi putut înțelege, nu ar mai fi făcut. Al doilea pas este să te concentrezi  pe ce poți schimba. Nu o poți schimba pe ea, dar poți schimba modul în care relaționezi cu ea și, implicit modul în care reacționezi la comportamentele ei. Spune-i ce anume simți și ce anume obține de la tine. (fapt că îmi spui ce să fac, mă face să mă simt frustrat și nu obții de la mine supunere ci gânduri negative și înjurături în gând). Al treilea pas este să te întrebi ce vrei de la tine și de la viața ta. Asta implică să te întrebi în ce fel îți modelează mama ta viața și propria persoană și cum ar arăta ele dacă nu ai mai ține cont de ea. Ultimul pas este limitarea relației la noile standarde. Ultimul pas poate implica inclusiv limitarea contactului. Știu că sună dur să recomanzi limitarea interacțiunilor cu propria mamă dar sunt situații în care este singura soluție pentru recăpătarea vieții sau chiar a sănătății.

(imagine: www.graphicsagogo.com/)