Vorbești singur? Keep up the good work.

Young woman looking through a magnifying glass isolated over white

Să ne lămurim din prima, e normal să vorbești singur. Mai mult decât atât, e un semn de normalitate. Și, încă ceva… Există doar două categorii de oameni. Cei care vorbesc singuri și cei care nu recunosc. Și culmea, doar cei care nu-și dau seama că vorbesc singuri au o problemă.  Așa că, vorbești singur? Hai să vedem la ce îți folosește.

O să încep prin a spune că vorbitul singur e o chestie universal valabilă în cadrul rasei umane. Atât de universală încât are și două nume pentru cele două versiuni posibile. Dacă este vorba de vorbitul la propriu atunci  termenul este „gândit cu voce tare”. Dacă este vorba de varianta pe tăcute, atunci se numește dialog interior.

Când vorbim singuri?  Păi să luăm câteva scenarii. În mașină când ne taie vreunul calea. Partea injurios-descriptivă despre șofer intră în prima categorie, partea în care ne spunem că avem nevoie să ne calmăm pentru ședința de mai târziu în cea de-a doua. Sau atunci când exersăm în capul propriu vreo discuție cu șeful. Sau ce spunem atunci când avem de făcut copii urgente și se blochează mașina de copiat. Ori procesul prin care repetăm ceea ce avem de cumpărat și ne facem traseul în cap. Ce ne spunem când încercăm să ne ținem departe de bere sau aproape de mersul la sală. Sau discuția cu sine (cu voce tare sau fără) prin care facem ca grămada de scânduri de la Ikea să se transforme în etajeră.

Multă vreme studiile privind vorbitul singur au vizat copiii. Pentru că povestea cu vorbitul singur începe din copilăria mică, ca parte din dezvoltarea normală a copilului. Copiii își încep exersarea vorbirii jucându-se cu primele cuvinte iar apoi gândind cu voce tare.  În plus, se încurajează și se ajută de gânditul cu voce tare pentru a învăța lucruri noi. La un moment dat al dezvoltării discursul se internalizează sub formă de gânduri, adică dialog interior.  La un moment  dat cineva s-a întrebat dacă nu cumva vorbitul singur (în ambele lui variante) ar putea avea un rost și pentru adulți.  Și așa s-a ajuns la concluzia că nevoia de a vorbi singur apare atunci când adultul are de învățat lucruri noi sau când se trezește în împrejurări dificile.  Mai mult, studiile au arătat că de capacitatea omului de a vorbi singur depinde gradul de  eficacitate cu care rezolvă ceea ce are de rezolvat.

Haideți să vedem și care pot fi funcțiile pe care le îndeplinește vorbitul de unul singur

Concentrarea atenției, respectiv modelul de dialog (deseori șoptit sau rostit cu voce tare) care ne ajută să punem în ordinea corectă lego-ul cu scop de mobilă de la Ikea sau cel care ne face să rezolvăm cumpărăturile din trei locuri diferite fără listă și fără GPS.

Auto-complimentare, cea care vine la pachet cu sora ei neprietenoasă autocritica. Adică modelul de dialog (de regulă interior, dar nu numai) prin care îmi scot în evidență lucrurile bune pe care le fac sau pe cele care îmi plac la propria persoană, metodă prin care generez stimă de sine, încurajare și motivație intrinsecă (interioară). În mod evident, sora ei malefică (autocritica) are rolul de a curăța orice urmă din cele de mai sus.

Suport în luarea deciziilor, adică morișca aceea de gânduri care prezintă toate variantele posibile și argumentele pro sau contra unei anume decizii. Ne ajută în clarificarea criteriilor implicate în luarea unei decizii.

Adaptare și învățare, respectiv rumegarea interioară a situațiilor dificile. Genul acela de replay al discuțiilor cu șeful în care mă gândesc cum aș fi dorit (în mod ideal) să reacționez. N-o să credeți, dar motivul pentru care mintea noastră face asta este acela de a ne pregăti mai bine pentru data viitoare. La fel funcționează și în varianta în care vorbesc cu voce tare prin casă sau în oglindă înainte de a mă duce la o întâlnire dificilă sau cu miză mare pentru mine, fie că e vorba despre mărirea de salariu sau de cererea în căsătorie.

Suport în atingerea obiectivelor – adică vocea aia care insistă că ai promis că mergi la sală, că îți suni bunica sau că vorbești cu șeful despre performanța ta.

Chestia e că îndiferent dacă acum locuiești împreună cu cineva sau doar cu tine, cu tine ai să locuiești toată viața ta. Așa că ar fi util să conștientizezi ce vorbești cu tine și să te tratezi cu înțelegere și respect. Așa că, ce să zic, să dăm liber la vorbitul de unul singur. E nu numai un semn de normalitate dar și unul prin care poți ajunge mai aproape de ceea ce îți dorești. Ca de aia zic… Vorbești singur? Keep up the good work.

(imagine :www.mentalhealthy.co.uk)

Succesul – definiție, rețetă sau concluzie?

recipeforsuccess

Eu nu cred că succesul se poate defini. Adică, sigur că avem o definiție în dicționar, dar în viața de toate zilele, nu ne ajută cu nimic. Pentru că nu există o definiție universală a succesului.  Eu cred că succesul nu e o definiție ci o concluzie. Una pozitivă sau negativă, dar o concluzie la care ajunge fiecare individ.  Și mai cred că, dincolo de orice metodă, fiecare avem ingredientele proprii, adică o rețetă,  pentru o viață de succes.

Sa începem cu definiția de dicționar. În mare, succesul ca definiție se leagă de izbândă, de reușită.  Dar, dincolo de reperele sociale generale, poate oare să decidă cineva dacă ai reușit sau nu? Este premiul sau recunoașterea socială singura dovadă a succesului?  Societatea și cultura sunt și ele supuse zeului răzgândirii. E suficient să ne gândim la toți oamenii mari care au primit succes post-mortem. Deci, poate oare să fie recunoașterea socială dovada succesului?

Succesul ca rețetă  are legătură cu ceea ce îți setezi ca ingrediente. Unii dintre noi cred că ingredientul principal e… mărimea.  Mărimea contului bancar, mărimea mașinii sau a casei. Alții cred că gustul succesului e dat pur și simplu de fericirea simplă a vieții de fiecare zi.  Pentru o altă categorie, ingredientul specific devine dovada succesului, fie că se numește recunoaștere socială sau examenul de licență luat cu 10 de progenitură. Nu în ultimul rând, există și rețeta mai amară la gust, aceea a succesului având ca ingredient principal norocul (pentru invidioși) sau ghinionul (pentru resemnați).  Sigur că ingrediente sunt multe, eu am vrut doar să explic principiul.

Eu cred că succesul este o concluzie, bazată pe rețetă. Și încă una personală. Pentru că eu, și numai eu, sunt cel îndreptățit să trag concluzia dacă am avut succes sau nu.  Pentru că, deși definiția o face DEX-ul,  rețeta e foarte personală.  Ingredientele sunt ale mele.  E treaba mea, dacă rețeta de succes pe care vreau să o consum în viață include case și mașini, copii cu facultate, prieteni mulți sau doar un câine ori premiul  Nobel.  Dacă rețeta e în majoritate în controlul meu (adică nu depinde de recunoașterea socială în totalitate) atunci, prin consecvență, probabil că raspunsul la întrebarea „am succes?” va fi și pozitivă și ușor de dat. Și chiar dacă răspunsul ar fi „nu” la un moment al vieții mele, dacă de mine depinde, atunci îmi pot schimba rețeta. Și, probabil, după un timp chiar și concluzia.

(imagine: http://wealthandmoney.net/)