Există o nevoie firească de a ne concentra pe ceea ce nu ne convine. Are la bază simpla și primara “păzire a pielii” în sensul că, la începuturile noastre, era esențial să vezi ce nu-ți convine pentru că ce nu-ți convenea (pe vremea când omul abia începea să meargă în poziție bipedă) te mânca la prânz. Deși între timp nu mai putem fi în meniul nimănui, principiul se păstrează și suntem mai degrabă inclinați (mai apoi chiar educați) să fim atenți la ceea ce nu ne convine. Aplicația practică pentru relațiile cu ceilalți se numește critică. Te critic pentru că nu-mi convine.
Ne vine foarte la îndemână să criticăm și mult mai greu să vedem latura pozitivă, să lăudăm. De vreme ce suntem criticați încă de mici, cu precizarea “eu te iubesc și îți vreau binele”, avem chiar impresia că celuilalt îi folosește la ceva. Critica e asimilată astfel cu interesul. Te critic deci exiști. Îmi pasă.
Totuși, de câte ori te critică cineva, constant, fără să aloce timp și pentru chestiile pozitive pe care le faci, ți-o vrea el binele, dar tot ce simți tu e frustrare și – cel mai probabil – nicio inclinație să cauți alternative sau soluții.
Cel mai nociv model de critica e critica de sus în jos. Pentru că miza pentru cel criticat e mare, de vreme ce e vorba de părerea cuiva superior lui (părinte, șef). Nocivitatea e invers proporțională cu varsta. Ajuns adult, pot raționa (cât de puțin, dar totuși) și pot decide dacă sunt criticat in mod valid sau nu. Copil fiind, n-am șansa asta. Adică voi lua de-a gata exact ce mi se spune. Îmi spui că nu sunt bun, voi crede. Și, poate că vă sună cunoscut, dar n-o să-mi schimb părerea odată devenit adult. În marea lor majoritate, adulții de azi, fără încredere de sine, au fost “ambiționați” prin critică sau prin dezaprobare (un fel de critică mai indirectă).
Te critic, deci existi. Dar oare te ajut, sau te rănesc ?…
