Sunt sigură că în copilărie ați avut parte de cel puțin o porție de „castane” părintești servite cu ocazia statului degeaba. Atunci, la începuturile vieții, statul degeaba părea să fie o chestie la îndemână. Făcutul de ceva părea mai complicat și, lucru deloc de neglijat, părea și mult mai mult apreciat de oamenii adulți din viața voastră. Vremurile au trecut și azi, adulți fiind, sunt sigură că vă pricepeți al naibii de bine la făcutul de ceva. Problema e… Oare vă mai amintiți de arta de a sta degeaba?
Ei bine, din experiența mea de cabinet, arta statului degeaba s-a pierdut cu desăvârșire. Văd eu asta în spaima din ochii clienților mei care primesc tema „în week-end, te rog să stai degeaba două ore”. Cum adică să stau degeaba, mă întreabă? Adică ce să fac? Opusul lui ceva, adică nimic, zic eu. Adică cum nimic, să stau așa cu ochii pe pereți, întreabă Păi, cum stăteai degeaba când erai copil, insist eu eu de fiecare dată.
Și vă întreb… Cum se simțea statul degeaba copil fiind? De ce era nevoie de tot efortul și morala parentală pentru a ne extrage din starea aia? Doar pentru că atunci puteam sta, de tâmpiți, cu ochii pe pereți? Sau, nu cumva, pentru că ceea ce se vedea ca „stat degeaba” era de fapt o stare de atenție și conectare cu propria persoană? O stare în care nu conta decât relaxarea și bucuria de a trăi acel moment de visare sau de odihnă ori de experimentare deplină a unei senzații (fie ea și sub forma pământească a înghețatei preferate)?
Chestia este că „a nu face nimic” este un eveniment în sine. Implică coborârea de pe roata zilnică a existenței active. Momentul în care te oprești din dusul copiilor la școală, mersul la serviciu, participarea la ședințe, pregătitul mesei, spălatul pe dinți sau orice altceva. „A nu face nimic” este intervalul de timp scutit de orice „trebuie”, orice „ar fi bine să”, orice „se așteaptă de la mine să” sau orice altă ordine sau rutină a lucrurilor.
Termenul cel mai apropiat de starea pe care încerc să o definesc ar fi „La dolce far niente”, adică literal „a face dulcele nimic”. Momentul de liniște în care pare că timpul stă pe loc, gândurile vin și pleacă, fără un scop sau o finalitate, în care mă limitez la plăcerea senzațiilor și trăirilor mele și care se sfârșeste doar atunci când decid eu. „Nimicul dulce” e timpul dedicat mie exclusiv, departe de lumea dezlănțuită. Un moment de vid existențial în care toate sunt deopotrivă aproape și departe, în desfășurare și oprite, în care toate posibilitățile există simultan și echidistant față de propria mea persoană.
Nu știu ce inseamnă pentru voi a sta degeaba, „a face dulcele nimic”. Pentru mine poate fi orice, de la a mă bucura de un pahar de vin roșu și vechi la tristețea de a termina o carte bună sau la privitul în gol în compania unui apus (sau răsărit) de soare.
Deci, mai stăpâniți arta de a sta degeaba? Si dacă da, cînd ați gustat ultima dată din „dulcele nimic”?
(imagine: http://contemplareltodoylanada.blogspot.ro/)
