Arta de a sta degeaba

arta de a sta degeaba

Sunt sigură că în copilărie ați avut parte de cel puțin o porție de „castane” părintești servite cu ocazia statului degeaba. Atunci, la începuturile vieții, statul degeaba părea să fie o chestie la îndemână. Făcutul de ceva părea mai complicat și, lucru deloc de neglijat, părea și mult mai mult apreciat de oamenii adulți din viața voastră. Vremurile au trecut și azi, adulți fiind, sunt sigură că vă pricepeți al naibii de bine la făcutul de ceva. Problema e… Oare vă mai amintiți de arta de a sta degeaba?

Ei bine, din experiența mea de cabinet, arta statului degeaba s-a pierdut cu desăvârșire. Văd eu asta în spaima din ochii clienților mei care primesc tema „în week-end, te rog să stai degeaba două ore”. Cum adică să stau degeaba, mă întreabă? Adică ce să fac? Opusul lui ceva, adică nimic, zic eu. Adică cum nimic, să stau așa cu ochii pe pereți, întreabă Păi, cum stăteai degeaba când erai copil, insist eu eu de fiecare dată.

Și vă întreb… Cum se simțea statul degeaba copil fiind? De ce era nevoie de tot efortul și morala parentală pentru a ne extrage din starea aia? Doar pentru că atunci puteam sta, de tâmpiți, cu ochii pe pereți? Sau, nu cumva, pentru că ceea ce se vedea ca „stat degeaba” era de fapt o stare de atenție și conectare cu propria persoană? O stare în care nu conta decât relaxarea și bucuria de a trăi acel moment de visare sau de odihnă ori de experimentare deplină a unei senzații (fie ea și sub forma pământească a înghețatei preferate)?

Chestia este că „a nu face nimic” este un eveniment în sine. Implică coborârea de pe roata zilnică a existenței active. Momentul în care te oprești din dusul copiilor la școală, mersul la serviciu, participarea la ședințe, pregătitul mesei, spălatul pe dinți sau orice altceva. „A nu face nimic” este intervalul de timp scutit de orice „trebuie”, orice „ar fi bine să”, orice „se așteaptă de la mine să” sau orice altă ordine sau rutină a lucrurilor.

Termenul cel mai apropiat de starea pe care încerc să o definesc ar fi „La dolce far niente”, adică literal „a face dulcele nimic”. Momentul de liniște în care pare că timpul stă pe loc, gândurile vin și pleacă, fără un scop sau o finalitate, în care mă limitez la plăcerea senzațiilor și trăirilor mele și care se sfârșeste doar atunci când decid eu. „Nimicul dulce” e timpul dedicat mie exclusiv, departe de lumea dezlănțuită. Un moment de vid existențial în care toate sunt deopotrivă aproape și departe, în desfășurare și oprite, în care toate posibilitățile există simultan și echidistant față de propria mea persoană.

Nu știu ce inseamnă pentru voi a sta degeaba, „a face dulcele nimic”. Pentru mine poate fi orice, de la a mă bucura de un pahar de vin roșu și vechi la tristețea de a termina o carte bună sau la privitul în gol în compania unui apus (sau răsărit) de soare.

Deci, mai stăpâniți arta de a sta degeaba? Si dacă da, cînd ați gustat ultima dată din „dulcele nimic”?

(imagine: http://contemplareltodoylanada.blogspot.ro/)

De ce e util să existe viață după muncă

de ce e util sa existe viata si dupa munca

Chiar dacă acum sunt de altă parte a baricadei, după ceva timp petrecut în câmpul muncii corporatiste știu și eu, așa cum știți și voi că “se caută” oamenii dedicați muncii lor. Dar oare ce înseamnă asta? Dacă ne uităm în dicționar, dedicat înseamnă “consacrat unei îndeletniciri”. În dicționarul organizațional însă dedicat e interpretat, de multe ori, ca fiind echivalent cu 10 sau 12 ore de muncă. Omul muncii care are și viață personală devine astfel “detașat de realitățile de business”, adică neimplicat, nededicat profesiei și, implicit, companiei pentru care lucrează. Ajungem pe nesimțite la situația în care a pleca la terminarea programului oficial echivalează cu “a sparge ușa”, în care nu răspunde la email-uri sau telefon în concediu este o dovadă de nepăsare și, în care a pleca fără laptop-ul companiei acasă te lasă fără posibilitatea de a menționa orele lucrate în timpul tău liber și fără vreo dovadă că ești “implicat activ în business”. Am auzit scuze de genul: “Îmi pare rău că am întârziat, dar nu vroiam să plec primul. Am așteptat să plece altcineva înaintea mea.” Știu oameni care au pierdut relații dragi lor pentru că cei de lângă ei nu mai vedeau decât omul lipit de laptop. Știu oameni care nu au plecat în concediu de ani de zile. De ce e util să existe viață după muncă?

A nu avea posibilitatea sau, mai exact, a nu-ți crea posibilitatea de a te detașa de munca ta creează mai multe probleme. Prima și cea mai evidentă este consumul de resurse iar sindromul de burnout e rezultatul final. Dacă pe temen scurt un „heirup” poate avea justificări și beneficii, pe temen mediu și lung efortul peste limită și imposibilitatea de a te rupe zilnic de legătura cu munca se întoarce împotriva ta. Performanța de top nu poate fi susținută decât prin alternarea efortului cu odihna (mentală, fizică și psihică). Companiile deștepte țin cont de asta. Dar, ca în orice lucru, deșteptăciunea nu e de găsit pe toate drumurile.

Următoarea problemă este că atașarea permanentă de muncă te „de-atașează” de restul lucrurilor sau persoanelor din viața ta. Care persoane pot înțelege logic care este rațiunea dedicării tale exlusive dar emoțional, de vreme ce nu se mai simt conectați cu tine, se vor distanța la rândul lor.  Oamenii care contează pentru tine nu vor mai avea ce e mai bun de la tine ci ce mai rămâne din tine după muncă. De cele mai multe ori oboseală, nervozitate sau – pur și simplu – inerția de până la somn.

A treia problemă este că ai nevoie să știi ce e important pentru tine în afara muncii. Nu de alta, dar la un moment dat nu vei mai munci. Cultura japoneză pentru muncă asigură dedicație exclusivă în timpul vieții active și o totală dezorientare în afara ei (dezorientare rezolvată nu rareori prin sinucidere). Mulți dintre noi ne pricepem să ne gestionăm cariera dar suntem mult mai puțin pricepuți când vine vorba restul vieții noastre.

Știu care sunt constrângerile unei cariere. Le simt și astăzi pentru că acum 4 ani am decis să o iau de la început. Dar la fel de bine știu, și nu doar din cărți, că este absolut necesar să îți dedici timp pentru propria persoană. Și că nu poți aștepta asta de la compania la care lucrezi. Când e ultima dată când te-ai rupt de muncă și ți-ai dedicat timp pentru tine, fără să îți pese ce se întâmplă în următoarele două sau trei ore? Când e ultima dată când nu ai mâncat de prânz cu ochii în laptop? Când e ultima dată când nu ai lucrat deloc în week-end? Când e ultima dată când ai plecat în concediu, fără laptop și fără obligația de răspunde la telefoane sau mail-uri?

Dacă vrei să muncești eficient ai nevoie să trăiești. De asta e util să existe viață după muncă.

(imagine: euchoo.net/blog.bk/node/180)

O viață fericită sau o viață împlinită?

happiness-meaning1

La prima vedere te tentează să crezi că vorbim de unul sau același lucru. O viață fericită = o viață împlinită. Ei bine, ca de fiecare dată, viața reală  demonstrează că nu există echivalențe universal aplicabile. Și nici aceasta nu face excepție. Experiențele pot avea legătură între ele –  omul fericit poate concluziona că are și o viață împlinită – dar o viață fericită nu e automat același lucru cu o viață împlinită.

Haideți să vedem ce anume ne face, de pildă, fericiți dar nu împliniți. Care sunt lucrurile care aduc doar fericire?  Sentimentul de bine (adică să poți declara că îți este bine), sentimentul că duci o viață ușoară, o stare bună de sănătate, capacitatea de a putea cumpăra lucrurile de care crezi că ai nevoie, îndeplinirea obiectivelor personale stabilite pe termen scurt.

Dar ce ne face să ne simțim împliniți și nu neapărat fericiți? Visul la viața noastră viitoare, urmărirea obiectivelor personale pe termen lung, sentimentul că avem timp să ne gândim la lucrurile care contează,  cititul sau învățatul de plăcere,  poziționarea relațiilor sociale înaintea vieții profesionale dar și o viață profesională care ne reprezintă, o viață sexuală considerată mulțumitoare, un sentiment de control al propriei vieți sau gradul potrivit de mulțumire față de propria persoană.

Ce pare să prezică îmbinarea – rară dar posibilă – a ambelor? Perceperea propriei vieți ca fiind mai degrabă o înșiruire de evenimente pozitive,  lipsa plictiselii, sentimentul de integrare (relații satisfăcătoare cu ceilalți), sentimentul că ceilalți ne apreciază.

Cele de mai sus sunt reliefate de un studiu. Există și lucruri suprinzătoare. Cine ar fi crezut, de exemplu, că gătitul sau uitatul la televizor intră la categoria „viață împlinită”. Dacă însă te gândești mai atent, ambele te definesc și cer dedicație (adică investiție de viață de vreme ce le dedic timp).

Ce concluzionează autorii?  Fericirea are legătură , mai degrabă, cu ceea ce ne dorim sau ne trebuie. Prin contrast împlinirea pare legată de activități care ajută la exprimarea de sine și care implică și alte persoane. Acțiunile care aduc împlinire, aduc cu sine, de multe ori, și o creștere a nivelului de stres, de îngrijorare (anxietate) iar acestea reduc nivelul de fericire.  Dacă fericirea este axată mai ales pe prezent, împlinirea are nevoie să integreze și trecutul și viitorul, chiar dacă asta presupune că nu ți-e prea bine în prezent.  Așa devine pozibil ca nefericiri trecute să scadă nivelul fericirii de azi dar să devină purtătoare de împlinire în viitor, cel mai probabil pentru că suntem ființe căutătoare de sens.

Deși folosim banii și alte artificii culturale sau sociale pentru a ne simți satisfăcuți, fericirea pare să vină mai degrabă din sentimentul că nevoile și dorințele ne sunt satisfăcute. Pare deci că, omul fericit, este mai degrabă varianta simplă a lui homo-sapiens.  Sentimentul de împlinire include însă sentimente și activități mai complexe, inclusiv capacitatea de auto-proiectare în cele trei dimensiuni ale timpului.

Ce înțeleg eu din asta? Că avem de alergat după mai mulți iepuri. Iar asta presupune că putem fi în situația în care avem de ales între fericire și sensul vieții, așa cum ni le definim fiecare dintre noi.

(imagine: http://blog.sandglaz.com)

Viața cu semnificație – tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

immortal

Știm cu siguranța că suntem o specie „bântuită” de întrebări existențiale. Una dintre acestea privește viața cu semnificație. Ce caut eu în viața mea? Suntem singuri în Univers? Ce se întâmplă când murim? Care e menirea mea? Nu s-a stabilit încă în care moment al existenței speciei umane a apărut prima întrebare fără aplicații practice pentru viața de fiecare zi. Nu știm care dintre oamenii peșterii a decis că nu ajunge să știe ce mănâncă sau unde doarme. Dar ziua în care a privit către cer prima dată a fost probabil și ziua în care ne-a complicat existența.

Ai crede că, dacă a trecut o vreme de când primul om a început să se întrebe chestii, am evoluat. Ce-i drept așa-i… Trimitem rachete în spațiu și știm din ce în ce mai multe despre genetica umană (și nu numai), clonăm. Și totuși, niciuna dintre cele de mai sus nu ne scutește să fim la fel de încâlciți când vine vorba de întrebări cu tentă existențială. Tindem și azi să credem că suntem mai mult decât părțile noastre componente și că avem nevoie ca ceea ce suntem și ce facem să lase o urmă, cât de mică, în lume.

Până la urmă, oare de ce ne preocupă sensul vieții? Motanul meu nu pare să fie tulburat de sensul lui în viață. În ciuda unei atare lipse, pare să fie mult mai adaptat decât mine. Și-atunci la ne trebuie atât de multă tulburare și confuzie?

Știința spune că problema noastră a început odată cu combinația dintre conștiința de sine și conștientizarea morții. Comun cu orice alte animale, avem instinctul de supraviețuire. Avem un corp care să ne ajute și mecanisme de supraviețuire automate. Ca ființe conștiente ne străduim să supraviețuim. Pănă aici totul e în regulă. Problema este că, cu totul diferit de restul viețuitoarelor, noi suntem singurii care suntem conștienți că viața noastră se va sfârși inevitabil. Adică înțelegem că, în ciuda tuturor eforturilor de supraviețuire, sfârșitul e inevitabil. Asta-i permite motanului să fie relaxat. De vreme ce nu știe că viața lui se termină, nu se grăbește nicăieri. Si pentru că doar stă și o trăiește, nu are nevoie nici de sens.

Studiile demonstrează că stimulii care ne amintesc de posibilitatea sfârșitului au impact asupra dorințelor, sentimentelor sau valorilor noastre. Ne afectează dorința de a avea copii, nivelul de patriotism, credința religioasă sau valorizarea relației de cuplu.

De ce avem nevoie de o viață cu semnificație? Pentru știm că suntem muritori și, în același timp, vrem să învingem asta. Vrem să lăsăm în urmă ceva care ne supraviețuiește. Să găsești sensul vieții tale înseamnă să devii nemuritor.

La ce ne folosește o viața cu semnificație? E clar că nu la nemurire. Atunci la ce? Studiile arată că ne ajută să trecem mai ușor peste evenimentele nefericite ale vieții, ne ajută la păstrarea sănătății mentale și ne ajută să trăim, nu pentru totdeauna ce-i drept, dar mai mult decât cei care nu știu care e rostul lor pe lume. Așa stând lucrurile, deși demersul este câteodată profund inconfortabil, găsirea semnificației care mă împlinește merită efortul.

Iar ce mă împlinește este personal, de vreme ce rețeta fericirii nu există.

(imagine: http://www.thatsreallypossible.com)

De ce e atât de complicat să luăm decizii?

indecisión si no o q

Omul obișnuit ia în medie cam 70 de decizii pe zi. Ciocolată sau căpșuni? Vin sau apă plată? Să-mi țin gura sau să vorbesc? Să îmi dau demisia sau nu? Și dacă pentru unele decizia se naște într-o fracțiune de secundă, pentru altele putem agoniza luni întregi aducând argumente pro și contra. Motivul? Eu cred că problema cu deciziile are legătură cu două tandemuri.

Mai întâi, are legătură cu perechea decizie-libertate.
Să mă explic… Nu poți lua o decizie fără a-ți reduce implicit gradul de libertate. Pentru că orice posibilitate alegi înseamnă că reduci la zero celelalte posiblități. Dacă ai ales să faci lucrurile într-un fel, asta înseamnă implicit că toate celelalte feluri în care puteai acționa nu mai există pentru tine. Paradoxal, non-acțiunea înseamnă libertate nelimitată. Atăt timp cât nu faci nimic, toate drumurile sunt deschise. Poate că acesta este motivul pentru care uneori alegem doar să visăm. Visul nu cere promisiuni, decizia are nevoie de ele.

Mai apoi, deciziile ne pun în legătură cu tandemul alternativă-consecință . Până la urmă problema nu este să decid dacă mănânc înghețată sau nu, ci să aleg între frustrare și creștere în greutate.

Și uite așa datorită celor două tandemuri ajungem la cele două mari sughițuri decizionale: indecizia și ambivalența. Indecizia are legătură cu tandemul decizie-libertate pentru că „choosing is loosing”. Ambivalența are legătură cu emoțiile ce se iscă din explorarea alternativelor. Pentu că „choosing is feeling”. De cele mai multe ori alegerea înseamnă și alternative de genul plăcere sau rușine ori furie sau umilință.

Viața este, pănă la urmă, o călătorie într-un singur sens (de la trecut la viitor) în care alegerile noastre fac diferența. O decizie odată luată nu poate fi schimbată. Ne putem răzgândi, putem schimba prezentul sau chiar putem spera că putem îmbunătăți viitorul dar nu putem schimba trecutul. Putem învăța din el, dar ne clădim istoria personală pe ceea ce am făcut sau nu am făcut.

Devine necesar să acceptăm că procesul de decizie are limitările lui și că, în această privință nu există alegere. Prima limită este că o decizie nu vine niciodată singură ci împreună cu consecințele aferente. A doua limitare este că nu avem decât o viață și că alegerile noastre definesc, în mare măsură, cum ne-o petrecem. Iar a treia este că, orice am alege, nu avem nicio garanție că o să primim ce am presupus că o să primim. Pentru că alegerile nu vin doar însoțite de consecințe ci și de imprevizibilitate.

Vestea bună este că deciziile și procesul decizional există de când lumea și că suntem echipați să îi facem față. Chiar dacă opțiunile se multiplică pe zi ce trece iar asta implică mai multe sughițuri adică mai multă indecizie și mai multă ambivalență.

(Imagine: http://suefergo.blogspot.ro/)

Emoțiile

Emotiile

Emoțiile sunt poarta prin care simțim lumea. Sunt cele care ne scriu o mare parte din povestea realității de fiecare zi. Căci ceea ce trăim nu e realitatea ci doar povestea pe care ne-o spunem despre ea. Povestea e scenariu, actorii sunt emoțiile. Emoțiile fac ca povestea să ne prindă cu atâta măiestrie câteodată încât realitatea păstrează doar valoare de simbol.

Sunt opt cu toate și din ele doar două (bucuria și iubirea) întruchipează personaje „pozitive”. Viața e grea, nu? Frică, mânie, tristețe, rușine…Eu cred că toate emoțiile sunt pozitive și că doar tendința noastră de a fugi de ele este negativă. Și cred că dacă le-am accepta și am învăța să ascultăm mesajul pe care îl primim prin intermediul lor, ar fi mai greu să ajungem la nivelul la care ele preiau controlul.

Vedem pe geamul vieții o realitate, ne spunem o poveste despre ea prin dialogul nostru interior și îi dăm viață prin emoții. Poate că nu putem schimba realitatea dar, DA, putem schimba povestea și dacă facem asta, emoțiile se vor adapta. Putem rescrie împreună povestea ta în așa fel încât să fi cum te dorești.

Tu, cum te simți astăzi?