vulnerabilitate Archives - Page 3 of 6

În căutarea jumătății – Diferența dintre depedență și interdependență

07/04/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Sunt de acord că suntem proiectați să avem relații. Fapt că vrem relații de cuplu este una dintre consecințele acestui lucru (în combinație cu sexul, ce-i drept). Dar asta nu înseamnă că nu putem funcționa singuri, ci doar că ne simțim mai bine atunci când avem sentimentul că suntem conectați autentic cu alte persoane. Dacă nu înțelegem că se poate și de capul nostru, atunci pornim în căutarea „jumătății”. Aceasta este diferența fundamentală dintre dependență și interdependență.

Cred că cel mai bine pot explica diferența grafic, după cum urmează:

Avem mai sus ecuația unei relații mature și armonioase, formată din doi indivizi, diferiți și funcționali. În care ambii admit că da, au nevoie unul de celălalt pentru a le fi mai bine și că își doresc să formeze o pereche. Insist, o pereche, adică doi indivizi separați care aleg să stea împreună. În ciuda faptului că au alte alternative.

However (vorba francezului), poveștile romantice ne explică altă variantă:

Adică cea în care pornim la drum incompleți în căutarea unei jumătăți din noi. Dacă ajung să cred că unica mea soluție pentru a deveni un individ complet e să-mi găsesc ailaltă jumătate care umblă razna prin lume, atunci o să am tovarăș de drum disperarea. Căutarea însoțită de disperare e rețeta perfectă pentru găsirea unei relații disfuncționale. Nu numai că va tinde să idealizeze orice potențial partener (ascunzând cu dibăcie semnalele de alarmă) ci îmi va trimite constant mesajul că sunt neterminat, neîmplinit și incomplet.

Odată ajuns în relație, îmi voi investi partenerul cu responsabilitatea completitudinii mele, că doar e jumătatea mea, nu? Orice potențială amenințare de rupere a relației mă va rupe în două, readucându-mă la stadiul inițial de individ incomplet. Acesta este drumul către “nu pot trăi fără tine”, adică către dependența relatională.

Adevărul științific și pragmatic este că oricare dintre noi suntem imperfecți și incompleți. Doar că varianta romantică omite să ne spună că perfecțiunea nu există și că sentimentul de împlinire vine din interior. Ceea ce face imposibil să îl primești din afară. Așa se face că o relație armonioasă are nevoie de interdependență adică de conștientizarea faptului că ne putem ajuta unul pe celălalt (practic sau emoțional) și că asta face mersul prin viață mai plăcut și mai ușor. Dar în timp ce facem asta, rămânem responsabili pentru propriile persoane și trasee de viață, celălalt având rol de tovarăș de viață benevol. Relațiile funcționale sunt flexibile. Azi am eu nevoie de ajutor, mâine partenerul meu de viață. Dar, cel mai adesea, suntem în relație pentru că ne bucurăm unul de celălalt și pentru că, dincolo de conflictele inerente (generate de faptul că suntem diferiți și distincți) ne simțim bine împreună.

Deci, dacă ești în căutarea jumătății, rezolvarea nu este undeva prin lumea largă ci în interiorul tău. Acolo poți găsi echilibrul de care ai nevoie pentru a te putea proiecta ca egal într-o relație de cuplu.

(imagine: wearemadisoncounty.org)

Anatomia superstiției – De la pisica neagră la numărul 13

03/02/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Omenirea are o relație permanentă și de lungă durată cu superstițiile. Unele mai puerile, altele mai “mature”, unele mai simple altele mai complicate. Într-un fel sau altul, oricare dintre noi am ajuns în situația în care am formulat superstiții. Azi mi-am propus o scurtă incursiune în anatomia superstiției – ce este, de ce apelăm la ea și ce rol are în viața noastră de toate zilele.

Să presupunem că ai de făcut o călătorie de afaceri. Marți, 13 ianuarie, cursa RO 1350, cu decolare la 13.50. Tu stai pe Strada Conspirației nr. 13, la apartamentul 50. Mai pleci? Dar dacă, atunci când ieși pe ușă, te întâlnești cu vecina care îți spune că tocmai se duce la o înmormântare. A murit o prietenă dragă, exact în anul în care ar fi împlinit 50 de ani… Mai pleci în călătorie? Și dacă pleci (sau nu pleci) și avionul are probleme la aterizare, o să mai pleci vreodată în viața ta cu vreo cursă care are cea mai vagă legătură cu 1350?

Ceea ce am făcut mai sus a fost să imaginez o serie de coincidențe. Dar ce este, de fapt, o coincidență? DEX-ul o descrie ca o potrivire (întâmplătoare) a unor lucruri, evenimente, fapte. Cheia este (întâmplătoare) și prin asta mă refer nu la cuvânt ci la plasarea lui în paranteze. Până și DEX-ul lăsând o cale de scăpare de la exactitatea definiției. Științific vorbind, DEX-ul o dă în bară, o co-incidență neputând fi altfel decât întâmplătoare. Tot științific vorbind, o coincidență este, de fapt, formarea unei legături mentale între două elemente, cu elemente similare dar aleatoare. Noi ne pricepem extrem de bine la a găsi legături. De altminteri, procesul uman de înțelegere este condiționat de capacitatea de a face legături (nu neapărat corecte) între lucruri. Avem nevoie de sens și suntem hotărâți să-l găsim. Odată ce găsim un sens și îl confirmăm intern, se formează ceea ce se numește o semnificație. Pe care o aloc evenimentului, lucrului sau persoanei. Nu mai am decât să ajung la concluzia că semnificația este și va fi replicabilă pentru a ajunge la o superstiție și, eventual la un ritual menit să o contracareze sau să o încurajeze.

Tot pe exemplul de mai sus, haideți să vedem cum funcționează. Marți 13, cursa RO 1350, decolare la 13.50. De aici pleacă toată problema. De ce? Simplu – mintea noastră funcționează pe bază de tipare, așa încât suntem proiectați să le găsim. Dacă sunt proiectat să găsesc tipare, voi fi implicit atent (conștient sau nu) la similitudini. Deci, mintea mea se prinde că avem un element comun – 1350. Odată ce văd tiparul, trec (automat) la confirmarea acestuia. Pentru că deja sunt atent la 1350, încep să selectez stimulii din aceeași clasă, în mod inconștient. Așa că orice are 1350 în componență strigă pick me ca măgarul din Shrek. Așa fac legătura între datele plecării și locul unde locuiesc. Și, inconștient, încep să mă întreb care este sensul tuturor coincidențelor. O fi bine? Dacă o fi semnul vreunei catastrofe? Dacă reușesc să mă conving suficient că există vreo legătură între informații, în mod automat voi încerca să confirm sau să infirm scenariul. Așa că povestea cu înmormântarea vine la fix. Mai ales că, nu-i așa, coroborează cu izul de dezastru conținut în numărul 13 și cu ghinionul lui aferent și cu cele trei ceasuri rele din oricare marți care se respectă. Are deci rolul de a face foarte tentantă renunțarea la călătorie. Ulterior, cireașa de pe tort e reprezentată de problemele avionului care au darul de a confirma că, în tot amalgamul de coincidențe, există un fir călăuzitor – salvarea mea de la pericol. Și iată superstiția în toată splendoarea ei – ferește-te de 1350. Și uite așa, ajungi să te muți de la Conspirației 13, apartamentul 50, să nu mai bei cafeaua care costă 13 lei 50….. și altele.

Generalizând cele de mai sus, devine clar că mecanismul prin care se formează superstițiiile este de fapt unul de apărare în lupta contra necunoscutului. Superstițiile ne dau iluzia predicției și, respectiv, pe cea a controlului unui viitor necunoscut. Să nu știi ce naiba îți rezervă viitorul este înalt inconfortabil, așa că, de vreme ce superstiția pare să furnizeze o axiomă de genul “dacă – atunci”, reprezintă rețeta cea mai la îndemână.

Poate sunteți tentați să credeți că numai oamenii dezvoltă superstiții. Răspunsul este nu, pot chiar și porumbeii, doar că ale noastre sunt mai elaborate. Găsiți aici experimentul lui Skinner care a demonstrat că porumbeii pot fi condiționați să facă o legătură (falsă) între comportamentul lor și momentul la care sunt hrăniți.

Experimentul lui Skinner ne mai demonstrează ceva. Anume că o superstiție este o legătură. Ceea ce înseamnă că dacă se face, se poate și desface, prin ruperea cauzalității “dacă-atunci”. În exemplul de mai sus, asta ar presupune să mă urc în următoarea cursă 1350, de la 13.50, marți 13 și să constat că nu se va întâmpla nimic. Până la urmă, vă spun din proprie experiență că cea mai sigură cale să te prinzi că pisica neagră nu ghicește viitorul este să stai cu ea în casă. Eu stau cu una, de vreo 10 ani și nu se pricepe la nimic altceva decât s-ar pricepe o pisică de orice altă culoare. Nu de alta, dar am și una tărcată.

Superstițiile au și efecte pozitive. Studiile arată că oamenii care au credința că sunt “ajutați”, fie de un obiect (talisman) sau de o entitate tind să fie mai persistenți în eforturile lor, să se descurajeze mai greu și să aibă mai multă încredere că vor reuși. Științific vorbind, asta nu face decât să demonstreze că există posibilitatea ca orice tip de credință (fie ea spirituală sau de alt tip) să influențeze nu cursul lucrurilor ci doar nivelul de încredere în capacitatea mea de a atinge obiectivul dorit.

(imagine: theindependent.sg)

Cine e șeful? Tu sau furia ta?

26/11/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Așa cum am promis, astăzi discutăm despre cum ne putem stăpâni furia și cum o putem manifesta fără să arătăm ca Hulk. Spuneam în articolul de săptămâna trecută că furia este o emoție normală. Nici bună, nici rea. Firească. Totuși, dacă devine explozivă sau cronică, așa firească cum e ea, poate avea consecințe serioase pentru propria persoană și pentru relațiile mele sau pentru cariera personală.

Să începem prin a demonta câteva dintre miturile despre furie. “Nu e sănătos să îți reprimi furia. Furia trebuie exprimată”. Adevărul este că, deși e adevărat că reprimarea furiei nu ajută la sănătate, nici exprimarea ei fără rețineri și după cum îmi poate dicta impulsul de moment, nu e mai sănătoasă. Nici pentru mine, nici pentru relațiile mele. Mai mult, izbucnirile de furie nu fac decât să agraveze problema de fond. “Furia, agresivitatea și intimidarea te ajută să îți impui punctul de vedere”. Probabil că da, dar pe moment. Cu furie și agresivitate obții frică, nu respect și nici înțelegere. Așa că cel din fața ta poate concluziona că “a înnebunit marmota” și poate ceda din teamă sau din înțelepciune, dar rezultatul nu va fi de durată. “Furia e naturală și deci nu poate fi gestionată.” E adevărat că e naturală și firească. Doar că nu furia ne creează probleme ci comportamentele prin care o manifestăm. Iar pe acelea le pot controla. “Managementul furiei presupune să înveți să-ți reprimi furia”. Complet greșit. Managementul furiei nu presupune să nu te mai înfurii pentru că acest lucru e imposibil. Ci presupune să înțelegi cum te înfurii, să înveți metode adaptative de a-ți gestiona supărarea și de a o exprima constructiv și fără victime colaterale.

Le ce ajută manegmentul furiei? În primul rând, ajută la sănătate. Dacă a fi furios devine un mod de viață, atunci operezi constant la un nivel înalt de stres. Lucru care nu ajută nici imunitatea și nici tensiunea arterială. În al doilea rând, ajută la menținerea neuronilor în bună stare. Furia este înalt consumatoare de energie psihică. Poate că vă amintiți că atunci când vă înfuriați zdravăn totul se tranformă într-o nebuloasă în care singurul lucru pregnant e furia. Nu vă mai puteți concentra, nu mai puteți avea o viziune de ansamblu a situației. În al treilea rând, managementul furiei face bine la carieră. Pentru că odată ce furia e ținută sub control, poți opera cu lucruri precum critica constructivă, diferențe de opinie și negocierea creativă. În plus, poți avea o șansă să inspiri respect profesional și nu teroare profesională. Nu în ultimul rând, te ajută să îi transformi pe cei apropiați ție din victime colaterale în participanți benevoli la viața ta.

De ce ne înfuriem? La prima vedere ai crede că furia are legătură doar cu evenimentul sau persoana din fața ta. Totuși, de cele mai multe ori, și mai ales dacă gestionarea furiei devine o problemă, furia este doar emoția de suprafață iar problema de bază este alta. Sentimente precum cel de nesiguranță, de vinovăție, de rușine ori de vulnerabilitate pot fi, de fapt, motivele unei izbucniri necontrolate de furie. În plus, de multe ori exprimarea furiei este mai acceptabilă social decât manifestarea rușinii ori a fricii. Dacă, de exemplu, îți este aproape imposibili să accepți compromisuri sau dacă nu îți este la îndemână să exprimi alte emoții în afară de furie ori dacă iei personal orice opinie contradictorie, atunci probabil că furia este doar vârful icebergului. O copilărie dificilă sau o adolescență neînțeleasă de către părinți ori experiențe de viață dificile pot reprezenta partea nevăzută pe care se sprijină furia.

Dialogul interior, adică felul în care interpretez realitatea este și el un factor care poate favoriza accesele de furie. Iată câteva dintre tiparele congnitive comune și disfunționale care ajută la tranformarea în Hulk.

Generalizarea – “Mă întrerupi ÎNTOTDEAUNA”, “NIMENI nu mă ia în seamă”, “Nu ții cont de mine NICIODATĂ”, “TOATĂ LUMEA mă ia în bătaie de joc”. Generalizarea are natura de a da impresia unei conspirații universale împotriva mea și, ca atare, mă face să mă simt încolțit și potențează furia.
Folosirea obsesivă a lui “trebuie” . Celebrul și deseori utilizatul “trebuie” vine cu nu numai cu un grad de inflexibilitate dar și cu o aparentă validare generală a ceea ce este, de fapt, doar un principiu personal. Exprimarea de genul “Trebuie să ajungi la timp” îți permite, mai apoi, să te înfurii justificat, în ciuda faptului că nu există vreo lege imuabilă care să interzică cetățeanului cu probleme de time management să rateze momentul precis al sosirii.
Citirea gândurilor și concluziile unilaterale – adică presupunerea complet eronată că tu știi ce gândește sau simte celălalt și că ceea ce a făcut a fost intenționat menit să te rănească. Ideea este că suntem ego-centrați, adică atenți la propriile persoane. Așa că, în relațiile cu ceilalți suntem beneficiari secundari sau victime colaterale. Rareori se trezește cineva de dimineață special pentru a ne face nouă probleme.
Căutarea nodului în papură – derivă, de regulă, din imposibilitatea de a exprima care este, de fapt, problema mea. Dacă colegul meu a fost avansat în locul meu, nu pot protesta direct dar îi pot face zile fripte. Sau dacă am nevoie de atenție sau afecțiune și nu le primesc de la partenerul de viață e mai simplu să mă asigur că penalizez orice urmă de dezordine produsă de el decât să îmi exprim vulnerabilitatea sau dependența emoțională.
Blamarea generală– de vreme ce oricine altcineva în afară de mine este vinovat de ceea ce nu-mi convine, e clar că e nedrept ce se petrece și devine firesc să fiu furios. Singurul lucru de luat în calcul cu blamarea generală este că atunci când doar alții par să fie de vină, cel mai probabil mă fac că nu văd care este responsabilitatea mea.
Sindromul buricul pământului – adică interpretarea realității ca fiind despre mine. MIE îmi taie calea în trafic, de MINE își bate joc, țipă la MINE. Există și alternativa în care înțeleg că ceea ce face sau spune un alt om, spune ceva despre el nu despre mine. Așa că probabil nu-mi taie mie calea, ci se grăbește sau așa merge el cu mașina, nu de mine își bate joc, ci este needucat și își exprimă frustrarea neadcvat și nu țipă la mine ci ridică vocea pentru a se face ascultat ori pentru a intimida.

Procesul de tranziție de la stadiul în care furia mă gestionează pe mine la cel în care eu îmi gestionez furia presupune mai mulți pași. De la identificarea problemelor din spatele furiei mele, la câștigarea obișnuinței unui dialog interior care să faciliteze o intensitate gestionabilă a furiei și încheind cu exersarea unor modalități de exprimare a nemulțumirii prietenoase, constructive și, mai ales, în timp util. Spuneam mai sus că furia este înalt consumatoare de energie. Oare câte lucruri ai putea face cu energia pe care astăzi o investești în furie și în managementul consecințelor ei?

(imagine: sonypictures.com)

Ce bine că speranța moare ultima

30/10/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Uite că a venit și rândul speranței. Și nu mă refer la sentimentul ăla de copil care speră că Moș Crăciun va ști singur ce să-i aducă deși n-a spus nimănui și nici nu i-a trimis scrisoare. Ci la speranță ca ultim ingredient al reușitei ciorbei existențiale a fiecăruia dintre noi. Altfel spus, la ce ne folosește speranța, ce fac mai bine cei care o au și, dacă nu ne-am născut înclinați către ea, cum putem ajunge să dobândim obiceiul de a o experimenta atunci când ne ajută. Și nu în ultimul rând când să renunțăm la ea.

Pentru mine personal, totul a început cu Psihologia Speranței în care Snyder m-a ajutat să înțeleg ce anume fac mai bine decât restul lumii cei care au speranța de partea lor. Prima constatare a fost aceea că oamenii care speră au mai multă îndrăzneală în formularea ambițioasă a obiectivelor și de vreme ce speră că vor reuși, tind să aibă mai multă perseverență (sau încăpățânare) în a le duce la bun sfârșit. Asta înseamnă că speranța este un catalizator al voinței sau (cum îmi place mie să spun) al mușchiului lui trebuie. Mai mult, oamenii care pleacă la drum cu speranță tind să fie mai puțin anxioși și să fie inclinați către generarea de soluții alternative. De vreme ce cred că vor reuși, nu încetează să caute soluții și, implicit, să aibă mai multe șanse să le găsească.

Dintr-o altă carte, mi-a plăcut tare mult definiția speranței ca fiind „granița de aur unde euforia întâlnește frica, un sentiment în care transcendența se întâlnește cu rațiunea și unde prudența se întâlnește cu pasiunea”. Tot de aici, am aflat și că viața e nedreaptă și că nu toți scorăm la fel de înalt când vine vorba de speranța noastră de fiecare zi. Și că cei care scorează bine la nivelul speranței au patru credințe de bază: (1) cred că viitorul va fi mai bun decât prezentul, (2)cred că au capacitatea de a face să se întâmple asta, (3) cred că sunt mai multe căi pentru a ajunge în același loc și (4) cred că niciuna dintre variante nu va fi lipsită de obstacole.

Carevasăzică deși suntem poate tentați să credem că e nevoie de dovadă pentru speranță, lucrurile par să fie taman invers. Adică avem nevoie de speranță pentru crea dovezi că putem. Iată un studiu care demonstrează că inteligența și determinarea nu suficiente pentru a obține rezultate bune. Un grad ridicat al speranței a determinat rezultate școlare mai bune.

Speranța este diferită de încrederea în sine și de optimism. Încrederea în sine reflectă credința că ai abilitățile necesare într-un domeniu sau altul. Optimismul reflectă așteptarea ca, în general, lucrurile să meargă bine. Speranța le pune cumva la un loc pe ambele și ne ajută să găsim soluții și resurse pentru perservență.

Sigur că nu doar a spera e important ci și a ști când să renunți la speranță. Există situații în care e mai mult decât benefic să știi când să o pierzi. Relațiile disfuncționale sunt, poate, cel mai bun exemplu. A-ți pierde speranța într-o relație înseamnă a îți da posibilitatea să admiți că te uiți la un eșec. Să te lași să vezi că nu există nicio speranță ca partenerul tău să ajungă acolo unde îți dorești tu, fie că este vorba de rezolvarea unei dependențe (alcool, droguri sau jocuri de noroc), de succes profesional sau responsabilitate financiară. Renunțarea la speranță este un proces dureros nu numai pentru că presupune să admiți că ai eșuat în ceea ce ți-ai propus, dar și pentru că este însoțită de o pleiadă de emoții și sentimente neplăcute – tristețe, neajutorare sau disperare.

Fie că este vorba de o relație, de carieră sau de orice altă direcție importantă în viața ta, a renunța la speranță poate deveni un gest de prudență pentru că asta îți poate da posibilitatea să îți refocusezi atenția într-o altă direcție, mai potrivită pentru tine. La fel de important este însă să ai puterea să relansezi speranța pentru că asta îți va da posibilitatea să regăsești un nou drum.

(imagine: mynewnormals.com)

Sindromul “lumea periculoasă”

22/10/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Oamenii devin din ce în ce mai răi, trăim într-o lume din ce în ce mai periculoasă, e din ce în ce mai riscant să trăiești pe lumea asta… Nu știu dacă vă sună cunoscut afirmațiile de genul ăsta. Viziunea „paranoică” asupra lumii o numesc eu, mai în glumă mai în serios. Tipul de abordare a realității care ne face să credem că orice necunoscut e chitit să ne înșele sau să ne rănească, că violența este la ea acasă în lumea în care trăim sau că sfârșitul lumii este pe undeva prin apropiere.

În treacăt fie spus, sindromul lumea periculoasă (the mean world syndrome) chiar există ca termen. Derivă din teoria cultivării a lui George Gebner. Teoria se bazează pe cercetări începute prin 1960 despre impactul televiziunii asupra cetățeanului consumator de TV, mai precis răspunsul la întrebarea „influențează sau nu televiziunea percepția despre lume și viață a consumatorului?”. Concluzionează că suntem influențați de emisiunile pe care le urmărim și că măsura în care credem că ce vedem este adevărat este directă proporțională cu gradul de expunere. Un grad mare de expunere determină persoana în chestiune să creadă că ceea ce vede la televizor reprezintă o descriere exactă a lumii în care trăiește (adică sindromul lumii periculoase).

Ironic, dacă ne apucăm să ne justificăm științific și măsurabil fricile cu privire la nesiguranța lumii în care trăim, numerele nu prea ne ajută. Găsiți aici un articol care o să vă dea cifre și statisitici care o să se bată cap în cap cu jurnalele de știri pe care le urmăriți.

Deci, dacă lumea e de fapt un loc sigur, de ce o percepem ca periculoasă? Ei bine, eu cred că, în primul rând, ni se trage de la „blestemul” celor două emisfere. Poți privi lumea rațional sau emoțional. Sau. Adică una sau alta. Atunci când suntem emoționali, nu putem fi raționali.

Mai apoi, pentru a experimenta o emoție, ai nevoie de o cogniție (de o poveste despre ceea ce vezi). De asta spun că frica se învață. Cu emoția în sine ne naștem, dar învățăm să ne construim un dialog interior care să o producă. De cele mai multe ori, în spatele unei persoane cu frică de lumea periculoasă, se află o istorie traumatică de familie care prin care a învățat că lumea este rea. Bunici deportați sau trimiși în lagăr, morți violente sau dispariții, pierderi sau confiscări de averi. Mesajul „lumea e un loc periculos” se trasmite pe linie genealogică prin îndemne de genul „cu străinii nu știi niciodată”, prin închiderea ușii cu trei yale sau prin „nu aduce copii în casă dacă nu-i cunoaștem bine”. La moștenire se adaugă apoi expunerea la informații cu caracter negativ despre lume. Informații de tipul ăsta sunt gârlă și în cele mai diferite medii, de la jocuri pe calculator la filme, știri sau reality shows. Rațional privind lucrurile, o istorie personală chiar dacă dureroasă, nu poate fi baza pentru o concluzie finală despre lume și viață. Așa cum nici accidentele de mașină de la știri nu pot fi baza rațională pentru a decide dacă a călători cu mașina este riscant. Și nici îndemnurile părințești, oricât de bine intenționate, nu pot fi baza documentată pentru felul în care aleg să relaționez cu lumea. Doar că în fața emoției, rațiunea nu are nicio șansă. Și dacă ai mei erau real îngrijorați o să echivalez autenticitatea emoției cu cea a informației. La fel voi proceda mai apoi cu ce primesc la știri. În ceea ce privește experiența personală, acolo chiar că nu prea am mari șanse să trec peste emoție.

Și mă gândesc că e mult mai ușor să ilustrez ce vreau să spun printr-o poveste. A altcuiva. Găsiți aici povestea unui om obișnuit care alege la un moment dat să plece în lume. Aproape lefter. Bazându-se pe alții pentru a ajunge de la A la B. A-ul nu mai știu exact care a fost, dar B=A, de vreme ce omul a făcut ocolul lumii. Ne spune că nu e o experiență pentru oricine, dar ne mai spune că ceea ce a câștigat la capătul călătoriei a fost încrederea în oameni și o viziune cu mult mai optimistă și mai luminoasă asupra lumii. Din punctul de vedere al psihologului aici de față, ce a făcut a fost că și-a modificat cognițiile care se aflau la baza părerii despre lume. În loc de frică, astăzi simte multă încredere.

Concluzia? Nu știi dacă lumea în care trăiești e cu adevărat periculoasă. Știi doar ce simți față de ea. Dacă ce simți e frică, e poate momentul să conștientizezi care sunt afirmațiile ce-ți definesc raportul tău cu lumea. Și dacă consideri că e cazul, să le schimbi.

(imagine: heidelblog.net)

Profeția auto-împlinită sau ce-și face omul cu mintea lui

16/10/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Profeția auto-împlinită reprezintă, de fapt, denumirea mult mai puțin spectaculoasă dar științifică a ceva ce poartă deseori o aură mistică. Procesul cu pricina a fost definit, de pildă, ca o lege a atracției universale de către adepții New Age (filmul, The Secret, de exemplu). Același proces asigură deseori succesul predicțiilor, fie ele despre propria persoană sau despre alte persoane, în cazul omului care se uită în gura prezicătorului. În fapt, ne uităm la un proces psihologic prin care o credință se îndeplinește pentru că posesorul credinței se poartă deja ca și cum credința ar fi adevărată.

Modele celebre de profeție auto-împlinită mai există în istorie. Poate cel mai celebru este cel al lui Oedip. După ce e informat că va fi ucis de propriul fiu, Laius își abandonează copilul cu speranța că acesta va muri. Copilul (Oedip) este salvat și adoptat. Crește și este informat că își va omorâ tatăl și se va căsători cu propria mamă. De teamă că profeția se va îndeplini, Oedip îți părăsește părinții. Ajunge în orașul în care se luptă pe viață și pe moarte cu un străin (tatăl lui biologic), și, după ce îl omoară,se căsătorește cu văduva lui (mama lui biologică).

Un model mai puțin dramatic de profeție auto-împlinită este efectul placebo. Cel care face pastilele roșii să funcționeze mai bine decât pastilele galbene sau necolorate. De unde concluzionăm că, după modelul Pytia, nu trebuie musai să fiu conștient de credințele mele pentru ca ele să acționeze ca profeții.

Dincolo de povești, filme sau cărți, haideți să vedem cum funcționează… Credința că lucrurile se vor întâmpla într-un anume fel ne schimbă comportamentul iar asta influențează felul în care ne percep ceilalți. La rândul lor, aceștia ne furnizează feedback corespunzător noului comportament. Să presupunem, de pildă, că merg la o petrecere la care nu cunosc prea multă lume. Și să mai presupunem că plec setat de-acasă cu credința că nu o să mă bage nimeni în seamă și că o să mă plicitsesc singur într-un colț. Asta e profeția. Să vedem cum se petrece auto-împlinirea. Când intru pe ușa petrecerii, de vreme ce cred că nu mă bagă nimeni în seamă, voi fi stingherit, anxios și retras. Ca răspuns, oamenii vor tinde să mă lase în pace de vreme ce nu mă arăt zâmbitor și prietenos. Ceea ce îmi va întări convingerea că nimeni nu mă bagă în seamă și mă va determina să stau singurîntr-un colț.

Exemple pot să mai aduc multiple. Ideea este că nu există nicio conspirație universală care se mobiliează să aducă în realitate dorințele sau temerile noastre . Credințele personale (fie ele conștiente sau nu) sunt modelatori eficienți ai comportamentelor noastre. La rândul lor, comportamentele sunt cele care influențează șansele ca noi să obținem sau nu ceea ce ne propunem, frecvența cu care ne auto-sabotăm sau abilitatea de a lua decizii într-o direcție sau alta. Tot comportamentele noastre sunt cele care influețează modul în care ceilalți ne percep și, implicit, felul în care ne vor răspunde.

Credințele mai funcționează și ca selectori ai informațiilor din realitate. Dacă, de pildă, vă propuneți ca în zilele care urmează să vedeți toate Fiat-urile 500 pe lângă care treceți o să fiți suprinși de câte sunt. Și asta nu pentru că în timp ce scriu lumea din oraș se duce brusc să-și cumpere Fiat, ci pentru că odată ce vă propuneți să vedeți ceva, informația devine vizibilă. Mai științific formulat, credințele ne gestionează și domeniile de atenție și sensibilitatea la o anumită clasă de informații. Abilitatea cu pricina, aceea de a selecta informațiile din mediu pe baza credințelor personale, stă și la baza gândirii pozitive. A părții raționale ale acesteia, pentru că așa cum am mai scris, gândirea pozitivă are și ea limitele ei. Și are limite pentru că întâmplarea (necunoscutul sau hazardul) face și ea parte din realitate.

Profeția auto-împlinită influențează și viața altora. O să mă opresc doar asupra influenței ei în viața copiilor. E suficient să vă spun că există un studiu de natură să dea de gândit… A implicat 115 părinți și copiii lor adolescenți. Părinții au avut de completat un chestionar menit să le măsoare credințele cu privire la înclinația către alcool a copiilor, iar copiii au avut de completat unul care puncta experiențele privind consumul de alcool. Un an mai târziu, copiii au răspuns din nou, de data asta cu privire la experiențele legate de consumul de alcool din ultima perioadă. Rezultatele au pus în evidența faptul că credințele parentale erau predictori eficienți ai consumului de alcool al copiilor (dincolo de factorii de risc). Și a mai arătat ceva important: anume că efectul era mai puternic în cazul în care ambii părinți credeau în viitorul alcoolic al odraslei. La fel de important, dacă credințele erau pozitive(adică ambii părinți credeau în capacitatea copilului de a avea un comportament responabil) efectul cumulativ nu mai era vizibil. De aici cred că putem trage două concluzii. Prima ar fi cea conform căreia, atunci când vine vorba de credințe negative, unde-s doi, puterea crește. Iar cea de-a doua, aceea că procesăm diferit informațiile pozitive, față de cele negative.

De ce important de înțeles principiul auto-profeției împlinite? În primul rând pentru că mă îndeamnă la o inventariere cu spirit de răspundere a credințelor personale și a impactului acestora în viața proprie. Apoi, pentru că o dată inventarul terminat, pe cele care au impact e poate util să le “challenge-uiesc”, adică să văd dacă nu există și perspective diferite. Și vă spun eu, există mai totdeauna. Realitatea e flexibilă și, deseori, aleatorie. Credințele sunt inflexibile și strict determinate. Concluzia? Credințele sunt doar constructe personale și imaginare, bazate pe o experiență umană și finită. Determină o modelare a realității pentru că din reflex (comoditate), plecăm de-acasă în căutarea adevărului care ne le susține. E nevoie de un efort conștient pentru a procesa volumul mai mare de informații reprezentat de adevărul obiectiv.

Profeția auto-împlinită contrazice proverbul conform căruia “nimeni nu e profet în țara lui”. Credințele cu care ieși în viață sunt, în mare parte, cele care selectează parametrii existenței tale și nu numai. Eu zic că merită să conștientizezi în ce fel folosești realitatea. Oricum, e clar că sunt de aplicat două principii. Primul ar fi cel care spune că “pentru orice lucru care nu-ți convine, există opusul lui pe care ți-l dorești” iar cel de-al doilea ar fi cel care ne informează că “nu realitatea contează ci povestea pe care ne-o spunem despre ea”.

(Imagine: mhcbiofeedback.wordpress.com)

Vulnerabilitatea – slăbiciune sau autenticitate?

08/10/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

O să încep cu un clișeu. Acela care ne învață că „omul cel mai puternic pe care îl cunoști e unul pe care nu l-ai văzut când i-a fost greu”. Și fac asta pentru că îmi doresc ca astăzi să fac pe „spărgătorul de mituri”. În mod particular vreau să le atac pe cele care definesc vulnerabilitatea.

Dar până la mituri, nu mă pot stăpâni să nu menționez în treacăt și câteva dintre”dubioșeniile” gândirii legate de vulnerabilitate. Prima ar fi aceea care ne face să ne placă vulnerabilitatea tuturor celorlalți dar să o urâm pe a noastră. A doua ar fi cea legată de faptul că ne place să fim autentici dar nu ne place să fim vulnerabili, așa că ne încăpățânăm să fim cinstiți cu aparența noastră în timp ce mințim în legătură cu sensibilitățile personale, uitând undeva pe parcurs că una o contrazice pe cealaltă. Ultima ar fi cea care ne face să echivalăm lipsa vulnerabilităților aparente cu a fi puternic, fără să mergem mai departe cu procesul gândirii și să ne prindem că problema lui Ahile nu a fost vulnerabilitatea lui, ci locul ascuns unde se retrăsese aceasta.

Cumva, tot datorită acestor erori de echivalare am ajuns și la miturile legate de vulnerabilitate. Primul mit ar fi acela că „există oameni fără vulnerabilități”. Eu personal nu știu să zic decât că tinde să fie ca la extratereștrii: în ciuda faptului că ar putea fi logic să existe, până acum nu a putut fi demonstrat credibil că așa este. Suntem vulnerabili în fața oricărei emoții sau a oricărui sentiment. Deci, dacă există careva care nu a iubit, nu s-a speriat, nu s-a înfuriat sau nu i-a fost rușine… Deși teoretic ar putea să fie cineva, eu zic că ar fi util să verificăm dacă mai respiră. Pentru că viața în sine ne face vulnerabili. Pentru că se termină și pentru că noi știm asta.

Al doilea mit poate fi exprimat ca „vulnerabilitatea înseamnă să spui lucruri secrete despre tine”. Culmea este că vulnerabilitatea nu are legătură neapărat cu a spune lucruri despre tine. Poți să taci și să fii extrem de vulnerabil. Uită-te la copilul tău când doarme, în ochii cuiva drag, sau la copacii din parc atunci când se îmbracă de toamnă. Lasă să se vadă ce simți și vei fi arătat vulnerabilitate în deplină tăcere.

Al treilea mit ne spune că „vulnerabilitățile sunt folosite împotriva noastră”. Mitul tinde să se adeverească numai dacă eu nu sunt conștient de vulnerabilitățile mele. Doar că în cazul în care le știu și le ascund, nu am cum pune intenție în cârca omului care nimerește peste bătătura mea existențială ascunsă cu grijă. Dacă sunt conștient și le exprim, vulnerabilitățile îmi aduc nu expunere ci autenticitate. Autentiticitatea vine cu forța individualității și, implicit, face mult mai dificilă expunerea mea lipsită de apărare. După cum citeam pe undeva „vulnerabilitatea exprimată sună a adevăr și aduce a curaj”

Al patrulea mit ar fi cel care ne spune că„vulnerabilitățile se rezolvă de către posesor”. Mitul acesta se poate împlini, dar doar dacă vulnerabilitățile sunt împărtășite cu ceilalți. Pentru că doar așa pot afla că nu sunt singurul purtător al acelor sensibilități și că vulnerabilitatea suscită simpatie și înțelegere pentru că ne dă o față umană. Concluzia fiind că vulnerabilitățile pot fi rezolvate de posesor doar dacă posesorul în chestiune nu le mai ține ascunse ci le recunoaște deschis.

Ultimul mit din lista pe care am izbutit eu să o construiesc ar fi cel care ne spune că „vulnerabilitățile care nu se văd sau nu sunt recunoscute nu există”. Vestea proastă e că ce nu se vede sau nu recunosc nu se va jena să aibă un impact în viața mea. Te simți vulnerabil, vei pune în funcțiune mecanisme de apărare. Dacă nu îți asumi vulnerabilitatea, nu vei putea conștientiza mecanismul de apărare. Dacă vulnerabilitatea ta este, de pildă, teama de eșec, ai de ales dacă admiți că ai o problemă în luatul deciziilor sau dacă te prefaci că totul e în regulă, chiar dacă te deranjează că îți trăiești viața conform deciziilor luate de alții. Totuși, numai o dată ce ai admis problema, vei putea conștientiza strategiile prin care eviți cu cea mai mare grijă să iei decizii de unul singur și vei putea schimba ceva.

Puterea nu este dată de capacitatea de a ascunde vulnerabilitatea, ci de capacitatea de a depăși teama generată de dezvăluirea ei.

(Imagine: huffingtonpost.com)

Pierdut autocontrolul. Ofer recompensă.

01/10/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Pe bune acum… Spuneți-mi că nu vă umpleți de invidie ori de căte ori pare că există careva care poate face chestii care implică voință fără vreun efort aparent. Cum pot ăia de sunt slabi să nu mănânce și ăia de au mușchi să meargă la sală? Și oare noi de ce mâncăm și a doua porție și de ce ne punem pătura în cap în loc să mergem la sală dis-de-dimineață? Altfel spus, unde ne pierdem autocontrolul și cine îl găsește?

Ideea este că, dintr-un anume punct de vedere, lucrurile de făcut se împart în două categorii – purtătoare de plăcere și purtătoare de voință. În mod evident și ironic în același timp, pentru cele purtătoare de plăcere e nevoie de voință pentru a reuși să nu le mai faci. Iar cele purtătoare de voință, vin la pachet cu neplăcerea făcutului de dragul unui rezultat ulterior (academic procesul este denumit amânarea recompensei). Adică e nevoie de voință pentru a pune departe de tine ciocolata după numai un pătrățel și tot de voință e nevoie pentru a te da jos din pat, cu ochii cârpiți și dorind să nu te fi născut, într-o zi cu multă ploaie, pentru a te duce la sală unde să te muncească antrenorul ca pe hoții de cai, în virtutea „upgradării” imaginii tale în costum de baie. În procesul acesta de pendulare de la „ce ne face plăcere” la „ce trebuie” (vezi este util sau sănătos, etc) este nevoie de măria sa autocontrolul.

Voința este o resursă finită. Mie îmi place s-o numesc „mușchiul lui trebuie”, pentru că obosește ca orice alt mușchi atunci când este suprasolicitată. De aceea, în procesul decizional implicat de „să fac – să nu fac” am mai mai șanse de reușită să fac ceea ce „e bine pentru mine” dacă proviziile mele de voință sunt pe plus. Autocontrolul depinde direct de cantitatea de voință disponibilă la momentul tentației. Studiile arată că avem mult mai puține șanse să rezistăm unei tentații, dacă aceasta apare după o situație în care ne-am exersat deja auto-controlul. Cum funcționează practic? Dacă te înverșunezi să îți refuzi o porție din mâncarea favorită la prânz, ai mari șanse să mănânci două prăjituri seara.

Pe lângă voință, autocontrolul mai are un factor de influență. Gradul de oboseală mentală. Cineva s-a gândit, la un moment dat să pună la cale un experiment prin care să dovedească, la o adică, cine are câstig de cauză în bătălia dintre minte și inimă. Pentru asta, a luat două grupuri și le-a dat câte o sarcină. Primul grup a avut de memorat 7 cifre, iar celălalt doar 2. Ambele au primit drept răsplată posibilitatea de a alege între o felie de tort de ciocolată și una de salată de fructe. Ce credeți? Cei cu mai mult de muncă (adică cei care primiseră de memorat 7 cifre) au ales tortul, în timp ce ceilalți, mai puțin munciți, au ales versiunea sănătoasă, adică salata de fructe.

Ultimul factor de influență al autocontrolului este dialogul nostru interior sau mai precis gândurile care însoțesc intenția de a face ceva util sau necesar pentru mine sau sănătatea mea. Adică vocea aia care îți spune că e bine și cald în pat și că ești obosit și că meriți să dormi mai mult și că poți să mergi la sală altădată și că mai e o zi și mâine. Sau mintea ta care se încăpățânează să se întoarcă la imaginea prăjiturii din frigider sau a țigării. De regulă, atunci când încercăm să ne aducem pe calea cea bună, încercăm să ne reprimăm gândurile din tabăra adversă. Doar că studiile arată că reprimatul gândurilor funcționează doar pe termen scurt și că, dat fiind că reprimarea utilizează voința, pe termen lung recăderea în păcat este aproape garantată.

Carevasăzică, ce e de făcut dacă ai nevoie de autocontrol? În primul rând, să ai grijă de voința ta. Viața ta de fiecare zi are nevoie să fie echilibrată între plăcere și voință. Oricând e un moment potrivit să îți inventariezi acțiunile unei zile și să vezi care este raportul cu pricina. Apoi, e util ca înaintea începerii unui demers de schimbare (de la cantitatea de ciocolată la lăsatul de fumat) să evaluezi gradul tău de oboseală, știut deja fiind că ești mai vulnerabil dacă treci printr-o perioadă foarte solicitantă la serviciu (de exemplu). Și, în ultimul rând dar la fel de util, să te pregătești pentru bătălia internă, conștientizând care va fi dialogul tău interior declașat de efortul de voință și având variante alternative de reacție (la nevoia de fumat, de dulce sau de pus pătura în cap).

(imagine: francistendencia.wordpress.com)

Psihologia criticii – Nu ești bun! Așa, și? Ce dacă?

09/09/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

„Critica este unica formă validă de autobiografie”, spunea Oscar Wilde. Corect, dar nu de ce ați crede ci pentru că actul de a critica spune mai multe despre cel care critică decât despre cel care este criticat. Doar că de obicei nu prea apucăm să ne uităm la cel care critică pentru că ne atinge în două puncte vulnerabile. Primul este acela că scopul criticii este acela de a obține altceva de la noi decât suntem pregătiți să oferim (și nu ne place deloc să pierdem din libertatea de a fi cine vrem). Cel de-al doilea este că atunci când suntem criticați ne simțim devalorizați (și nu ne place deloc să ne pierdem din valoarea personală). Care este psihologia criticii? Și, de vreme ce nouă nu ne place, de ce o facem altora?

Critica este o modalitate eficientă de apărare. Deși rareori ne exprimăm adecvat, nu criticăm o persoană ci ceva ce persoana spune sau face. Avem deci nevoie să interpretăm ceea ce face celălalt ca fiind împotriva noastră pentru că ne încalcă valorile, ne pune în pericol ordinea lucrurilor, ne pătează imaginea sau orice altceva. Ceea ce face important ca atunci când sunt criticat să încerc să aflu care este, de fapt, problema emoțională sau practică a celui care mă critică. În plus, criticile se iscă mai ales ca un comentariu la o diferență apărută sau percepută ca fiind acolo, dintre mine și cel care mă critică. De asta mai spun eu, că uneori, după ce te uiți la care sunt diferențele dintre tine și criticul tău, critica devine brusc o veste bună.

În fine, e clar pentru toată lumea că reacționăm diferit la critică. Unii dintre noi ne pricepem să luăm ce ne folosește din mesajul critic și să nu băgăm în seamă restul. Alții dintre noi ne simțim zdrobiți și profund răniți. Practic, din punct de vedere al modului în care reacționăm la critică, ne împărțim în câteva modele. Primul este „auto-crucificatorul”, adică cel care pe dinafară nu prea arată mare lucru dar care apoi se întoarce împotriva propriei persoane și se auto-învinuiește cu spirit de răspundere. Al doilea este „auto-convingătorul”. Reacția aparentă nu este mult diferită de modelul precedent dar deosebirea este aceea că nu se auto-învinuiește ci își caută justificări și circumstanțe atenuante, pe care le verbalizează ca scuze. Al treilea model este cel al „auto-apărătorului”. Modelul acesta vine cu o oarecare vizibilitate a reacției, criticatul încercând să contra-argumenteze asumarea respunsabilității. Mai apoi, nu-și va bate prea tare capul cu ceea ce a auzit și va sfârși prin a crede că cel care critică greșește. Ultimul model este cel al „căutătorului” adică modelul la care reacția implică formularea de întrebări menite să-l ajute să se lămurească despre ce este vorba și dacă poate corecta ceva fie din ceea ce face, fie din percepția celui care îl critică. Este dispus să îți asume responsabilitatea, dar nu va face acest lucru decât dacă găsește critica validă.

Care sunt principiile pe care avem nevoie să le adoptăm pentru a putea face față mai puțin șifonați atunci când suntem criticați? Primul ar fi principiul conform căruia „nimeni nu e deștept toată ziua”, iar asta e valabil și pentru fiecare dintre noi. Este deci în regulă să greșesc și să primesc feed-back negativ uneori. Al doilea, este cel conform căruia înveți să faci diferența dintre „cine ești și ce faci”. Asta te ajută să conștientizezi că lumea nu te critică pe tine ci ceva ce tu faci sau spui. Combinat cu faptul că nu putem fi deștepți toată ziua ci doar în general, asta ajută să fie ok să mă port ca un prost, chiar dacă, în general, sunt inteligent. Al treilea, este cel care ne spune că „fiecare are dreptul la percepțiile lui”și mă îndeamnă să explorez, prin întrebări, ce anume din ce am făcut sau am spus a condus la verbalizarea criticii. Al patrulea este acela conform căruia „diferențele comportamentale și de valori se caracterizează negativ”. În consecință, după cum spuneam și mai sus, am nevoie să iau în considerare diferențele dintre mine și omul din fața mea înainte să mă panichez că fac ceva greșit sau să decid dacă și ce vreau să fac diferit pe viitor. Penultimul, este acela conform căruia „există viață și după greșeală”. Acesta din urmă mă ajută să văd că greșeala este precursorul progresului și să iau, atunci când este cazul, ce e bun din critica pe care o primesc.

Concluzia? „Critica e inevitabilă” așa că dacă vrei să o eviți, e simplu. Pentru că, vorba lui Aristotel tot ce trebuie să faci este „să nu spui nimic, să nu faci nimic și (mai ales) să nu fii nimic”.

(imagine: hongkiat.com)

Ești cu cineva, dar mai ești tu?

03/09/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Marea găselniță despre noi ca ființe umane, spunea Sartre, este aceea că suntem liberi să ne auto-inventăm, să definim cine vrem să fim mai degrabă decât să devenim orice ar putea dori ceilalți să fim. Dacă îi acceptăm ideea, atunci înseamnă că admitem că definim cine suntem prin ceea ce credem, spunem și facem și nu prin încercarea de a trăi exclusiv conform cu ceea ce ne-am imaginat că vom face. De aceea, atunci când afirmăm că nu mai știm cine suntem sau că ne-am pierdut pe noi înșine, ceea ce vrem să spunem de fapt este că nu ne regăsim în faptele, gândurile sau vorbele din ultima perioadă, că nu mai semănăm cu cine știam că suntem, că nu ne regăsim în viața pe care o trăim. Iar asta se întămplă, de regulă, atunci când facem mai degrabă ce se așteaptă de la noi și mai puțin sau deloc așa cum ne dorim sau ne reprezintă. Deci, ești cu cineva, dar mai ești tu?

Dacă admit că am libertatea de a mă defini, atunci sunt nevoit să admit că e responsabilitatea mea să apăr rezultatul. De ceilalți. Ideea este că da, există pericolul de a fi „dizolvat” într-o relație. Dar lucrul acesta nu se poate petrece decât fie dacă las partenerul de relație să preia controlul, fie îi permit să încerce să schimbe ceea ce mă definește cu ceea ce îl definește pe el. De partea cealalată, apărarea integrității de sine vine cu frica de a nu fi „pedepsit” prin neaaceptare sau abandon. Adică spectrul singurătății.

Curajul de a fi cine sunt înseamnă, în egală măsură, curajul de a păși într-o relație cu capul sus și de a păstra această poziție simbolică. Curajul de a conștietiza care îmi sunt nevoile și dorințele și a le proiecta corect și autentic în relație, fără a mă dezice de ele. Dar asta e teorie, chiar dacă pe jumătate filozofică. Pănă la urmă, cum ajungem practic de la „adevăratul eu” la „nu mai știu cine sunt?”

Relațiile abuzive (adică cele în care partenerul tinde să preia controlul) nu sunt, de cele mai multe ori, vizibile de la prima vedere. Pentru că la început suntem îndrăgostiți și avem, în mod natural, tendința de a prezenta o variantă de sine „îmbunătățită” și de a vedea una „idealizată” în obiectul dragostei noastre. Apoi, pentru că nemulțumirea are nevoie de argumentele reprezentate de „defectele” celuilalt și aparența încrederii și iubirii. Spun aparență, pentru că nu poți iubi un om pentru cine vrei tu să fie, ci doar pentru cine este el de fapt. Pe baza acetei aparențe, se insesează încet, în viața de zi cu zi un anumit tip de comportamente.

Dacă de exemplu, în numele dragostei sau interesului unic și nețărmurit, partenerul sau partenera ta începe să te izoleze de familie și prieteni sau să definească relațiile tale cu aceștia. Este un semn că cine ești tu așa cum te definești prin relațiile tale, e pe cale să suporte încercări de schimbare. Unul dintre primele simptome este acela că începi să simți nevoia să ascunzi când te vezi cu familia ori prietenii .

Un alt semn este dezaprobarea continuă. Dacă ești supus unui tir constant de critici și nemulțumiri, și începi să te temi să reacționezi spontan, acesta este un semn clar că cine ești tu așa cum te definești prin comportamente, vocabular sau reacții a început să fie supus asediului.

Următorul semn este comportamentul de siamez, adică dacă partenerul tău de relație nu acceptă să faci lucruri decât împreună cu el sau ea, ori în prezența lui sau a ei. În cazul acesta, cine ești tu așa cum te deosebești de partenetul tău se află sub tirul schimbării.

Ultimul semn este cel al geloziei nejustificate, adică atunci când partenerul sau partenera ta are izbucniri de furie nejustificate atunci când nu dai socoteală pentru orice moment petrecut departe de el sau de ea. În acest ultim caz, cine ești tu așa cum te definești prin gradele tale de libertate este în pericol.

Suntem mânați din spate de frica de singurătate, dar oare cel mai acut sentiment de singurătate nu se iscă din despărțirea supremă, despărțirea de propria identitate? Așa că poate că ești cu cineva, dar dacă nu mai ești tu, găsește curajul să te întrebi dacă merită prețul.

(imagine: relationshipmanagementinstitute.com)

«Previous Page