Știu că sfârșitul lumii a fost prevăzut de câteva ori până acum. S-au întemeiat secte, s-au scris cărți și s-au făcut filme despre asta. Dar sfârșitul s-a încâpâțânat să nu vină… La ultima ocazie, am citit despre un chinez care și-a investit toată averea într-un buncăr. Și, prin relativitatea lucrurilor, el, cel care ar fi trebuit să fie ultimul supraviețiutor a fost să fie doar primul dezamăgit.
Dincolo de sfârșitul lumii întregi, eu aș vrea să povestesc azi despre sfârșiturile mai mici sau mai mari dintr-o viață de om. Adică despre schimbare. Pentru că de fapt, cu excepția celui din urmă, sfârșitul este doar o schimbare. Și nici chiar despre ultimul nu există dovezi că nu ar fi ci doar dogme, speranțe și presupuneri.
Dar să vedem cum fucționează. De câte ori se produce o schimbare, ceva din ce știam devine diferit. Un început adică. Tindem să vedem sfârșitul atunci când schimbarea ne ia prin surprindere și nu ne-o dorim. Așa se face că, dacă eu închei o relație voi vedea, dincolo de sfârșitul relației, un nou început pentru mine. Dacă celălalt încheie relația, voi tinde să văd doar sfârșitul visurilor mele. La fel, dacă eu decid să schimb un loc de muncă voi vedea un nou început profesional. Dacă sunt dat afară voi tinde, măcar pentru o vreme să văd sfârșitul carierei mele.
Eu însă am dovada că noi, oamenii, suntem un fel combinație între bucuria oricărui început, tristețea oricărui sfârșit și mitul păsării Phoenix. Pentru că dincolo de greutatea inerentă a oricărui sfârșit renaștem din cenușă în cele mai suprinzătoare și dificile situații. Văd asta, în fiecare zi, în cabinet.
În orice moment al existenței noastre, noi suntem supraviețuitorii tuturor problemelor și înfăptuitorii tuturor lucrurilor de până atunci. Asta e cea mai bună dovadă că (aproape) pentru orice sfârșit, există un început. Și știți ceva? Până acum eu am avut întotdeauna dreptate când m-am uitat în ochii cuiva și i-am spus: “Știu că e greu, dar sfârșitul lumii nu vine niciodată.”
(imagine: http://anonim0us.wordpress.com/)
Leave a Reply