Suntem educați să credem că e frumos să ținem cont de ceilalți. Și e corect… Poate că nu e neapărat frumos dar cu siguranță ajută la “încastrarea” în societate. Dincolo de o limită, nu e vorba însă de a “ține cont de ceilalți” ci de “a face pe placul altora”. Iar de aici încep diferențele… Pentru că dacă ”a ține cont de ceilalți” este un comportament adaptativ, “a face pe placul altora” este un fel de boală.  Deși nu există pastile pentru ea, are toate caracteristicile unei boli: are cauze și simptome.

Ca pricipală cauză, avem o bacterie… comportamentală. Pe care o primim în copilărie, prin expunere repetată, ori de câte ori vedem că părinții se bucură atunci când le facem pe plac. Zâmbesc și sunt prietenoși, atitudini care se schimbă de îndată ce facem invers.  La maturitate, boala cu pricina afectează diverse roluri. Avem părintele care nu mai știe ce să facă pentru a-și mulțumi copilul, subordonatul care face exclusiv ce spune șeful pentru că vrea să avanseze și se lasă abuzat sau, pur și simplu, adultul care face doar ce se așteaptă de la el și nu ce își dorește.

“Bolnavii” sunt chinuiți de vinovăție ori de câte ori fac ce își doresc în detrimentul așteptărilor altcuiva, devin anxioși dacă nu fac ce se așteaptă de la ei și deprimați pentru că se lasă pe ei deoparte.

Deși nu merge cu pastile, lucrurile se pot rezolva. Dacă astăzi sufăr de “people pleasing” în primul rând am nevoie să înțeleg care sunt zonele din viața mea relațională și, respectiv care sunt relațiile în care “a face ce vor alții” a scăpat de sub control. Am mai apoi nevoie de răspuns la următoarele întrebări: ce aș putea face altfel? Ce ar însemna să fac ce vreau eu? Care sunt implicațiile raționale?  Spun raționale pentru că 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată iar oamenii (inclusiv cei pe care îi cunosc eu) sunt mai înclinați să se adapteze unei schimbări decât să o conteste. Așa mă îndrept  către următorul pas, adică către discuții cu cei care beneficiază acum de comportamentul  meu de “people pleaser”.  Ar fi util să știe ce anume îmi propun să fac sau, după caz, să nu mai fac.

Odată ce mediul de vindecare e setat, să adresăm comportamentele.  Adică începând de la un moment dat, nu mai răspund pe loc la nicio întrebare sau solicitare (favoare, rugăminte) care îmi dă semnalul pentru “făcut pe plac”. Pur și simplu declar că “am nevoie de timp de gândire”. Și, evident, îmi dau exact atât timp cât am nevoie să concluzionez dacă ce mi se cere să fac e ceea ce-mi doresc sau nu. Apoi mă reîntorc la cel ce a făcut solicitarea și îi comunic ce am decis. E important să mă întorc pentru că doar așa voi strânge încet-încet dovezi că “a face ce vreau eu” nu e penalizat de societate.  Dacă ajung până aici, am învățat “să țin cont de ceilalți.” Adică să fiu atent la ce-și doresc și, dacă asta nu contravine cu ceea ce îmi doresc și eu,  să le ofer.  Iar dacă pentru mine nu e OK, să-i informez în consecință.

E bine de știut că, inițial, ca orice tratament ce se respectă și cel descris mai sus va acea ceva efecte secundare. În primul rând va fi inconfortabil, de vreme ce va rupe un tipar pe care îl folosesc de mult.  Va deveni și mai inconfortabil când voi începe să nemulțumesc persoane. Pentru că da, e adevărat, că semenilor mei le place să primească ce-și doresc. Doar că e tot atât de adevărat că dacă nu primesc, se adaptează și acceptă situația, chiar dacă vor afișa ceva nemulțumire.

Ultimul pas , și cel mai greu, e să accept că, orice aș face, nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Pentru că suntem diferiți și pentru că suntem ego-centrați. Adică tindem să luăm  întreaga mână dacă posesorul degetului nu protestează și nu-și impune limitele.

Chiar dacă astăzi fac pe placul altora dar mă tratez, viața poate fi trăită așa cum mi se potrivește, înconjurat de oameni care mă plac pentru cine sunt și nu pentru ce pot face pentru ei.

(imagine: footsoldiers4christ.com)