Tiparele relaționale și tipul de atașament

tiparul relational

Aud deseori întrebări de tipul “de ce aleg atât de prost în relații”, “de ce până la urmă, indiferent ce fac, sfârșesc cu aceleași probleme relaționale”. Poate că vă este cunoscut  sentimentul acela că (deși nu știi cum ajungi să faci asta și te aparent te strădui să faci altfel) ajungi în același loc relațional, pe alt drum. Să fie oare o conspirație? Ei bine, mare parte din felul în care ne purtăm în relațiile noastre semnificative este determinat de tipul de atașament pe care îl deprindem în copilărie. Un anume domn Bowlby s-a ocupat de construirea unei întregi teorii a atașamentului. Cum se aplică atașamentul la relații?

Să începem cu explicarea pe scurt a conceptului de atașament. Mie mi-a plăcut o definiție găsită într-un articol al lui Allison Abrams. Ea compara atașamentul cu pilotul automat al unui avion. Atunci când funcționează corect, te poți lăsa în seama lui, relaxa și bucura de călătorie. Când ceva merge prost, atunci te poți baza doar pe reflexele tale de supraviețuire, devii anxios și hipervigilent și aștepți ca avionul să se facă țăndări în orice moment. Cum “producem” specificația pentru pilotul automat?

Un nou-născut știe instinctiv că are nevoie să plângă dacă are nevoie de ceva și poate doar spera că plânsul va fi suficient pentru a atrage atenția adultului care îl are în grijă. De modul în care adultul cu pricina reacționează și de gradul de satisfacere a nevoilor copilului depinde stilul de atașament achizionat. Pe baza acestuia se naște un tipar relațional compus din două elemente – (1) felul în care adultul semnificativ pentru copil răspunde setează tipul de răspuns pe care copilul devenit adult se va aștepta să îl primească de la oamenii din relațiile semnificative și determină modul de reacție în situații percepute ca stesante sau amenințătoare și  (2) modul în care copilul contorizează experiențele în care nevoile lui sunt îndeplinite (cu bilanț pozitiv sau negativ) care are ca finalitate concluzia adultului despre valoarea  lui personală într-o relație (sau lipsa acesteia).

Pentru simplificare, dacă revenim la metafora cu pilotul automat și ieși la drum prin lume cu unul care se așteaptă să fie permanent pocnit de copilot și crede că nu bun de nimic, e ușor de înțeles de ce sfârșești prin a-ți pilota avioanele relaționale în regim de avarie și cu vesta de supraviețuire pe tine.

Pilotul automat de calitate este echivalentul atașamentului securizant. Adică cel al adultului care are încredere în semenii lui relaționali și știe care este valoarea lui adăugată într-o relație. Găsiți aici mai multe detalii.  Din păcate, părinții fiiind și ei oameni și (pe cale de consecință) imperfecți, tipul ăsta de pilot se fabrică în serie mică, așa că să trecem mai departe la modelele cu probleme.

Atașamentul evitant apare atunci când copilul concluzionează că degeaba plânge pentru că nu-l aude nimeni. Cu fiecare cerere de ajutor care rămâne neadresată de către părinte, se sedimentează o filozofie de viață care are la bază credința că, de vreme ce nici măcar părinții mei nu au fost acolo pentru mine, ce naiba să mai aștept de la ceilalți? Mai bine mă pregătesc să mă bazez doar pe mine.  Adultul de mai târziu se ferește de intimitate sau de apropiere pentru că asta ar însemna vulnerabilitate. Își dorește o relație dar o evită (conștient sau nu) pentru că se teme că va fi respins sau că va ajunge să fie nevoit să se bazeze pe altcineva. Pentru că prețuiește independența de toate felurile, inclusiv pe cea emoțională, se va feri de investiții emotionale manifeste. Asta ajută la independență dar nu ajută la intimitate.. Va alege fie parteneri de relație la fel de independenți (vezi sterili) emoționali sau, chiar dacă alege unul care are ceva de oferit, se va purta steril emoțional ceea ce va duce la îndepărtarea partenerului de relație. Așa se închide cercul credinței conform căreia nu te poți baza pe nimeni.

Atașamentul de tip anxios se construiește în compania unui părinte incoerent comportamental,  absent (fizic sau emoțional), critic sau abuziv. Adultul de mai târziu este paralizat de teama de a fi respins și, respectiv, abandonat. Credința din spate este aceea că “orice aș face, nu sunt destul de bun și mai devreme sau mai târziu voi fi părăsit”. Odată ajuns  într-o relație care contează  va deveni (în mod automat) hipervigilent, încercând să prindă din timp orice semn (real sau imaginar) al unui potenția dezastru relațional. În încercarea de a se calma va avea nevoie de reasigurare constantă din partea partenerului. Care partener va reasigura după posibilități o vreme dar apoi va obosi și va avea nevoie de distanță.  Ceea ce, din nou, va inchide cercul.

Bine, o să spuneți (dacă v-ați recunoscut prin descrieri), dar nu reacționez tot timpul la fel. Așa este. Pentru că tipul de atașament și comportamentele asociate cu el nu sunt vizibile tot timpul ci doar atunci când intervin stresori relaționali.  Se poate schimba tipul de atașament? Nu. Dar vestea bună e că se pot conștientiza, atât tipul cât și comportamentele asociate cu acesta. Iar comportamentele se pot schimba, odată cu conștientizarea dezavantajelor care vin la pachet.   Concluzia? Nu putem schimba tipul de atașament dar îl putem lăsa fără consecințe relaționale dramatice.

(imagine http://relationshipcounsellorsbrisbane.com)

A judeca sau a nu judeca, aceasta-i întrebarea

a judeca sau a nu judeca

Să încep cu definiția din DEX. Carevasăzică.. A judeca – 1. A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare  împrejurările, urmările, etc., a discerne, a chibzui; 2. A aprecia, a prețui, a califica, a considera a socoti drept… ; 3. A (se) critica, a (se condamna), a (se) mustra.

După cum reiese din definiția de mai sus, a judeca este o abilitate specific umană. Definiția nu spune asta, dar de vreme ce restul colegilor de  planetă nu au morală și nici logică, nu judecă. Dacă e să ne mărginim doar la definiție, ai zice că “a judeca” implică un proces de gândire obiectiv.  Adevărul gol-goluț ar fi că  nu întotdeauna. Totuși, să purcedem la drum cu partea pozitivă. E clar abilitatea de a judeca lucrurile corect e un factor important în procesul decizional, de pildă.La fel,  judecătorul nostru interior ne face să ținem lucrurile în frâu și ne împinge din spate să ne auto-actualizăm permanent și să ne setăm standardele care să ne motiveze constant.

Cum pe lumea asta nu poți avea doar avantaje, aceeași abilitate ne poate da de furcă atunci când o aplicăm altora și încercăm să îndesăm pătratul reprezentat de opiniile sau valorile celuilalt în cercul viziunii noastre despre lume. Acesta este primul dintre riscurile judecății – poate intra în conflict cu viziunile despre lume și lucruri ale celorlalți cetățeni planetari, fie ei prieteni, părinți sau copii. Riscul crește atunci când aplicăm judecata direct persoanei având ca motivare schimbarea “în bine” a acesteia. Nu de alta dar, vorba filozofului, oamenii nu au neapărat o problemă cu schimbarea în sine ci doar cu sentimentul că sunt obligați să o facă.  Așadar judecata poate răni sau poate avea ca răspuns conflictul.

Spuneam mai sus că judecata nu este întotdeauna un proces obiectiv. Are mai multe șanse să aibă la bază criterii obiective atunci când nu suntem implicați emoțional – atunci când facem o achiziție, de pildă. Sau când ducem la capăt un proces de selecție pe baza unor criterii obiective. Când însă vine vorba de  viața de fiecare zi, lucrurile se complică și tindem să vedem lucrurile subiectiv, prin gaura de cheie personală. Așa se face că ne este la îndemână să judecăm negativ diferențele comportamentale și de valori ale altor persoane.  Dacă nu înțeleg că diferit nu este similar cu greșit, atunci ceea ce nu se încadrează în valorile mele va fi în mod automat caracterizat ca fiind negativ. Ideea este că, atunci când vine vorba de alte persoane nu pot înțelege și judeca în același timp. A înțelege presupune a lua în considerare opinia și viziunea celeilalte persoane, înainte de a ajunge la o concluzie. A judeca presupune că am ajuns deja la o concluzie.

Devine clar, nu-i așa? Să judeci e mult mai simplu decât să înțelegi.  A înțelege vine la pachet cu efortul de a pricepe și de a acomoda diferențele dintre tine și cealaltă persoană.  În plus, dacă îi judeci pe ceilalți mai ai și confortul superiorității – ei sunt “greșiți”, tu ești ok. E omenește și reconfortant să vezi cu satisfacție că altul greșește și tu n-o faci.

Principiul se aplică similar și pentru judecarea propriei persoane. Deseori e mult mai util să mă înțeleg, înainte să mă judec.  Așa pot afla de ce fac lucrurile care mă deranjează. Și abia apoi le pot schimba. Dacă mă etichetez drept “prost” asta o să ajute la faultarea stimei de sine dar nu va reprezenta nicun progres în identificarea cauzei comportamentului sau a sughițului intervenit în procesul decizional.

Concluzia? Atunci când vreau să înțeleg omul de lângă mine sau pe mine personal, am nevoie să pun judecata pe hold. Altminteri o să trec prin viață  doar ca un distribuitor de etichete existențiale generatoare de cucuie și complexe de inferioritate.

 

(imagine: http://www.uscourts.gov)

Idealizarea și relațiile de cuplu

idealizarea

Vorba aceea, dacă ar fi să pun un bănuț deoparte de câte ori am auzit „nu știu cum naiba nu am văzut cu cine am de-a face când ne-am cunoscut” astăzi mi-aș petrece concediile în Azore. Presupunând că întreaga omenire nu e „brain damaged”, cum se explică lucrurile? Cum de nu aud, la primele întâlniri, că vorbește cu mama de 3 ori pe zi sau mi se pare în regulă că stă cu părinții la 30 de ani? Cum de mi se pare Ok că se îmbată cu prietenii în fiecare week-end sau că vorbește doar despre haine? Și de ce calitățile păreau să compenseze toate defectele, niște vreme mai târziu dovedindu-se că nu-i chiar așa? Procesul prin care ajungem în pat cu dușmanul se numește idealizare. Așadar, ce o fi idealizarea, care sunt mecanismele ei și la ce ne folosește (sau nu) în relațiile de cuplu.

Studiile ne arată că, atunci când vine vorba de ce anume ne dorim (printre altele) de la un viitor partener (sau parteneră) de relație am vrea omul în chestiune să fie atractiv, de încredere, cald, tandru, de succes, cu simțul umorului și inteligent. Prima remarcă ar fi că trebuie să recunoașteți (cu toate chestiile astea minunate) n-are cum să fie simplu să găsești omul cu pricina. Și pentru că la pachet cu procesul de selecție vine și presiunea de a găsi o relație, mintea noastră găsește o cale de mijloc – idealizarea. Un fel de lentilă care scoate în evidență toate chestiile care ar putea să aibă legătură cu ce ne dorim, ascunzând în același timp toate semnalele de alarmă. Nu că am crede că omul din fața noastră e perfect, dar cumva mintea noastră face să pară fie suportabile, fie corectabile toate chestiile care ulterior o să ne scoată peri albi relaționali.  Așa se face că tot studiile ne arată că la un an după căsătorie oamenii ajung la concluzia că partenerii lor sunt mai puțin „ideali” decât declarau înainte de respectiva ceremonie. Evident, în funcție de cât de tare am idealizat cetățeanul o să sfârșesc cu picioarele pe pământ într-o relație funcțională sau la tribunal.

Pentru corectitudine față de măria sa idealizarea nu pot să trec cu vederea faptul că, în varianta ei moderată, ajută. Cum funcționează? Fapt că văd omul din fața mea ca fiind o versiune ușor îmbunătățită îl poate inspira să se mobilizeze și să ajungă mai aproape de Eul lui ideal. Sigur că asta presupune că ceea ce vreau eu de la el să figureze și pe lista care definește idealul omului. Fenomenul există, e dovedit științific și poartă numele de fenomenul Michelangelo. Este inversul efectului Pygmalion și  presupune ca omul să recunoască și să considere atractive valorile și principiile tale și să dorească să le urmeze.  La rândul tău, vei fi mobilizat de schimbarea care se petrece sub ochii tăi și vei fi inspirat să te auto-actualizezi.

Și poate că vă întrebați dacă e vreo conspirație la mijloc? Că nu degeaba divorțul e în floare… Adică de ce mai degrabă ne păcălim decât ne lăsăm inspirați de Michelangelo? Răspunsul o fi el cinic, dar e logic. Pentru idealizare ai doar nevoie să te îndrăgostești, pentru fenomenul Michelangelo ai nevoie de compatibilitate. Adică, dacă și numai dacă ai baftă, de ceea ce rămâne după ce trece îndrăgosteala.  De aia zic că pe orice felicitare de Valentine’s Day (sau Dragobete, dacă vă place varianta locală) ar trebui să fie trecut și “Atenție, idealizăm ce n-avem și ne plicitisim când primim”.

(imagine – http://we3unitedivsr.blogspot.ro/2012/11/imagination-vs-reality_2.html)

La ofertă – greșeala și regretul

greseala și regretul

Dacă există careva care nu să nu fi făcut (măcar o dată)  vreun plan care s-a dovedit complet diferit de realitate ori care nu a făcut vreo investiție pe care să nu o fi regretat, să ridice mâna! În caz că există cineva, să vedem dacă are curajul să susțină și că nu a spus (pe la vreo furie) chestii pe care să le fi regretat mai târziu sau că nu s-a trezit implicat în prea multe chestii pentru că nu a spus un „NU” hotărât. Dacă și acum mai ridică cineva mâna, ei bine – nu recunoaște! Pentru că cine naiba nu a luat o decizie sau nu a reacționat la impuls și nu și-a dorit (mai apoi) să fi făcut altcumva?! Parte din condiția mizeră a ființei umane, așa-i? Și ca și cum asta nu era de ajuns, mai avem parte și de vocea aia interioară care nu te lasă să uiți că „ai fi putut face altfel (ce dracu’)” sau „puteai să caști ochii mai bine” sau puteai să fii mai puțin [here insert bou/vacă, tâmpit(ă), idiot (oată) sau oricare alt invectiv de folosință personală]”. Carevasăzică, la ofertă – greșeala și regretul, respectiv inevitabilul și inacceptabilul.

Să începem cu inevitabilul, adică cu greșeala. Oameni buni, nu avem cum să nu greșim. În primul rând, Suntem prizonierii prezentului și, din această cauză, limitați la o cantitate finită de informații. Ca atare, nu avem cum lua decizia perfectă, de vreme ce actul cu pricina se pune în practică la „punctul 0 acum” și generează consecințe la momentul „acum+1”.  ORICE decizie va fi, prin definiție, cel mult destul de bună, asta însemnând în practică cum că va genera mai multe consecințe pozitive decât din cele negative. Nici nu avem nevoie de o decizie perfectă pentru că (ghici ce?!) avem capacitatea de a adresa consecințele și de a le repara.

Relația problematică dintre noi și greșeală începe în copilărie pentru că e mai eficient să cerți copilul decât să îți iei timp să înțelegi cum a gândit să să îl ajuți să „repare” consecințele. Plecăm apoi la școală unde sistemul pune pe primul plan rezultatul și nu felul în care ai gândit atunci când ai greșit. Nu-și bate nimeni capul cu adevărul cam filozofic dar logic care susține că nu ai cum face innovație fără greșeală, așa că nu ne dăm seama că neîncurajând greșeala le dăm copiilor noștri fix la gleznele creativității. În fine, găsiți aici o postare mai veche despre motivele pentru care e mai mult decât ok să o dai în bară.

Să trecem la inacceptabil, adică la regret.  Care o fi el gardianul repetării greșelii și inițiatorul scuzelor dar numai atunci când e punctual, formulat cu înțelegerea limitărilor inerente unei decizii sau a unei reacții emoționale. Dacă însă se transformă într-o voce nemiloasă, dură (injurioasă, chiar) și lipsită de toleranță nu ajută cu nimic la repararea consecințelor ci, din contră, provoacă altele noi.  De ce? Pentru că nu există decizie bună sau proastă. Ceea ce părea un plan bun la un moment dat, poate deveni o idee proastă ceva mai târziu. Așa că important este să faci ce poți mai bine cu informația disponibilă și să ai încredere că o să te descurci cu neprevăzutul. Iar pentru asta ai nevoie de curaj.

Și să încheiem cu combinația magnifică dintre cele două (inevitabil + inacceptabil) și, mai ales, cu repercursiunile poțiunii existențiale astfel create. Pentru  curajul de la paragraful anterior avem nevoie de (auto)toleranță și (auto) încurajare. Dacă mă pocnesc cu hotărâre peste cap pentru fiecare greșeală n-am să obțin perfecțiune decizională ci ezitare în inițierea procesului de decizie. Unica posibilitate să fiu mulțumită cu rochia pe care o cumpăr din mall este să ies din mall după ce am cumpărat-o și să fac pace cu eventualitatea de a o vedea pe altcineva la petrecere. Dacă nu fac asta, atunci o să rămân în mall până la sfârșitul programului, cu prețul ratării petrecerii.  Și dacă înlocuiți rochia cu o mașină, și mall-ul cu o reprezentanță, aveți și varianta masculină.

Abilitatea de a trece peste greșelile tale înțelegând că nu poți lua decizii fără cusur și având încredere că vei avea forța și simțul umorului necesare pentru a repara eventualele pagube este ceea ce te poate te poate transforma dintr-un cetățean care se gândește mult și ia decizii cu greu, într-unul care se gândește cât e necesar pentru a lua deciziile care îi permit să evolueze. Greșeala este precursorul succesului, rolul regretului fiind nu să descurajeze ci acela de a te opri punctual să nu folosești prea mult dintr-un lucru bun.

(imagine : www.searchquotes.com)

Ce poate face și ce nu poate face o intervenție estetică

ce-face-si-ce-nu-face-o-interventie-estetica

Trăim într-o lume în care (vorba filozofului) toată lumea vrea să trăiască mult dar nimeni nu vrea să îmbătrânească. Mai mult, mulțumită zeului internet și zeiței media, suntem permanent și dureros de conștienți de ideea de frumusețe.  De la tinerețe, pân’ la bătrânețe, cele două combinate ne determină să fim rareori mulțumiți de aparența noastră fizică. Intervențiile estetice sunt din ce în ce mai răspândite, au loc la vârste din ce în ce mai fragede, iar așteptările sunt din ce în ce mai mari. Studiile tind să arate că efectul benefic la intervenției estetice, din punct de vedere psihologic, are mai degrabă legătură cu realismul așteptărilor.  Care este așadar limita? Ce poate și ce nu poate face o intervenție estetică?

O să încep cu ce poate face. Poate ajuta cu siguranță la corectarea unui defect. Care defect are nevoie să fie perceput ca fiind suficient de important pentru a compensa riscurile inerente oricărei intervenții. Poate ajuta la îmbunătățirea imaginii de sine și, implicit, la creșterea încrederii. Acestea combinate, pot îmbunătăți semnificativ calitatea percepută a relațiilor cu ceilalți (fie ele de prietenie sau de cuplu). Un pas mai departe, ne duce către ideea că mai multă încredere și relații mai bune cu ceilalți ne vor ajuta și cariera. E adevărat – fie că ne convine sau nu, societatea se ghidează și după aparențe.

Doar că, în egală măsură, o intervenție estetică nu este un panaceu universal al tuturor nemulțumirilor despre propria persoană. Și așa ajungem la ce nu poate face o intervenție estetică.  De pildă, nu poate rezolva convingeri de profunzime despre propria persoană. Dacă nu cred că am suficientă valoare ca persoană pentru a fi acceptat(ă), intervenția estetică nu rezolvă problema ci doar îi schimbă modalitatea de exprimare a nemulțumirii de sine.  Așa se explică intervențiile estetice în cascadă, unele din ele de tristă celebritate, sau cele în care se ajunge la modificări corporale exagerate și  lipsite de naturalețe.

O operație estetică nu poate compensa conflictul moral dintre dorința de a avea ceva (frumusețe) și metoda prin care o obțin (chirurgicală și nenaturală). În cabinet, de data asta nu discutând cu celebrități, am văzut și eu, ca psihoterapeut atât binefacerile cât și limitările operațiilor estetice. Și am avut dovada că degeaba ești mulțumită acum de decolteu, dacă te nemulțumesc cicatricile (chiar dacă aproape invizibile) prin care ai ajuns să-l ai.

Pe scurt, concluzia ar fi că o viață armonioasă nu înseamnă o viață perfectă ci, mai degrabă, una în care înțelegi ce ai nevoie să schimbi și (în egală măsură) ce ai nevoie să accepți. O intervenție care tratează o cauză ajută la o viață mai bună. La capătul celălalt se află intervenția care tratează un simptom (lipsa de valorizare a propriei persoane) caz în care reprezintă doar un pas intermediar către reluarea stării de nemulțumire.

(imagine – https://ro.pinterest.com)

Orice independent convins are dependentul lui

orice-independent-convins-are-dependentul-lui

O să încep prin a afirma că modul actual de viață nu numai că a adus independența la rang de virtute dar i-a dat și valoare de supraviețuire. Ceea ce e ok într-o anumită măsură. Cum spuneam în ultimul articol, punem accent pe individualitate iar asta face musai ca independența să fie inclusă la pachet. Pentru că, dacă vreau să fiu independent, asta presupune orientare pe sine, pe obiectivele mele și pe o cantitate inevitabilă de ego-centrare care să facă posibilă negocierea amiabilă (sau nu) a intereselor mele autentice.  Independența se bazează pe ego, pe autosuficiență și pe automotivare – Eu sunt ok cu mine, Eu mă pot descurca, Eu fac față, Eu știu ce vreau.  Până aici, totul perfect. Problema se iscă însă din complexitatea umană. Pentru că așa independenți cum putem ajunge să fim, nu putem fi total independenți din punct de vedere emoțional. Avem nevoie de conectare și de atingere, avem nevoie de intimimitate și de apropiere, atât din punct de vedere fizic cât și emoțional.  Dacă scap din copilărie cu schemă activă de abandon și respingere și cu tendința de a supra-compensa atunci independența devine valoarea mea distinctivă, convingerea din spatele schemei fiind aceea că orice ai face, până la urmă nu te poți baza decât pe tine, pentru că ceilalți te vor părăsi. Dependența relațională este la rândul ei la capătul celuilalt pol al aceleași axe. Știu că până la urmă orice aș face voi fi părăsit, așa că încerc să fac lucrurile cât mai dificile și mă ancorez de partenerul de relație, legându-l de gard cu vinovăția.

Așa se face că, de cele mai multe ori, orice independent convins are parte de dependentul lui (sau ei). De ce? Poate pentru că pentru orice om care e gata să ia totul se găsește unul gata să-i dea totul. Inclusiv responsabilitatea. Independentul este tentat să asigure toate ouăle din coșul existențial, așa că va prelua entuziast cât mai multe apecte ale relației. Dependentul  introduce neajutorarea în sistem, aceptă incapacitarea  și dă cât mai multe responsabilități. În mod distractiv, independentul se va simți compleșit  de responsabilitate și foarte singur, iar depedentul neluat în seamă și nerespectat. Niciunul dintre ei nu va conștietiza că generează singur propriile probleme, de vreme ce unul se teme să dea responsabilitate, iar celălalt se teme să o preia. Nu vor băga de seamă că au aceeași problemă, manifestată diferit. Și nici că ambii au nevoie să se aducă la mijlocul axei. Asta ar presupune ca independentul să aibă curaj să-i fie frică să se bazeze  emoțional pe alte persoane, iar dependentul să aibă curaj să-i fie frică de responsabilitatea propriei identități. Independentul are de învățat că beneficiile apropierii merită riscurile pierderii relației, iar cel de-al doilea că poate fi acceptat drept cine își dorește să fie.

Carevasăzică, dacă sunteți în situația în care trageți căruța existențială ca un independent convins, adică cu restul de cai urcați în ea, poate că e momentul să vă opriți și să vă întrebați cum ați ajuns în hățuri. Dacă, dimpotrivă, sunteți dintre caii din căruță aveți să vă întrebați cum v-ați urcat în ea și, mai ales, de ce nu vă dați jos.

 

Flexibilitatea și viața de fiecare zi

cum-se-traduce-flexibilitatea-in-viata-de-fiecare-zi

Trăim într-o lume în care am decis să punem bază pe individualitate. Ceea ce e mai mult decât în regulă. Dar, ca orice lucru, asta vine la pachet cu multă presiune pe decizia individuală dar cu puține prescrieri obligatorii din afara individului. Societatea ne dă astăzi doar câteva repere, mai degrabă legale decât morale. Avem dreptul să facem orice, atât timp cât nu încălcăm legi. Dreptul de a face orice are nevoie să fie însoțit de flexibilitate, atât aplicată la propria persoană, cât și la cei din jurul nostru. Așadar, cum se traduce flexibilitatea în cotidian, de ce a devenit esențială și cum pot să o exersez?

O să încep cu accentul pe individualitate. Putem fi autentici, de la coafură la drumul în viață. Și societatea ne acceptă autenticitatea cu mult mai multă larghețe și ușurință decât o făcea pe vremea bunicilor noștri, de pildă.  În consecință, ne putem alege drumul de viață fără atât de multă luptă pentru impunerea punctului de vedere. Ce primim la pachet este lipsa unei rețete care să ne garanteze succesul. Pentru că, deși în principiu societatea îți dă mână liberă, nu îți garantează că rețeta pe care o adopți va fi una de succes.  Aici întră în joc flexibilitatea pentru că ea îți dă dreptul să te răzgândești și să te repliezi pentru o nouă încercare. De vreme ce autenticitatea prespune să găsești diferențiatorul tău,  ai nevoie să accepți că nu-ți garantează nimeni că îl vei găsi din prima. Originalitatea presupune măcar un pas necălcat până la tine, dacă nu întreaga cărare. Aș zice, așadar că, din punctul acesta de vedere, al exprimării individualității, flexibilitatea se traduce prin dreptul la răzgândire, la tatonare și (mai ales) la greșeală. Morala fiind că e inevitabil să greșești, important fiind ce faci cu greșelile tale și că ai de ales dacă vrei să urmezi rețeta care garantează succesul dar te face similar sau te abați de la ea și își asumi riscul să experimentezi cu ingredientele care îi conferă originalitate (vezi individualitate).

Cele de mai sus se aplică la propria persoană, dar haideți să vedem de ce avem nevoie de flexibilitate în raport cu ceilalți. O să încep aici cu importanța ei în rolul de părinte. Copiii „epocii autenticității” pot să ajungă oricine și să aleagă orice îi definește. Asta face virtual imposibil să fie eficienți.  În rolul de părinte, flexibilitatea se traduce prin răbdare și toleranță, care, de altminteri, devin virtuțile de bază. Părintele are nevoie să aștepte cu răbdare ca omul în devenire din fața lui să își găsească drumul și are nevoie de toleranță pentru a putea gestiona diferențele dintre ce crede el (părintele) că are de urmat progenitura și ce crede aceasta că i se potrivește în căutarea scânteii de autenticitate care îl definește.

Aplicat la restul lumii înconjurătoare flexibilitatea se traduce prin acceptarea diversității și prin exersarea selectivității. Doar așa devine posibil să nu fim intoleranți. Nu poți pune accent pe exprimarea autentică a individului și, în același timp, să-l oprimi pentru ce exprimă.  Ai dreptul de a selecta oamenii asemănători ție, dacă asta face parte din felul tău de viață, dar, de vreme ce pui accent pe individ, pierzi dreptul de a-i eticheta negativ diferențele.  Exprimarea identității nu presupune doar dreptul de a-ți vopsi părul verde cu mov ci și pe acela de a trăi conform identității tale sexuale sau conform credințelor tale (fie ele regioase sau nu). Morala fiind aceea că energia pe care societatea de acum 100 de ani o investea în uniformizarea și ostracizarea diferențelor are nevoie să fie direcționată în acceptarea și acomodarea diversității.

O să închei spunând că prețul plătit pentru inflexibilitate este nefericirea. Indiferent că va deriva din tristețea neadaptării (și a însingurării) sau din frustrarea sau furia neacceptării (și a intoleranței), nefericirea este singura alternativă a lipsei de flexibilitate în viața de fiecare zi.

(imagine: www.tnasolutions.com)

Vedem oamenii cu adevărat sau îi inventăm?

vedem oamenii cu adevărat

“Frumusețea e în ochii privitorului”, zice filozoful. Ei bine, nu e adevărat! Vă spune psihologul, totul e în ochii privitorului. Ce mă face să spun asta? Am avut și eu experiențe care mi-au demomnstrat cât de simplu este să inventezi omul la care te uiți. Credem că suntem obiectivi, dar, după cum am mai spus de multe ori, creierul nostru nu caută adevărul obiectiv ci pe acela care ne validează credințele, ori pe cel care ne adresează nevoile de moment. Și câteodată ne trezim (chiar și după ani de zile) în fața evidenței că am fost, vorba aceea, pe alăturea cu drumul. Așa că mă gândesc că e un moment la fel de bun ca oricare altul să ne gândim de ce anume inventăm oamenii și cum anume am putea, măcar din când în când, să ne asigurăm că vedem omul real din fața noastră.

O să încep cu prima parte, cea în care o să încerc să explic de ce sfârșim prin a avea o relație cu imaginea despre om și nu cu omul în sine.  În primul rând, de cele mai multe ori, nu știm ce vrem și nici măcar foarte exact cine suntem. Credem că știm, dar de fapt nu ne înțelegem pe noi, darămite pe celălalt.  Și dacă nu ne înțelegem nu avem cum formula ce așteptăm și în ce condiții de la cel din fața noastră. Așa că, deseori, formulăm lucrurile vag, de genul “vreau să fiu fericită” sau “vreau să mă simt în siguranță” sau “vreau să fiu iubit”. Nu realizăm că dacă nu formulăm exact ce anume avem nevoie pentru a fi fericiți nu avem nicio șansă să ajungem la un grad de fericire (intermitentă dar existentă) ci doar la un grad de nefericire însoțit de speranța constantă că va fi mai bine. La fel, de vreme ce nu știm să formulăm ce anume exact are de făcut omul pentru a ne oferi siguranță, sfârșim prin a rezolva lucrurile prin formalitatea (legală dar nu emoțională) a unui certificat de căsătorie. Nu în ultimul rând, dacă nu ne definim ce anume avem nevoie pentru a ne simți iubiți, sfârșim deseori cu un om care ne-o iubi el dar nu într-un fel care să ne folosească și nouă la ceva.  Doar că problema este că trăim și asta ne ocupă toată ziua, așa că nu mai rămâne și timp pentru auto-cunoaștere. În plus, toate filmele și cărțile ne vântură pe la nas conceptul conform căruia sufletul pereche vine “ready-made”, cu livrarea exactă a tuturor lucrurile de care avem nevoie. Așa că odată ce etichetez omul ca “suflet-pereche” refuz să accept că nu se potrivește și rumeg la nefericire (vezi lipsă de afecțiune, respingere ori indisponibilitate) constant, însoțit de credința neclătinată că fericirea e “pe vine”.

Următoarea problemă pe listă ar fi că nu numai că nu ne cunoaștem pe noi dar, mai mult, nu-i pricepem nici pe ceilalți. Și cum (cel mai probabil, conform paragrafului anterior) nici ei nu știu cine sunt, nu ne pot ajuta cu informații concrete. Așa că ce ne rămâne de făcut? Presupunem. Dacă măcar am realiza că o presupunere nu are obligația să devină realitate, tot ar fi o treabă. Dar nu, nu prea facem asta. Mai ales dacă presupunerea cu pricina ne adresează nevoia de afecțiune ori de validare. Nu știu dacă realizați, dar ne bazăm presupunerile despre ceilalți pe aparențe și pe echivalențe automate. Exagerând un pic, ajungem să credem că știm omul pe baza culorii ochilor, a cărților citite și a concluziilor trase printre rânduri, deși asta e similar cu a crede că ajunge să citești panoul din fața Centralei de la Cernavodă pentru a înțelege cum funcționează o centrală nucleară.

Ultimul mecanism demn de menționat este tendința noastră de a “îngheța fericirea” adică cea de a ne agăța de un moment bun și de a ignora toate semnalele de alarmă. De a nu vedea că o fi părut el începutul spectaculos dar că derularea relației nu mai are de mult treabă cu începutul cu pricina. În plus, simțim nevoia să încetăm să căutăm dragostea. Iar asta implică să considerăm că am găsit-o.

Ce putem face pentru a ne putea asigura că vedem omul real din fața noastră? Să ne asumăm durerea inerentă a obiectivității. În ceea ce ne privește și în ceea ce-l privește pe celălalt. Să ne chestionăm echivalențele automate. Un bărbat care își deschide ușa de la mașină e doar un bărbat cu maniere, nu unul care te iubește sau care te consideră importantă. La fel, o femeie care declară că își dorește copii este o femeie cu o dorință, nu una pregătită pentru maternitate.  Sau măcar, dacă luați de val nu apucăm să facem nimic din toate astea, să avem curajul să răspundem la întrebarea “e o relație bună care a dat de greu sau o relație proastă în care am stat prea mult?”.

(imagine – https://30secondrule.wordpress.com)

În căutarea jumătății – Diferența dintre depedență și interdependență

Incomplete puzzle with missing piece

Sunt de acord că suntem proiectați să avem relații. Fapt că vrem  relații de cuplu este una dintre consecințele acestui lucru (în combinație cu sexul, ce-i drept). Dar asta nu înseamnă că nu putem funcționa singuri, ci doar că ne simțim mai bine atunci când avem sentimentul că suntem conectați autentic cu alte persoane. Dacă nu înțelegem că se poate și de capul nostru, atunci pornim în căutarea „jumătății”. Aceasta este diferența fundamentală dintre dependență și interdependență.

Cred că cel mai bine pot explica diferența grafic, după cum urmează:

tall-human-silhouette_318-44430cross-of-plus-sign_318-27606  tall-human-silhouette_318-44430equal-mathematical-sign_318-59064   tall-human-silhouette_318-44430tall-human-silhouette_318-44430

Avem mai sus ecuația unei relații mature și armonioase, formată din doi indivizi, diferiți și funcționali. În care ambii admit că da, au nevoie unul de celălalt pentru a le fi mai bine și că își doresc să formeze o pereche. Insist, o pereche, adică doi indivizi separați care aleg să stea împreună. În ciuda faptului că au alte alternative.

However (vorba francezului), poveștile romantice ne explică altă variantă:

half siluettecross-of-plus-sign_318-27606      half siluette 2equal-mathematical-sign_318-59064       tall-human-silhouette_318-44430

Adică cea în care pornim la drum incompleți în căutarea unei jumătăți din noi. Dacă ajung să cred că unica mea soluție pentru a deveni un individ complet e să-mi găsesc ailaltă jumătate care umblă razna prin lume, atunci o să am tovarăș de drum disperarea. Căutarea însoțită de disperare e rețeta perfectă pentru găsirea unei relații disfuncționale. Nu numai că va tinde să idealizeze orice potențial partener (ascunzând cu dibăcie semnalele de alarmă) ci îmi va trimite constant mesajul că sunt neterminat, neîmplinit și incomplet.

Odată ajuns în relație, îmi voi investi partenerul cu responsabilitatea completitudinii mele, că doar e jumătatea mea, nu? Orice potențială amenințare de rupere a relației mă va rupe în două, readucându-mă la stadiul inițial de individ incomplet. Acesta este drumul către “nu pot trăi fără tine”, adică către dependența relatională.

Adevărul științific și pragmatic este că oricare dintre noi suntem imperfecți și incompleți. Doar că varianta romantică omite să ne spună că perfecțiunea nu există și că sentimentul de împlinire vine din interior. Ceea ce face imposibil să îl primești din afară.  Așa se face că o relație armonioasă are nevoie de interdependență adică de conștientizarea faptului că ne putem ajuta unul pe celălalt (practic sau emoțional) și că asta face mersul prin viață mai plăcut și mai ușor. Dar în timp ce facem asta, rămânem responsabili pentru propriile persoane și trasee de viață, celălalt având rol de tovarăș de viață benevol. Relațiile funcționale sunt flexibile. Azi am eu nevoie de ajutor, mâine partenerul meu de viață. Dar, cel mai adesea, suntem în relație pentru că ne bucurăm unul de celălalt și pentru că, dincolo de conflictele inerente (generate de faptul că suntem diferiți și distincți) ne simțim bine împreună.

Deci, dacă ești în căutarea jumătății, rezolvarea nu este undeva prin lumea largă ci în interiorul tău. Acolo poți găsi echilibrul de care ai nevoie pentru a te putea proiecta ca egal într-o relație de cuplu.

(imagine: wearemadisoncounty.org)

Cine e șeful? Tu sau furia ta?

cine e seful tu sau furia ta

Așa cum am promis, astăzi discutăm despre cum ne putem stăpâni furia și cum o putem manifesta  fără să arătăm ca Hulk. Spuneam în articolul de săptămâna trecută că furia este o emoție normală. Nici bună, nici rea. Firească.  Totuși, dacă devine explozivă sau cronică, așa firească cum e ea, poate avea consecințe serioase pentru propria persoană și pentru relațiile mele sau pentru cariera personală.

Să începem prin a demonta câteva dintre miturile despre furie.  “Nu e sănătos să îți reprimi furia. Furia trebuie exprimată”. Adevărul este că, deși e adevărat că reprimarea furiei nu ajută la sănătate, nici exprimarea ei fără rețineri și după cum îmi poate dicta impulsul de moment, nu e mai sănătoasă. Nici pentru mine, nici pentru relațiile mele. Mai mult, izbucnirile de furie nu fac decât să agraveze problema de fond. “Furia, agresivitatea și intimidarea te ajută să îți impui punctul de vedere”. Probabil că da, dar pe moment. Cu furie și agresivitate obții frică, nu respect și nici înțelegere. Așa că cel din fața ta poate concluziona că “a înnebunit marmota” și poate ceda din teamă sau din înțelepciune, dar rezultatul nu va fi de durată. “Furia e naturală și deci nu poate fi gestionată.” E adevărat că e naturală și firească. Doar că nu furia ne creează probleme ci comportamentele prin care o manifestăm. Iar pe acelea le pot controla. “Managementul furiei  presupune să înveți să-ți reprimi furia”. Complet greșit. Managementul furiei nu presupune să nu te mai înfurii pentru că acest lucru e imposibil. Ci presupune să înțelegi cum te înfurii, să înveți metode adaptative de a-ți gestiona supărarea și de a o exprima constructiv și fără victime colaterale.

Le ce ajută manegmentul furiei?  În primul rând, ajută la sănătate. Dacă a fi furios devine un mod de viață, atunci operezi constant la un nivel înalt de stres. Lucru care nu ajută nici imunitatea și nici tensiunea arterială.  În al doilea rând, ajută la menținerea neuronilor în bună stare. Furia este înalt consumatoare de energie psihică. Poate că vă amintiți că atunci când vă înfuriați zdravăn totul se tranformă într-o nebuloasă în care singurul lucru pregnant e furia. Nu vă mai puteți concentra, nu mai puteți avea o viziune de ansamblu a situației.  În al treilea rând, managementul furiei face bine la carieră. Pentru că odată ce furia e ținută sub control, poți opera cu lucruri precum critica constructivă, diferențe de opinie și negocierea creativă.  În plus, poți avea o șansă să inspiri respect profesional și nu teroare profesională.  Nu în ultimul rând, te ajută să îi transformi pe cei apropiați ție din victime colaterale în participanți benevoli la viața ta.

De ce ne înfuriem? La prima vedere ai crede că furia are legătură doar cu evenimentul  sau persoana din fața ta. Totuși, de cele mai multe ori, și mai ales dacă gestionarea furiei devine o problemă, furia este doar emoția de suprafață iar problema de bază este alta.  Sentimente precum cel de nesiguranță, de vinovăție, de rușine ori de vulnerabilitate pot fi, de fapt, motivele unei izbucniri necontrolate de furie.  În plus, de multe ori exprimarea furiei este mai acceptabilă social decât manifestarea rușinii ori a fricii.  Dacă, de exemplu, îți este aproape imposibili să accepți compromisuri sau dacă nu îți este la îndemână să exprimi alte emoții în afară de furie ori dacă iei personal orice opinie contradictorie, atunci probabil că furia este doar vârful icebergului. O copilărie dificilă sau o adolescență neînțeleasă de către părinți ori experiențe de viață dificile pot reprezenta partea nevăzută pe care se sprijină furia.

Dialogul interior, adică felul în care interpretez realitatea este și el un factor care poate favoriza accesele de furie.  Iată câteva dintre tiparele congnitive comune și disfunționale care ajută la tranformarea în Hulk.

  • Generalizarea – “Mă întrerupi ÎNTOTDEAUNA”, “NIMENI nu mă ia în seamă”, “Nu ții cont de mine NICIODATĂ”, “TOATĂ LUMEA mă ia în bătaie de joc”. Generalizarea are natura de a da impresia unei conspirații universale împotriva mea și, ca atare, mă face să mă simt încolțit și potențează furia.
  • Folosirea obsesivă a lui “trebuie” . Celebrul și deseori utilizatul “trebuie” vine cu nu numai cu un grad de inflexibilitate dar și cu o aparentă validare generală a ceea ce este, de fapt, doar un principiu personal. Exprimarea de genul “Trebuie să ajungi la timp” îți permite, mai apoi, să te înfurii justificat, în ciuda faptului că nu există vreo lege imuabilă care să interzică cetățeanului cu probleme de time management să rateze momentul precis al sosirii.
  • Citirea gândurilor și concluziile unilaterale – adică presupunerea complet eronată că tu știi ce gândește sau simte celălalt și că ceea ce a făcut a fost intenționat menit să te rănească. Ideea este că suntem ego-centrați, adică atenți la propriile persoane. Așa că, în relațiile cu ceilalți suntem beneficiari secundari sau victime colaterale. Rareori se trezește cineva de dimineață special pentru a ne face nouă probleme.
  • Căutarea nodului în papură – derivă, de regulă, din imposibilitatea de a exprima care este, de fapt, problema mea. Dacă colegul meu a fost avansat în locul meu, nu pot protesta direct dar îi pot face zile fripte. Sau dacă am nevoie de atenție sau afecțiune și nu le primesc de la partenerul de viață e mai simplu să mă asigur că penalizez orice urmă de dezordine produsă de el decât să îmi exprim vulnerabilitatea sau dependența emoțională.
  • Blamarea generală– de vreme ce oricine altcineva în afară de mine este vinovat de ceea ce nu-mi convine, e clar că e nedrept ce se petrece și devine firesc să fiu furios. Singurul lucru de luat în calcul cu blamarea generală este că atunci când doar alții par să fie de vină, cel mai probabil mă fac că nu văd care este responsabilitatea mea.
  • Sindromul buricul pământului – adică interpretarea realității ca fiind despre mine. MIE îmi taie calea în trafic, de MINE își bate joc, țipă la MINE. Există și alternativa în care înțeleg că ceea ce face sau spune un alt om, spune ceva despre el nu despre mine. Așa că probabil nu-mi taie mie calea, ci se grăbește sau așa merge el cu mașina,  nu de mine își bate joc, ci este needucat și își exprimă frustrarea neadcvat și nu țipă la mine ci  ridică vocea pentru a se face ascultat ori pentru a intimida.

Procesul de tranziție de la stadiul în care furia mă gestionează pe mine la cel în care eu îmi gestionez furia presupune mai mulți pași. De la identificarea problemelor din spatele furiei mele, la câștigarea obișnuinței unui dialog interior care să faciliteze o intensitate gestionabilă a furiei și încheind cu exersarea unor modalități  de exprimare a nemulțumirii prietenoase, constructive și, mai ales, în timp util.  Spuneam mai sus că furia este înalt consumatoare de energie. Oare câte lucruri ai putea face cu energia pe care astăzi o investești în furie și în managementul consecințelor ei?

(imagine: sonypictures.com)