Atenția – Micul Dumnezeu la purtător

by Leave a Comment

atentia

Suntem bombardați în fiecare moment de un număr infinit de stimuli sau biți, cum vreți să spuneți. Unealta pe care o folosim pentru a face față bombardamentului informațional cu pricina este atenția. Mie îmi place s-o numesc Micul Dumnezeu la purtător. De ce? Pentru că așa cum originalul a creat lumea(conform poveștii biblice), la fel facem și noi. Adică ne creăm (și recreăm, dacă-i nevoie) lumea (vezi realitatea) individuală și paralelă cu alte realități (ale celorlalți de lângă noi).

Aici găsiți un test care vă ilustrează ce vreau să spun. Vă rog să vedeți despre ce este vorba înainte să mergeți mai departe. Nu de alta, dar așa e mult mai distractiv.

Ei bine? Cum a fost? V-a dat de gândit? Așadar, avem un film și o instrucțiune. Pe care o urmăm și, la sfârșit (odată cu schimbarea instrucțiunilor) avem dovada că lucrurile la care nu suntem atenți, nu există în lumea noastră. Și-acum imaginați-vă că în viața de zi cu zi funcționează fix la fel. Doar vocea e una diferită.  La început va fi cea a părinților noștri, apoi a noastră.  Instrucțiunile constau din îndemnuri, pilde și convingeri. Pe care începem să le achiziționăm încă de mici. Toate la un loc vor determina care sunt stimulii pe care îi luăm în considerare în construirea lumii noastre.  Ce nu se încadrează, va trece cu vederea la fel de simplu și pe negândite ca ceea ce s-a petrecut în film.

La asta ajută inventarierea convingerilor și a îndemnurilor personale. La conștietizarea principiilor pe care le folosesc în interacțiunea mea cu infinitul informațional. Ce încerc să spun este că trăim într-un univers virtual al tuturor posibilităților. Și că alegem. Nu contează dacă pe baza unor criterii conștiente sau inconștiente pentru că până la urmă, nu-i așa, curentul electric ne curentează și dacă nu știm că trece prin priză. Conștientizarea lor e primul pas. Abia apoi pot decide dacă vreau să schimb ceva în formularea lor.

Nu e ușor. De nu mă credeți încercați să decideți în poza din deschiderea articolului, care dintre câini și pisici sunt desenați complet. Dar, indiferent de cât de complicat o fi să ai un strop de obiectivitate, merită. Alegerile acestea se reflectă în tiparele noastre relaționale, adică în tipul de partener pe care ni-l alegem. Sau stau la baza profețiilor auto-împlinite. Ne selectează tipul de feedback primit din lumea înconjurătoare.  Și toate astea, pe tăcute, cu naturalețe și fără de explicații. La fel de simplu și de natural cum n-am văzut “ursul” din film. Că de aceea îmi place să spun că este Micul Dumnezeu la purtător. Pentru că atenția face posibil ca, îndată ce  ajungi adult, să îți faci lucrurile cu mâna ta, în timp ce pare că se ocupă altcineva – destinul, conspirația sau, de ce nu, chiar Dumnezeu, cel Mare și, sigur că da, atotputernic.

(imagine : www.ucl.ac.uk/vdu/oldvdu/research_williams.html)

Vrei să ai rezultate mai bune? Ia o pauză!

by Leave a Comment

vrei rezultate mai bune

În timp ce mă documentam pentru articolul de față mi-am adus aminte de un slogan sarcastic de pe vremea tinereții mele organizată pe bază de planuri cincinale și, evident,  comuniste –  „pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”.  Sigur că suntem toți de acord că timpurile erau greșite, dar, vă vine să credeți sau nu, 90% din zicală e corectă. Științific demonstrat. Vrei să ai rezultate mai bune? Ia o pauză!

Trăim într-o lume în care galopăm la viteză maximă. În care e nevoie să fii vigilent permanent și să ”agăți” orice oportunitate care îți poate muta cariera sau viața personală înainte. În care abia după ce ai dat „maximum ce poți da” ai dreptul să te odihnești. O lume în care două săptămâni de concediu sunt un lux, trei săptămâni o excepție și o lună un miracol. Oricum, așa puțin cum e, concediul trebuie meritat deci presupune munca susținută în restul timpului.  Și nu-i așa – cât de bine se simte să fii în controlul complet al vieții tale, pe deplin focusat pe ceea ce e important pentru cariera și pentru viața ta personală.  Atât de bine încât ultimul lucru care îți trece prin cap sau pare să aibă vreo rațiune ar fi să iei o pauză.  Totuși, știința ne contrazice.  Pentru că, deși e de acord cu faptul că a avea sentimentul că ești în controlul vieții tale e un lucru bun, ne spune și că nu avem în mod real capacitatea de a susține eforturi concentrate și intense pe durate lungi de timp și că, oricât de entuziaști am fi, creierele noastre obosesc și, implicit, dau randament scăzut.

Nu ne dăm seama pentru că semnele nu sunt evidente de la început. Ar fi simplu dacă am începe să picotim sau ne-ar „cădea capul” de oboseală. Dar nu se întâmplă așa. Ci devenim mult mai ușor de distras către alte preocupări. Nu întâmplător, studiile arată că ora 15.00 reprezintă un vârf de expunere pentru Facebook. Nu pentru că suntem chiulangii simultan, ci pentru că obosim.

A venit momentul să redefinim, pe baze reale, ce înseamnă o pauză. Mulți dintre noi o asociem cu statul degeaba. Ei bine, mai gândiți-vă – cercetările arată că e puțin mai complicat, cel puțin pentru creierele noastre. Din contră, pauzele au rol de sedimentare și organizare a informației în scopul de a ne pregăti mai bine pentru momentul următor. Deci următoarea dată când stai degeaba,  creierul tău nu pierde vremea.  Fie că se străduiește să înțeleagă și să fixeze informațiile noi, fie că încearcă să găsească soluții pentru problemele care te preocupă sau caută să găsească căi de rezolvare a conflictelor tale active. Din punctul creierelor noastre de vedere, somnul este inclus și el la capitolul pauză. La fel și „visatul cu ochii deschiși” sau nevoia imperioasă de a juca solitaire pentru vreo zece minute exact când ți-e lumea mai ocupată. Alt detaliu important este că, deși are rolul lui, concediul nu rezolvă problemele vieții de zi cu zi.

Ne place sau nu, avem nevoie de pauze în fiecare zi a existenței noastre. Privind lucrurile pragmatic, fie că vrei, fie că nu, creierul tău va lua și pauze. Dacă accepți asta, atunci următorul pas este să preiei controlul și să i le oferi cât mai eficient posibil. În schimb, te va răsplăti cu mai multă putere de concentrare și mai multă energie.

Tu cum procedezi acum? Ce pauze îți acorzi? Ce semne te fac să simți că ai obosit? Când e momentul să te oprești un pic? Când nu-ți mai simți fundul de la statul pe scaun? Când ai dubii cu privire la posibilitatea de a ajunge în timp la toaletă? Când ochii te fac să te întrebi dacă sudezi sau faci un pivot în excel? Sau când durerea de cap aduce cu mahmureala, dar fără beneficiile care să merite suferința?

Eu am găsit un studiu care concluzionează următoarele:

  • Cea mai eficientă pauză este cea până în prânz. Tradus pe scurt, în loc să tragi ca un disperat până la masa de prânz și apoi să te recompensezi cu multă mâncare, găsește-ți 10-15 minute în care să te rupi de draftul de contract la care lucrezi și să faci ceva care îți face plăcere. Iar asta presupune că nu, nu ajunge să faci o pauză de la word, trecând la excel. Ci e nevoie să bei o cafea uitându-te, pur și simplu, pe geam sau discutând cu un coleg despre Star Wars sau orice altceva pe pasionează sau amuză. Cel mai probabil aici nu putem include nici următorul task de pe lista de to do.
  • Pauza cu pricina pare să ajute nu numai la moral dar și la sănătate. Participanții la studiu care au declarat că au obiceiul cu pricina au declarat și că mânâncă mai sănătos, că au doar rareori dureri de cap sau de spate. Ceea ce părea să-i ajute să fie mai mulțumiți de job-ul și de performațele lor și, implicit, să fie mai des promovați.
  • Cantitatea contează, nu și durata, studiul concluzionând că participanții care luau pauze mai scurte dar mai dese beneficiau de mai multă putere de concentrare. Studiul nu a găsit vreo formulă care să ateste că o anumită durată ar fi mai benefică decât alta ci doar că frevența sporită ajută.

Eu cred în lucrurile simple și logice. Iar cele de mai sus bifează ambele criterii. Acestea fiind zise, să reformulăm lozinca străveche în „pauzele mici și dese, cheia marilor succese”.

(imagine: www.scrubly.com)

Cum să stai călare pe dragon – Încăpățânarea și managementul ei

by Leave a Comment

managementul încăpățânării

Sunt sigură că ați primit admonestări în copilărie legate de încăpățânare. De fapt, mai mult sau mai puțin, în copilărie tindea să fie categorisită ca încăpățânare orice încercare de a face invers decât se așteaptă de la tine pentru mai mult de 30 de secunde (aici, evident că aștept comentarii de la fiica mea). Știți deja că eu pun la mare preț contextul. În cazul de față contextul face, de multe ori diferența între încăpățânare și perseverență. Altfel spus, perseverența este o încăpățânare într-o direcție considerată ca fiind greșită.

De unde ni se trage încăpățînarea? În primul rând de la instinctul de apărare. Încăpățânarea previne ceea ce se numește „datul înapoi”, adică pare că ne împiedică să pierdem teren în relațiile cu ceilalți. Vine la pachet cu percepția că nu putem ceda și că este absolut necesar să ne apărăm punctul de vedere. În cazul acesta, concesia vine la pachet cu umilința de a nu fi putut să îți aperi punctul de vedere. În al doilea rând, e util să ne amintim că orice relație implică, până la urmă, un skadenberg între interesele mele (emoționale, relaționale sau de orice alt fel) și ale celuilalt. Aici, concesia înseamnă supunere sau slăbiciune. Încăpățânarea ne poate oferi iluzia deținerii puterii sau a controlului relației. În al treilea rând, deși nu ne place să auzim asta, ținem scoruri. Așa încât încăpățânarea poate deveni un instrument eficient prin care îmi frustrez (vezi plătesc polițe) adversarului relațional.

Totuși, de vreme ce ne uităm la cum să stăm călare pe dragon, haideți să vedem cum ne descurcăm cu încăpățânații, respectiv cu cei care perseverează în direcția opusă celei pe care ne-o dorim noi. Haideți să luăm în calcul câteva situații în care apare încăpățânarea.

Prima ar fi cea în care omul simte nevoia de a-și susține punctul de vedere, de a își afirma opinia. Popular, tendința de a face acest lucru se exprimă prin „Gică-contra”. De aici rezultă, că oamenii încăpățânați și mai ales cei care refuză să discute rațional motivul încăpățânării lor sunt, de regulă, cei care au probleme cu stima de sine. Pentru ei, e important să își afirme opinia și nu le pasă de consecințe. Dacă dați peste modelul acesta de încăpățânat, atunci aveți nevoie mai întâi să securizați relația, adică să asigurați omul că îl apreciați. Încercarea de a-i explica ce consecințe pot apărea e inutilă, de vreme ce nu asta e problema lui (sau ei).

O altă situație, ar fi teama de schimbare. Asta se regăsește la încăpățânații „tradiționaliști”. În cazul ăsta aveți nevoie să găsiți asemănările între situația „tradițională” (vezi curentă) și cea nouă. Aveți de gestionat și adresat temerile omului cu privire la schimbare și abia apoi puteți discuta despre avantajele schimbării.

Următorul generator de încăpățânare este ceea ce în vânzări se definește ca „motivul ascuns”. Mai direct, spus situația în care omul consideră că motivul lui nu poate fi comunicat, cel mai probabil pentru că îl crede de neaaceptat sau nepotrivit. Așa că, de vreme ce nu poate spune care e problema lui, va folosi încăpățânarea ca pe un fel de deghizare. Ce puteți face este să încercați să gândiți cu mintea lui și să vedeți dacă puteți repera sau intui motivul buclucaș.

O altă situație este generată de teama de a fi considerat prea adaptabil. Altfel spus aplicarea în practică a credinței că omul de valoare nu spune „da” din prima. Aici aveți nevoie de timp și de răbdare. Și de simt ludic pentru a intra în jocul omului, pretinzând cot la cot cu el că nu știți care e decizia finală.

Încăpățânații sunt și ei oameni. Cea mai bună dovadă e că și noi, cei perseverenți, am fost încăpățânați de multe ori.

(imagine :gwynteatro.wordpress.com)

Arta de a sta degeaba

by Leave a Comment

arta de a sta degeaba

Sunt sigură că în copilărie ați avut parte de cel puțin o porție de „castane” părintești servite cu ocazia statului degeaba. Atunci, la începuturile vieții, statul degeaba părea să fie o chestie la îndemână. Făcutul de ceva părea mai complicat și, lucru deloc de neglijat, părea și mult mai mult apreciat de oamenii adulți din viața voastră. Vremurile au trecut și azi, adulți fiind, sunt sigură că vă pricepeți al naibii de bine la făcutul de ceva. Problema e… Oare vă mai amintiți de arta de a sta degeaba?

Ei bine, din experiența mea de cabinet, arta statului degeaba s-a pierdut cu desăvârșire. Văd eu asta în spaima din ochii clienților mei care primesc tema „în week-end, te rog să stai degeaba două ore”. Cum adică să stau degeaba, mă întreabă? Adică ce să fac? Opusul lui ceva, adică nimic, zic eu. Adică cum nimic, să stau așa cu ochii pe pereți, întreabă Păi, cum stăteai degeaba când erai copil, insist eu eu de fiecare dată.

Și vă întreb… Cum se simțea statul degeaba copil fiind? De ce era nevoie de tot efortul și morala parentală pentru a ne extrage din starea aia? Doar pentru că atunci puteam sta, de tâmpiți, cu ochii pe pereți? Sau, nu cumva, pentru că ceea ce se vedea ca „stat degeaba” era de fapt o stare de atenție și conectare cu propria persoană? O stare în care nu conta decât relaxarea și bucuria de a trăi acel moment de visare sau de odihnă ori de experimentare deplină a unei senzații (fie ea și sub forma pământească a înghețatei preferate)?

Chestia este că „a nu face nimic” este un eveniment în sine. Implică coborârea de pe roata zilnică a existenței active. Momentul în care te oprești din dusul copiilor la școală, mersul la serviciu, participarea la ședințe, pregătitul mesei, spălatul pe dinți sau orice altceva. „A nu face nimic” este intervalul de timp scutit de orice „trebuie”, orice „ar fi bine să”, orice „se așteaptă de la mine să” sau orice altă ordine sau rutină a lucrurilor.

Termenul cel mai apropiat de starea pe care încerc să o definesc ar fi „La dolce far niente”, adică literal „a face dulcele nimic”. Momentul de liniște în care pare că timpul stă pe loc, gândurile vin și pleacă, fără un scop sau o finalitate, în care mă limitez la plăcerea senzațiilor și trăirilor mele și care se sfârșeste doar atunci când decid eu. „Nimicul dulce” e timpul dedicat mie exclusiv, departe de lumea dezlănțuită. Un moment de vid existențial în care toate sunt deopotrivă aproape și departe, în desfășurare și oprite, în care toate posibilitățile există simultan și echidistant față de propria mea persoană.

Nu știu ce inseamnă pentru voi a sta degeaba, „a face dulcele nimic”. Pentru mine poate fi orice, de la a mă bucura de un pahar de vin roșu și vechi la tristețea de a termina o carte bună sau la privitul în gol în compania unui apus (sau răsărit) de soare.

Deci, mai stăpâniți arta de a sta degeaba? Si dacă da, cînd ați gustat ultima dată din „dulcele nimic”?

(imagine: http://contemplareltodoylanada.blogspot.ro/)

De ce e util să existe viață după muncă

by Leave a Comment

de ce e util sa existe viata si dupa munca

Chiar dacă acum sunt de altă parte a baricadei, după ceva timp petrecut în câmpul muncii corporatiste știu și eu, așa cum știți și voi că “se caută” oamenii dedicați muncii lor. Dar oare ce înseamnă asta? Dacă ne uităm în dicționar, dedicat înseamnă “consacrat unei îndeletniciri”. În dicționarul organizațional însă dedicat e interpretat, de multe ori, ca fiind echivalent cu 10 sau 12 ore de muncă. Omul muncii care are și viață personală devine astfel “detașat de realitățile de business”, adică neimplicat, nededicat profesiei și, implicit, companiei pentru care lucrează. Ajungem pe nesimțite la situația în care a pleca la terminarea programului oficial echivalează cu “a sparge ușa”, în care nu răspunde la email-uri sau telefon în concediu este o dovadă de nepăsare și, în care a pleca fără laptop-ul companiei acasă te lasă fără posibilitatea de a menționa orele lucrate în timpul tău liber și fără vreo dovadă că ești “implicat activ în business”. Am auzit scuze de genul: “Îmi pare rău că am întârziat, dar nu vroiam să plec primul. Am așteptat să plece altcineva înaintea mea.” Știu oameni care au pierdut relații dragi lor pentru că cei de lângă ei nu mai vedeau decât omul lipit de laptop. Știu oameni care nu au plecat în concediu de ani de zile. De ce e util să existe viață după muncă?

A nu avea posibilitatea sau, mai exact, a nu-ți crea posibilitatea de a te detașa de munca ta creează mai multe probleme. Prima și cea mai evidentă este consumul de resurse iar sindromul de burnout e rezultatul final. Dacă pe temen scurt un „heirup” poate avea justificări și beneficii, pe temen mediu și lung efortul peste limită și imposibilitatea de a te rupe zilnic de legătura cu munca se întoarce împotriva ta. Performanța de top nu poate fi susținută decât prin alternarea efortului cu odihna (mentală, fizică și psihică). Companiile deștepte țin cont de asta. Dar, ca în orice lucru, deșteptăciunea nu e de găsit pe toate drumurile.

Următoarea problemă este că atașarea permanentă de muncă te „de-atașează” de restul lucrurilor sau persoanelor din viața ta. Care persoane pot înțelege logic care este rațiunea dedicării tale exlusive dar emoțional, de vreme ce nu se mai simt conectați cu tine, se vor distanța la rândul lor.  Oamenii care contează pentru tine nu vor mai avea ce e mai bun de la tine ci ce mai rămâne din tine după muncă. De cele mai multe ori oboseală, nervozitate sau – pur și simplu – inerția de până la somn.

A treia problemă este că ai nevoie să știi ce e important pentru tine în afara muncii. Nu de alta, dar la un moment dat nu vei mai munci. Cultura japoneză pentru muncă asigură dedicație exclusivă în timpul vieții active și o totală dezorientare în afara ei (dezorientare rezolvată nu rareori prin sinucidere). Mulți dintre noi ne pricepem să ne gestionăm cariera dar suntem mult mai puțin pricepuți când vine vorba restul vieții noastre.

Știu care sunt constrângerile unei cariere. Le simt și astăzi pentru că acum 4 ani am decis să o iau de la început. Dar la fel de bine știu, și nu doar din cărți, că este absolut necesar să îți dedici timp pentru propria persoană. Și că nu poți aștepta asta de la compania la care lucrezi. Când e ultima dată când te-ai rupt de muncă și ți-ai dedicat timp pentru tine, fără să îți pese ce se întâmplă în următoarele două sau trei ore? Când e ultima dată când nu ai mâncat de prânz cu ochii în laptop? Când e ultima dată când nu ai lucrat deloc în week-end? Când e ultima dată când ai plecat în concediu, fără laptop și fără obligația de răspunde la telefoane sau mail-uri?

Dacă vrei să muncești eficient ai nevoie să trăiești. De asta e util să existe viață după muncă.

(imagine: euchoo.net/blog.bk/node/180)

Autodezvaluirea – lupta dintre frica de respingere și dorința de intimitate

by Leave a Comment

autodezvaluirea

Mie îmi place să definesc autodezvăluirea ca fiind lupta dintre frica de respingere și dorința de intimitate. Să mă explic…

Pare că noi, oamenii, trecem prin viață sub formă de broaște țestoase.  Diferit de ele, nu ne naștem cu o carapace ci suntem educați să o formăm. Poate că primul strat e format din prima lacrimă  pe care învăț să o ascund. Poate că următorul e reprezentat de prima frică pe care nu o recunosc pentru că trebuie să fiu puternic sau poate de prima așteptare transformată în dezamăgire.  Nu știu care e ordinea în care se așează acolo prima tristețe ascunsă de zâmbet, prima nedreptate pusă în scuze sau prima renunțare ca pavăză contra vinovăției. Nici prima minciună care ascunde gândul nepotrivit.

De fapt, oricare ar fi ordinea în care creștem o carapace în jurul adevăratului eu, tot ceea ce contează este că pe vremea maturității e pe deplin formată. Mii de secunde de vinovății, frici, tristeți sau furii au bătătorit-o  și antrenat-o să reziste. Deasupra se formează ultimul strat, cel care ne trece pe sub radarul existenței, format din imaginea despre care credem că ne avantajează în relație cu ceilalți.

În interiorul carapacei mă aflu eu, omul pe care experiența îl învață că e la adăpost înăuntru dar pe care nevoia de  împlinire relațională îl împinge în afară.  Gabriel Liiceanu se întreba: „oare oamenii dezbrăcați sunt goi?”  Eu cred că oricât de dezbrăcați am fi, nu suntem goi decât fără carapace.  Adică fără apărări, fără perfecțiune, fără nemurire.  Iar sentimentul ăsta e de natură să ne înspăimânte. Ca purtător de carapace, chiar dacă sunt respins, pot suporta durerea de vreme ce , eu – adevăratul eu – sunt protejat. Dar dacă mă arăt cu adevărat, odată ce dau jos, strat după strat, tot ceea ce e clădit pe baza de acceptabilitate și evitare a suferinței, rămân doar eu, cu sufletul meu cel adevărat la vedere, cu sensibilitățile la o atingere distanță, cu imperfecțiunile la discreția ochiului ridicat la rang de microscop.

Mai cred însă și că, de vreme ce  ne naștem fără carapace suntem proiectați să simțim intimitatea doar în afara ei.  Așa cum fizic, avem nevoie ca pielea să atingă piele, și sufletește avem nevoie de nivelul la care celălalt duce autodezvăluirea până la capăt. Orice nepotrivire între nivelul autodezvăluire al celor ce clădesc relația, se simte pentru cel mai vulnerabil (și deci mai în afara carapacei) la fel de dureros ca o furtună de nisip pe pielea cea mai fină.

Tot Gabriel Liiceanu zicea că, pentru a ajunge la intimitate e nevoie de proporția corectă între „a fi dezbrăcat” și „a fi gol”. Iar asta e ușor de demonstrat. Sunt sigură că cei care au aderat la acțiunea călătoriei în chiloți de la metrou au fost doar dezbrăcați, nu goi.  Să negi că ai o carapace e doar revoltă, nu intimitate.

Umblăm prea mult prin lume ca țestoase și prea puțin ca noi, cei adevărați. Și culmea este că, odată ce înveți că vulnerabilitatea e doar o stare, durerea rămâne inevitabilă, dar suferința devine opțională. Da, doare câteodată când te învârți prin lume fără carapace. Dar dincolo de vânătăile pe care le capeți inevitabil de la cei rămași țestoase, intimitatea experimentată cu cei pe care chiar ajungi să îi cunoști chiar merită. Și, nu numai că merită dar vindecă.

(imagine: www.gopixpic.com)

Când și cât ne putem baza pe intuiție

by Leave a Comment

intuition2

Aș începe cu o definiție a intuiției care mi se pare amuzantă. Adică cea care presupune că ea, intuiția este rezultatul a sute de ani de lipsă de gândire. Practic intuiția nu pare rezultatul unui proces de gândire ci „se simte”. Dacă întrebi unde, de cele mai multe ori indicația privește zona stomacului. Ca explicație, am auzit diverse. Opinii conform cărora este de origină divină. Altele care cred că sursa propulsoare ține de domeniul parapsihologiei. Am auzit chiar și implicații cosmice. Am auzit opinii care considerau că a-ți urma intuițiile este un proces benefic și altele care considerau același lucru echivalentul datului cu zarul.

Observatorul cognitiv din mine poate doar constata că „o intuiție” este o concluzie, cu suport emoțional (adică „simt că e așa”). Deși pare un proces care se desfășoară în întregime în interior este, de regulă, declanșată de un stimul exterior. Un amănunt procesat rapid, fie el o expresie facială sau orice altă bucățică de informație care se atașează de o problemă care mă interesează, care mă preocupă.

Ideea e că „știm” lucruri. Mai mult, știm o grămadă de lucruri și nu suntem nici măcar conștienți că le știm. Așa se face că putem considera intuițiile un fel de cogniții rapide care funcționează pe baza unui proces asociativ inconștient. Trecute fiind vremurile când intuiția avea o aură mistică, explicația științifică de azi consideră că intuiția, departe de a fi un moft emoțional, este rezultatul unui proces cognitiv performant. Un fel de proces de căutare rapidă a informației care se potrivește. Creierul preia informațiile și identifică în memorie printre amintiri și cunoștințe și selectează ce se potrivește cel mai bine. Odată făcută selecția, trimite în conștient direct răspunsul.

Cum explicăm, atunci, partea cu „se simte”? Ei bine, suportul emoțional provine tot din căutarea internă a informațiilor. Pentru că toate amintirile noastre sunt depozitate nu doar cu informații ci și cu emoții. Chiar dacă, la prima vedere, par informații, sunt de multe ori legate de amintiri. Dacă mă întreabă cineva cum se extrage radicalul, să zicem, informația matematică va reactualiza inevitabil și amintiri legate de scoală și emoții prinse de acele amintiri. Asta explică de ce intuiția se „simte”.

Nu există oameni fără intuiție. Mai exact, nu există oameni sănătoși fără intuiție. Cei lipsiți de intuiție sunt dintre victimele accidentelor cerebrale. Există doar oameni care se bazează pe intuiție, și oameni care o verifică. La extreme sunt cei care nu verifică și iau decizii rapide, dar nu neapărat corecte. (George Bush e considerat unul dintre aceștia) La cealaltă extremă sunt cei care se pierd în verificări și nu mai reușesc să decidă. Ca de obicei, procesul eficient e undeva între cele două, adică asculatarea intuiției după o verificare rapidă a ancorării ei în realitate.

Unde dovedește știința că intuiția e eficientă? Pe termen scurt și acolo unde rapiditatea răspunsului este esențială. La testele grilă, de exemplu. Ne putem baza pe ea și atunci când vine vorba de interpretarea comportamentului non-verbal al altor persoane. Altfel spus, intuiția e, practic, un fel de detector de minciuni la purtător.

Unde ne lasă baltă? Intuițiile, pe termen lung, o cam dau în bară. De exemplu, una dintre diferețele dintre cuplurile care rezistă pe termen lung și cele care nu reușesc este că partenerii din primul tip de cuplu nu dau curs intuițiilor cu impact negativ și nu le verbalizează. Altfel spus, nu vă bazați doar pe intuiție când vine vorba de afirmații serioas, sau care pot afecta o relație.

Intuiția nu ne ajută nici la deciziile cu caracter moral, pentru că emoțiile asociate sunt foarte puternice. Să luam un exemplu: dacă ieșiți acum pe stradă și vedeți un găligan care a luat la palme un pirpiriu de un metru și jumătate, intuiția vă va trimite în apărarea celui slab. Asta va face imposibil să aflați că cel pirpiriu este, de exemplu, pedofil.

Concluzia? Intuiția e un proces de gândire rapid, asociat cu emoții semnificative. Te poți lăsa în seama ei atunci când e nevoie de o decizie rapidă, dar e util să o verifici atunci când este vorba de acele decizii cu impact pe termen lung sau de situațiile în care poți deveni cu ușurință subiectiv.

Cum îmi place mie să spun, nu există lucru bun sau rău ci doar un context în care un lucru bun devine rău. Și invers.

(imagine: http://measureofdoubt.com)

Cum stai călare pe dragon – Oamenii agresivi și dificili

by Leave a Comment

dragon-fire-dragon-wallpaper

Aud deseori în cabinet despre șefi care par imposibil de suportat sau despre colegi cu mult tupeu. De regulă, omul care povestește ajunge să creadă că situația este fără de ieșire și că nu îi rămâne decât să suporte cu umilință, stroicism și stres neplăcerile cauzate de șeful sau colegul în chestiune. Eu le propun de fiecare dată să abordăm lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Adică în loc să se resemneze, să se întrebe ce poate face pentru a schimba situația. Eu numesc abordarea asta “cum să stai călare pe dragon”. Haideți să vedem cum se aplică abordarea cu pricina pentru oamenii agresivi și dificili, adică cum stai călare pe dragonul agresiv și dificil. Deci, dacă nu ai încotro și ai de purtat o discuție cu o astfel de persoană, e în avantajul tău dacă:

1. Discuți între patru ochi. Agresivitatea nu are legătură cu puterea ci cu lipsa ei. Cu nesiguranța. Doar oamenii nesiguri simt nevoia să supracompenseze prin agresivitate. Pot fi nesiguri de propria valoare, de ceea ce știu sau de poziția de putere din organizație sau de multe altele. Indiferent cum ar fi, mai ales dacă discuția se anunță în contradictoriu, ai mai multe șanse să obții flexibilitate și, implicit, mai puțină agresivitate, dacă nu are de dovedit și altora că el deține controlul.

2. Discuți pe teren neutru. Parafrazând un vechi dicton, dragonul nu-I dragon destul dacă nu e și fudul. Mândria va determina menținerea unei poziții de forță pe terenul propriu. Cam ca la fotbal, e mult mai rușinos să pierzi la tine acasă.  Încearcă să stabilești întâlnirea pe un teren neutru, nu în biroul lui. Și nici în al tău pentru că acolo intră în scenă nesiguranța de la primul paragraf.  O sală de conferință sau o masă undeva ajută mult.

3. Te uiți la motiv nu la reacție. Un profesor de-ai mei m-a suprins cu o categorisire umoristică dar realistă a oamenilor. Oameni usturoi și oameni ceapă. Noi toți avem probleme dar ne diferențiază modul în care ne manifestăm. Oamenii usturoi își cam țin gura închisă, nu spun ce-i deranjează și mențin conflictul la interior (ca orice om care se duce în vizită după ce a mâncat mujdei). Oamenii ceapă nu se sfiesc să scoată la vedere ce îi deranjează, și foaie, după foaie storc lacrimi, frustrare și nervi de la auditoriu.  Dacă încerci să vezi motivul (problema) omului din fața ta e mai ușor să-ți gestionezi reacțiile și să înțelegi care e motivul din spatele comportamentului.

4.  Te duci cu soluția pregătită. Dacă la pomul lăudat nu-i bine să te duci cu sacul, la omul agresiv și dificil nu-i bine să te duci doar cu problema. E mândru, e nesigur și se manifestă agresiv. Ce șanse ai să-și bată capul să îți ofere o soluție? Va face asta doar dacă are una gata pregătită. Chiar și în cazul ăsta, dacă nu vrei să faci ca el, tot ai nevoie să te pregătești cu propria soluție.

5. Știi care sunt avantajele. Am stabilit deja că omul dificil se preocupă în principal de el. Aici intră în scenă ce îi oferi. Nu mă refer la șpagă, ci la avantajele pe care i le oferă varianta sau propunerea ta.  La ce îi folosește să facă ce propui?

Există un principiu: oamenii nu se schimbă decât dacă vor ei, iar asta nu se-ntâmplă, aproape niciodată, când vrem noi. De vreme ce nu pot să-i schimb, îi pot doar înțelege și îmi pot adapta tiparul de comunicare și relaționare în așa fel încât să ajung acolo unde îmi doresc.

(imagine: http://wallpapertube.com)

 

Viața cu semnificație – tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

by Leave a Comment

immortal

Știm cu siguranța că suntem o specie „bântuită” de întrebări existențiale. Una dintre acestea privește viața cu semnificație. Ce caut eu în viața mea? Suntem singuri în Univers? Ce se întâmplă când murim? Care e menirea mea? Nu s-a stabilit încă în care moment al existenței speciei umane a apărut prima întrebare fără aplicații practice pentru viața de fiecare zi. Nu știm care dintre oamenii peșterii a decis că nu ajunge să știe ce mănâncă sau unde doarme. Dar ziua în care a privit către cer prima dată a fost probabil și ziua în care ne-a complicat existența.

Ai crede că, dacă a trecut o vreme de când primul om a început să se întrebe chestii, am evoluat. Ce-i drept așa-i… Trimitem rachete în spațiu și știm din ce în ce mai multe despre genetica umană (și nu numai), clonăm. Și totuși, niciuna dintre cele de mai sus nu ne scutește să fim la fel de încâlciți când vine vorba de întrebări cu tentă existențială. Tindem și azi să credem că suntem mai mult decât părțile noastre componente și că avem nevoie ca ceea ce suntem și ce facem să lase o urmă, cât de mică, în lume.

Până la urmă, oare de ce ne preocupă sensul vieții? Motanul meu nu pare să fie tulburat de sensul lui în viață. În ciuda unei atare lipse, pare să fie mult mai adaptat decât mine. Și-atunci la ne trebuie atât de multă tulburare și confuzie?

Știința spune că problema noastră a început odată cu combinația dintre conștiința de sine și conștientizarea morții. Comun cu orice alte animale, avem instinctul de supraviețuire. Avem un corp care să ne ajute și mecanisme de supraviețuire automate. Ca ființe conștiente ne străduim să supraviețuim. Pănă aici totul e în regulă. Problema este că, cu totul diferit de restul viețuitoarelor, noi suntem singurii care suntem conștienți că viața noastră se va sfârși inevitabil. Adică înțelegem că, în ciuda tuturor eforturilor de supraviețuire, sfârșitul e inevitabil. Asta-i permite motanului să fie relaxat. De vreme ce nu știe că viața lui se termină, nu se grăbește nicăieri. Si pentru că doar stă și o trăiește, nu are nevoie nici de sens.

Studiile demonstrează că stimulii care ne amintesc de posibilitatea sfârșitului au impact asupra dorințelor, sentimentelor sau valorilor noastre. Ne afectează dorința de a avea copii, nivelul de patriotism, credința religioasă sau valorizarea relației de cuplu.

De ce avem nevoie de o viață cu semnificație? Pentru știm că suntem muritori și, în același timp, vrem să învingem asta. Vrem să lăsăm în urmă ceva care ne supraviețuiește. Să găsești sensul vieții tale înseamnă să devii nemuritor.

La ce ne folosește o viața cu semnificație? E clar că nu la nemurire. Atunci la ce? Studiile arată că ne ajută să trecem mai ușor peste evenimentele nefericite ale vieții, ne ajută la păstrarea sănătății mentale și ne ajută să trăim, nu pentru totdeauna ce-i drept, dar mai mult decât cei care nu știu care e rostul lor pe lume. Așa stând lucrurile, deși demersul este câteodată profund inconfortabil, găsirea semnificației care mă împlinește merită efortul.

Iar ce mă împlinește este personal, de vreme ce rețeta fericirii nu există.

(imagine: http://www.thatsreallypossible.com)

Succesul – definiție, rețetă sau concluzie?

by Leave a Comment

recipeforsuccess

Eu nu cred că succesul se poate defini. Adică, sigur că avem o definiție în dicționar, dar în viața de toate zilele, nu ne ajută cu nimic. Pentru că nu există o definiție universală a succesului.  Eu cred că succesul nu e o definiție ci o concluzie. Una pozitivă sau negativă, dar o concluzie la care ajunge fiecare individ.  Și mai cred că, dincolo de orice metodă, fiecare avem ingredientele proprii, adică o rețetă,  pentru o viață de succes.

Sa începem cu definiția de dicționar. În mare, succesul ca definiție se leagă de izbândă, de reușită.  Dar, dincolo de reperele sociale generale, poate oare să decidă cineva dacă ai reușit sau nu? Este premiul sau recunoașterea socială singura dovadă a succesului?  Societatea și cultura sunt și ele supuse zeului răzgândirii. E suficient să ne gândim la toți oamenii mari care au primit succes post-mortem. Deci, poate oare să fie recunoașterea socială dovada succesului?

Succesul ca rețetă  are legătură cu ceea ce îți setezi ca ingrediente. Unii dintre noi cred că ingredientul principal e… mărimea.  Mărimea contului bancar, mărimea mașinii sau a casei. Alții cred că gustul succesului e dat pur și simplu de fericirea simplă a vieții de fiecare zi.  Pentru o altă categorie, ingredientul specific devine dovada succesului, fie că se numește recunoaștere socială sau examenul de licență luat cu 10 de progenitură. Nu în ultimul rând, există și rețeta mai amară la gust, aceea a succesului având ca ingredient principal norocul (pentru invidioși) sau ghinionul (pentru resemnați).  Sigur că ingrediente sunt multe, eu am vrut doar să explic principiul.

Eu cred că succesul este o concluzie, bazată pe rețetă. Și încă una personală. Pentru că eu, și numai eu, sunt cel îndreptățit să trag concluzia dacă am avut succes sau nu.  Pentru că, deși definiția o face DEX-ul,  rețeta e foarte personală.  Ingredientele sunt ale mele.  E treaba mea, dacă rețeta de succes pe care vreau să o consum în viață include case și mașini, copii cu facultate, prieteni mulți sau doar un câine ori premiul  Nobel.  Dacă rețeta e în majoritate în controlul meu (adică nu depinde de recunoașterea socială în totalitate) atunci, prin consecvență, probabil că raspunsul la întrebarea „am succes?” va fi și pozitivă și ușor de dat. Și chiar dacă răspunsul ar fi „nu” la un moment al vieții mele, dacă de mine depinde, atunci îmi pot schimba rețeta. Și, probabil, după un timp chiar și concluzia.

(imagine: http://wealthandmoney.net/)