Pilula anticoncepțională, doar o pilulă?

by Leave a Comment

pilula

 

Mie îmi place să spun că lucrurile mari se fac cu lucruri mici. Să luăm pilula, de exemplu. Da, da, pilula anticoncepțională. La prima vedere, singurele urmări ale pilulei sunt contracepția și, eventual, efectele ei secundare menționate în prospect. Dar, haideți să privim problema, vorba lui Petre Țuțea,  mai vulturește, cu perspectivă. Eu cred că tot pilula cu pricina ar fi putut contribui nu numai la schimbarea  psihologiei femeii ci și la cea a bărbatului. Și, implicit, ar fi putut influența dinamica relațiilor dintre ei.

Să mă explic… Pilula a permis femeii, pentru prima dată în istorie, să poată face sex fără urmări și, fără perspectiva cea mai tragică a sexului adică fără procreere nedorită. Mai mult, a permis acest lucru fără a mai fi nevoie de colaborarea partenerului sau chiar fără știința lui. O simplă pastilă a făcut posibil ca femeia să aibă parte doar de bucuria de a face sex, dar fără gestionarea post-neliniștii, vinovăției sau blamării stilului de viață. În plus, de vreme ce nu aveau să mai existe urmări care puteau avea nevoie de legalizarea relației, criteriile de selecție au devenit și ele mai palpabile și mai mult orientate pe „acum” (plăcere, planul fizic) și mai puțin pe viitor (abilitățile utile pentru o relație de lungă durată sau o familie). Pe scurt, a devenit posibil ca femeia să privească sexul mai… bărbătește. Din acest punct, devine logic că femeia a avut, tot din acest moment, accesul la hățurile propriei planificări de viața. Ea, și doar ea putea acum decide, iar maternitatea sau întemeierea unei familii se declanșau doar în momentul considerat de ea ca potrivit. Și tot pilula a făcut posibil ca orice femeie să poată experimenta sexual și, deci, să poată avea un termen de comparație și implicit și așteptări legate nu doar de caracterul sau de potența socială sau financiară a partenerulu,i ci din cele strict sexuale.

Să ne gândim puțin cum arăta viața femeii de acum 100 de ani și cum arată viața ei acum. De la programa scolară, axată la vremea aia pe gospodărie, la țelurile încurajate cultural, schimbarea e majoră. Femeile pot face acum cu viața și cariera lor orice doresc. Câștigă, în multe dintre cazuri, la fel precum bărbații sau chiar mai mult. Pot face sex cu cine și când vor, pentru că pănă și morala s-a adaptat pilulei. Bărbații au început să aibă grijă mai mult de cum arată – iar acest lucru se reflectă în creșterile din domeniile cosmeticelor bărbătești și a esteticii. Începe să nu mai fie o supriză ca tatăl copilului să fie cel care rămâne acasă cu cel mic.

Dacă privim relația de cuplu ca pe-o balanță, eu cred că mica pilulă a cam dat de furcă echilibrului. Nu numai pentru că l-a tulburat, dar a făcut să fie necesară rebalansarea comportamentelor. Independență, control, putere, nevoie de protecție, capacitate de decizie, criterii de selecție – toate acestea și nu numai,  s-au redistribuit. Iar asta tinde să redefinească relația în sine și rolul partenerilor în cuplu. Doar o pilulă? Sau mai mult de-atât?

(imagine: http://www.huffingtonpost.com/)

Care este diferența dintre vise și îndeplinirea lor?

by Leave a Comment

care este diferenta dintre vise si indeplinirea lor

Există o grămadă de cărți despre legătura dintre vise și realitate. Nu mă refer la ceea ce visăm noaptea, cu ochii închiși, ci la primul stadiu al oricărei povești de viață realizate, adică visatul ei cu ochii deschiși. Nu știu dacă v-ați gândit vreodată care e diferența dintre vise și îndeplinirea lor. Despre lumea în care visăm și lumea în care lucrurile se întâmplă, despre lumea în care se construiesc visele și lumea în care se pun în practică planurile.

Așa cum probabil știți deja despre mine, nu cred în teoria conspirației existențiale sau universale.  Ca atare, nu cred că visele se întâmplă ci cred că le facem să se întâmple. Dacă acceptăm această premisă, atunci mi se pare interesant să explorăm care sunt principiile care guvernează cele două lumi – lumea în care visăm și lumea în care punem visele în practică (adică le îndeplinim).

Pentru că oricare lucru concret și real a început prin a fi, cândva, în mintea cuiva, o să încep cu lumea viselor și cu principiile ei.

Lumea viselor este guvernată de dorință, de speranță și de potențialul nostru de dezvoltare. De vreme ce visăm la lucrurile pe care nu le avem, visul idealizează. Se concentrează mai degrabă pe beneficii, pe care nu le arată cu degetul ci, le împachetează în emoții pozitive. Dacă  visezi la dragostea adevărată, o să faci o poveste guvernată de toate sentimentele și trăirile pozitive asociate cu iubirea. În vis, managementul de zi cu zi al unei relații de lungă durată nu o să pară un element de luat în calcul.

Lumea visătorului operează cu simboluri, cu concepte, cu emoții și cu sentimente. Nu este tributară timpului. Atunci când visezi cu ochii deschiși, orice îți dorești pare că se poate întâmpla peste noapte. Lumea în care ne imaginăm este o lume fără efort. E singura dimensiune în care nu transpiri când mergi la sală, în care înveți fără să simți că pierzi nopțile sau în care îți găsești perechea fără să o cauți.  Visătorul își face treaba  investind creativitate dar nedepunând efort,lucrând la nivel la nivel de concept. Beneficiile pe care se bazează sunt emoțiile și sentimentele asociate cu îndeplinirea (ipotetică) a visului.

Lumea în care aducem visele la realitate este guvernată de principii diferite. Primul este realitatea concretă. Spre deosebire de visător, “îndeplinitorul de vise” are de-a face cu o lume concretă în care conceptul nu se regăsește.  Are deci nevoie să identifice cum anume să recunoască conceptele în lumea lui. Să mă explic… Fericirea este un concept prezent în mai toate instrucțiunile visătorului. El îi spune îndeplinitorului de vise: “vreau să fiu fericit”. Doar că fericirea nu umblă ca atare prin lumea îndeplinitorului de vise. Ci se regăsește sub forme diverse: bani, relații de cuplu, cariere, case sau mașini. Îndeplinitorul de vise nu are ca reper decât poate emoția asociată cu găsirea obiectului dorinței dar doar atât nu ajunge pentru orientarea lui eficientă. Are nevoie, deci, ca visătorul să fie cât mai specific și să îi traducă conceptele în lucruri tangibile, reale. Al doilea principiu este cel al investiției de răbdare. Pentru că în lumea îndeplinitorului de vise e nevoie de timp și de efort pentru a aduce visele la realitate. Mai e nevoie și de un alt element important: credința că va reuși.  Al treilea principiu este cel al planificării și al orientării. Ce nevoie ar avea visătorul să se întrebe unde a ajuns cu visul, de vreme ce e suficient să se gândească pentru ca visul să aibă o finalitate, ce-i drept imaginară. Indeplinitorul de vise are nevoie de repere concrete care să îi confirme progresul și să îi valideze efortul. În lipsa acestora se descurajează. Îndeplinitorul de vise se bazează pe lucruri reale, concrete, definite cu exactitate. Are nevoie de planificare și de repere.

Un tandem eficient între visător și îndeplinitorul de vise înseamnă capacitatea de a face ca visele să devină realitate. Studiile arată că oamenii care ajung cel mai aproape de visele lor au în comun următoarele: își lasă imaginația liberă atunci când visează la viitorul lor, uită de imaginație odată ce au terminat de visat și se transformă în planificatori exigenți, sunt convinși că vor reuși și sunt gata să plătească prețul pentru reușita lor.

(imagine: livegoodguide.com)

De ce nu contează ce gândesc ceilalți?

by Leave a Comment

de ce nu conteaza ce gandesc ceilalti

Despre citirea gândurilor am pomenit la începutul aventurilor mele “scriitoricești”. Dar chiar dacă nu știm ce gândesc ceilalți, are oare vreun rost să ne pese?

Înainte să ajungem la vreo concluzie logică, haideți să explorăm originile preocupării noastre pentru ce se întâmplă în capul celorlalți cu privire la persoana noastră. La baza preocupării este nevoia de a fi acceptat. Evoluționist vorbind, ni se trage de la începuturile noastre, adică din timpurile când eram doar omul pe cale să devină pe deplin sapiens.  Atunci, să fii acceptat de tribul tău era una dintre singurele, dacă nu unica metodă de supraviețuire. Tribul însemna acces mai facil la hrană, la adăpost și la apărare. Ce te punea în pericol atunci, te putea mânca la prânz.  Acesta este începutul care ne mai trezește și azi nevoia de acceptare și, respectiv frica de respingere. Societatea s-a schimbat ceva de atunci. Admiratorii ei spun că a evoluat. La fel și mare parte din creierul nostru. O parte a a lui însă a rămas neschimbată. Și deși partea evoluată pricepe că data din calendar ne plasează în 2015, partea ancestrală nu a băgat de seamă că peisajul s-a schimbat, că mamuții au dispărut, că peștera s-a transformat în apartament….  Așa că nu încetează să ne trimită semnașe despre cât de important este să fii acceptat și să nu fii singur.

Ne place sau nu, vorba bancului, asta avem cu asta defilăm. Nu ne putem schimba creierul. Ar fi și păcat pentru că face și multe lucruri bune. Putem însă înțelege cum funcționează și putem să trăim armonios ținând cont de particularitățile lui. Să vedem cum funcționează asta în cazul de față.

În primul rând e clar că o să-mi pese pentru că asta mă ajută să am sentimentul că mă integrez social. În plus, am stabilit că nu avem buton de “on/off”. Pot însă defini ce reprezintă astăzi “tribul” pentru mine. Dacă pe vremea peșterii probabil apucam să văd vreo 20 de oameni diferiți în cursul vieții, probabil toți din tribul meu, astăzi nu tot ce văd are vreo legătură cu tribul meu. Redefinirea noțiunii de trib și reactualizarea ei la viața mea de azi  îmi poate face viața suportabilă. Pentru că păstrează cam aceleași dimensiuni numerice. Oricât de multă lume aș cunoaște, cei care chiar contează pentru mine ajung probabil tot pe la 20 ca număr. Dacă sunt mult mai mulți decât atât, atunci înseamnă că e de lucru la redefinirea lui “contează pentru mine”.

Cum știu dacă un om e parte din tribul meu sau nu? Păi să vedem… Eu zic că se aplică următoarele criterii: (1) are influență directă (impact) în viața mea, (2) are sisteme de valori similare cu ale mele și (3) l-am investit emoțional. Dacă le aplicați, câți oameni contează astăzi pentru voi?

Odată ce am tribul definit, mai am de luat în calcul niște adevăruri existențiale, formulate practic:

Suntem singurii trăitori ai vieții noastre. Restul sunt privitori. Asta implică faptul că nimeni nu știe mai bine decât noi ce ni se potrivește și ce ne face mulțumiți de viața noastră. Părerea exterioară vieții mele e de luat în calcul, dar numai ținând cont de faptul că sunt, până la urmă, singurul expert în viața mea. Ceea ce e greșit pentru altul, poate fi bun pentru mine. Și viceversa.

Viața e prea scurtă. Asta ne împiedică să ne plictisim dar ne presează să ne realizăm, să ne îndeplinim potențialul maxim. Dacă țin cont de prea multe păreri, nu mai am timp să trăiesc.

Nu poți trece prin viață mulțumind pe toată lumea. Pentru că suntem imperfecți și, mai ales pentru că suntem diferiți. În plus, oamenii sunt echipați să le pese mai mult de propria persoană (deci nu de alții), să uite repede ce nu le convine și să accepte ce nu pot schimba.

Deci, de ce nu contează ce gândesc ceilalți? Pentru că dacă nu sunt atent, greutatea gândurilor pe care le atribui celorlalți devine o povară. Pentru că odată ce las deoparte ce pot aștepta ceilalți de la mine, am șansa de a afla cine sunt.  Nu în ultimul rând pentru că,  odată ce înțeleg că ar fi de dorit ca ceilalți să mă accepte dar nu e obligatoriu, mă eliberez de condiționarea acceptabilității și devin liber să am viața proprie, conform așteptărilor mele.

(imagine: thesurvivalplaceblog.com)

Am o mamă sau am o problemă?

by Leave a Comment

ai o mama sau o problema

Tot din ciclul „Cum să stai călare pe dragon”, am plăcerea să vă prezint azi ceea ce eu numesc „mama problemă”. Cum știu dacă am o mamă problemă? Răspunsul ar fi acela că, ori de câte ori o văd, nu sunt sigur dacă am o mamă sau am o problemă. Mamele problemă vin în mai multe modele: mama local-kombat, mama catastrofică, mama polițist, mama oglindă, mama martir și mama invizibilă. Să  încerc să le descriu pe rând și pe scurt.

Mama local-kombat (sau mama furioasă). Nu mă refer la faptul că, oricare dintre noi, în calitate de părinți inclusiv, ne mai și înfuriem. Furia, în cantități mici și cu manifestări controlate și rare poate avea rol de semnalare a seriozității unei situații și, ca atare poate ajuta în educația copilului. Dar când nu mai este o excepție și când  izbucnirile de furie însoțite de comportamentel aferente devin o obișnuință, atunci încep problemele. Nu numai că în copilărie izbucnirile de furie condiționează un nivel ridicat al anxietății dar copilul ajunge să creadă că ceea ce se întâmplă are legătură cu el, adică se întâmplă din cauza lui.  Odată ajuns adult această condiționare se păstrează.  De multe ori, adultul își condiționează viața în conformitate cu cerințele mamei în încercarea de a evita furia și consecințele acesteia (vinovăție, anxietate). Adulții care tind să mulțumească pe toată lumea sunt, de regulă, copii crescuți de mame local-kombat. Și poate că, printr-un noroc, devin diplomați sau buni mediațori de coflicte, dar dacă norocul lipsește sfârșesc prin a-și trăi viața după rețeta celorlalți, în încercarea disperată de a evita orice conflict.

Mama catastrofică (sau mama axioasă). Sigur că puțină îngrijorare păzește pepenii, dar când nu îi lasă să crească și nici să fie culeși e semn că nu mai e un lucru bun. Copilul mamei catastrofice ajunge să nu mai poată explora nimic din proprie inițiativă. Tot ce se întâmplă se va desfășura într-un mediu perceput ca sigur de către mamă. Care mamă se panichează la cel mai mic semn că progenitura ar putea face ceva, oricât de mic, care să îl pună în pericol pe el sau viitorul lui luminos. De la jucăriile spălate cu spirt, la plimbatul doar de mâna părintelui în copilăria mică, până la interzicerile multiple din adolescență, ajungem la rapoartele pe care adultul le are de dat zilnic pentru care primește la schimb îngrijorări sub forma de scenarii mai mult sau mai puțin catastrofice. O durere de cap se lasă cu povești despre decese și cu programări la computer tomografii, o discuție cu șeful cu spectrul șomajului, o discuție conjugală cu copiii lăsați pe drumuri și singurătate pentru restul vieții. Adulții care ezită să facă cea mai mică schimbare în viața lor sunt, de cele mai multe ori, copiii crescuți de mamele catastrofice.

Mama polițist (mama obsedată de control) Este modelul care tinde să preia controlul asupra tuturor aspectelor vieții copilului. Totul se desfășoară după o rețetă. Dacă la început e mai important cât crede mama că trebuie să mănnce copilul și nu cât are el poftă, pe măsură de odrasla crește se lărgește și aria de control. Principiul care stă la bază este „eu te-am făcut eu știu ce e bine pentru tine și ce ți se potrivește”. În cantități firești, controlul are rolul de a seta repere și de a pune bazele unor principii sociale de viață. Dacă însă trecem de nivelul optim, ajungem la a crede că știi ce simte sau ce gândește celălalt mai bine decât el.  Copiii crescuți de mame polițist vor învăța să se gândească bine înainte de a vorbi (dacă au baftă) și vor fi terorizați de perspectiva de a spune cuiva ce gândesc (dacă nu o au).

Mama oglindă (mama narcisistă). Adică mama centrată în jurul propriei persoane, care nu are habar cum anume se simte sau se transmite empatia. Orice ar spune copilul, în maxim 30 de secunde găsește o soluție de re-centrare a discuției pe propria persoană. Mama oglindă subordonează copilul propriei imagini de sine. Acesta primește misiunea de a fi perfect în orice aspect al vieții lui. Astfel, mama oglindă este moartă de oboseală și cu nervii la pământ pentru că are copilul bolnav. Sau nu poate înțelege cum de copilul poate fi atât de nerecunoscător încât să ia o notă mică, după cât de mult efort investește ea în educație lui. În plus, mama oglindă întoarce orice încercare de a obține afectivitate sau susținere. „Ești obosit? Mie îmi spui, care muncesc de dimineața până seara și nici măcar nu am vârsta ta… La anii tâi eu puteam să nu dorm deloc.” Copilul mamei oglindă se află în situația paradoxală de a încerca să fie cineva în timp ce se subordonează total mamei. Ajunși adulți, pot rămâne în relații disfuncționale sperând că o să le facă să meargă(dincolo de orice rațiune) sau pot suferi de sindromul „eu pot” (adică se bazează doar pe ei și setându-și standarde extrem de exigente).

Mama martir (mama care se sacrifică). Despre sacrificiu am mai scris. Așa că o să spun doar că mama martir este cea care pasează responsabilitatea vieții ei netrăite copilului. Acesta devine astfel responsabil să facă să merite un sacrificiu pe care nu l-a cerut. Adultul de mai târziu poate sfârși prin a-și tria acțiunile având ca și criteriu principal fericirea mamei martir. Un obiectiv dificil de vreme ce fericirea e la mamă iar acțiunea la copil.

Mama invizibilă (mama indisponibilă emoțional). Este tipul de mamă care se concentrează asupra propriilor probleme de viață sau de sănătate și devine absentă în viața copilului. Aportul emoțional este extrem de important pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Care, în cazul mamei invizibile, are parte de un mesaj contradictoriu: deși o vede, nu o simte prezentă. Copilul mamei invizibile sfârșește prin a crede că este lipsa de afectivitate a mamei este responsabilitatea lui și că, de vreme ce mama nu îl vede, înseamnă că nu are valoare. În plus, nu are de la cine să învețe ABC-ul emoțional, așa că va trăi această absență afectivă la nivel maxim. Adultul de mai târziu va tinde să experimenteze extreme emoționale, va avea dificultăți de relaționare emoțională cu ceilalți și va tinde să pună nevoile celorlalți înaintea propriilor nevoi.

Ce e de făcut dacă ai o problemă la pachet cu mama? Sigur că abordarea pentru fiecare model de mamă este specifică. Dar, dincolo de particularități există câțiva pași comuni. Primul pas este să recunoști că, e lângă mamă, ai o problemă și să accepți că o ai.  Oamenii nu se schimbă când vrem noi, ci când vor ei. Iar asta e valabil și pentru mame. Nu poți schimba nici relația de rudenie. E mama ta și așa va rămâne. Nu are rost să îi explici ce face. Dacă ar fi putut înțelege, nu ar mai fi făcut. Al doilea pas este să te concentrezi  pe ce poți schimba. Nu o poți schimba pe ea, dar poți schimba modul în care relaționezi cu ea și, implicit modul în care reacționezi la comportamentele ei. Spune-i ce anume simți și ce anume obține de la tine. (fapt că îmi spui ce să fac, mă face să mă simt frustrat și nu obții de la mine supunere ci gânduri negative și înjurături în gând). Al treilea pas este să te întrebi ce vrei de la tine și de la viața ta. Asta implică să te întrebi în ce fel îți modelează mama ta viața și propria persoană și cum ar arăta ele dacă nu ai mai ține cont de ea. Ultimul pas este limitarea relației la noile standarde. Ultimul pas poate implica inclusiv limitarea contactului. Știu că sună dur să recomanzi limitarea interacțiunilor cu propria mamă dar sunt situații în care este singura soluție pentru recăpătarea vieții sau chiar a sănătății.

(imagine: www.graphicsagogo.com/)

Dragostea ne face fericiți?

by Leave a Comment

dragostea ne face fericiti

Poate că subiectul a venit la îndemână ca urmare a agitației de Sfântul Valentin. Nu, nu vreau să mă apuc de vreo polemică legată de sărbătoare în sine. Ci doar să plec de la faptul că marea majoritate a reclamelor legate de eveniment păreau să ne confirme că dacă iubești ești fericit. Eu, mai pragmatică de felul meu, am căutat să aflu ce spune știința despre asta. Deci, ne face dragostea automat și fericiți?

Surpriză (sau poate nu chiar) dar echivalența nu există. Sigur că e adevărat că iubirea poate fi generatoare de fericire sau de bucurie dar, pe lângă emoțiile pozitive, are o seamă de manifestări care nu fericesc pe nimeni: anxietate, depresie, insomnie… și lista nu se oprește aici. Nu, nu, nu-i vorba despre despărțire. Ci despre dragoste. Iată și-un studiu care se numește sugestiv „te iubesc mai mult decât pot suporta” care a concluzionat că dragostea vine și cu dezavantaje. Și cum fericirea nu este doar despre prezența emoțiilor pozitive ci și despre absența celor negative, începe să devină clar de ce nu putem echivala dragostea cu fericirea.

Dar oare de ce lucrurile se complică și de ce nu poate veni dragostea la pachet doar cu fericirea? Conform unei alte teorii, dragostea aduce fericirea, dar nu oricum ci cu condiția de a iubi într-un anumit fel. Adică respectându-te pe tine și, implicit, respectându-l pe celălalt.

Eu cred că, pentru a putea iubi și a putea fi fericit în același timp ai nevoie să te înțelegi pe tine, să știi exact ce vrei și ce nu vrei să faci.  Pe lângă asta e nevoie să știi că meriți respect și afecțiune și că nu sunt valori negociabile, mai ales într-o relație de lungă durată.  Pentru a putea fi fericiți cu altcineva avem nevoie, mai întâi de toate, să știm cum să fim fericiți cu propriile persoane. Dacă învăț să mă iubesc pe mine voi înțelege că altcineva are motive să mă iubească. Și chiar dacă nu mă iubește, asta nu se întâmplă pentru eu sunt de neiubit ci pentru că nu e persoana potrivită pentru mine. Asta este cred eu veriga de legătură între cele două teorii: stima de sine. Cei care nu au o părere prea bună despre ei vor tinde să se regăsească în prima teorie, aceea a dragostei cu chinuri. Care sunt tipurile de probleme relaționale pe care le aduce după sine o părere proastă despre propria persoană? Găsiți mai multe despre asta în următoarea ediție a Cafelei de duminică.

Dragostea ne face fericiți? Nu știu… O stimă de sine sănătoasă face cu siguranță acest lucru.

(imagine: http://davidduke.com/)

Cuvintele care ajută

by Leave a Comment

cuvintele care ajuta

Știm să vorbim. Dar oare asta ajunge pentru a transmite un mesaj? O parte din clenciurile relaționale vin din utilizarea unor formule standard. Marea problemă este că, deși le folosește toată lumea, iar asta ne dă impresia că știm și ce obținem cu ele, ceea ce obținem de fapt este cu totul altceva.  Eu m-am gândit să iau la bani mărunți doar cîteva dintre ele. Altfel spus, ce ai nevoie să reformulezi pentru a-ți îmbunătăti relația, care sunt „cuvintele care ajută” o relație?

Pe primul loc, am plăcerea să vă prezint simplul, faimosul și arhiutilizatul „de ce?”  Îl găsim natural în conversațiile dintre noi sub formă interogativă și are, chipurile, rolul de a obține mai multe informații cu privire la ceva ce a spus, făcut sau gândit altcineva.  Conform unei vechi zicale, nu întrebarea e problema și răspunsul. În cazul de față, problema e că răspunsul este o justificare. Simplul fapt că cineva mă întreabă „de ce ai făcut asta?” mă face să mă întreb dacă nu am făcut ceva greșit.  Din această cauză, justificarea are ca primă funcție apărarea. E o realitate faptul că în viața noastră, a tuturor, „de ce?” apare mai degrabă în situații negative. Așa că, dacă vreți să obțineți informații și nu justificări, e util să înlocuiți „de ce-ul” cu variante mai prietenoase. „Ce te face să spui (faci) acest lucru?” „Ce anume obții dacă faci sau spui acest lucru?” sau „La ce te ajută?”

Pe locul următor, vine expresia „tu ar trebui să”.  Să începem cu banalul „tu”. Folosirea lui ne poate apropia, dacă exprimă o declarație, de genul „tu reprezinți foarte mult pentru mine”. Nu același efect obținem însă dacă ne folosim de el pentru a-i spune omului ce să facă. „Tu ar trebui să fii mai atent” sau „tu ar trebui să fii mai ordonat” comunică două lucruri. Primul ar fi că omul nu e bine așa cum e, de vreme ce ar trebui să fie altfel. Cel de-al doilea că nu are de ales, de vreme ce „trebuie” nu lasă loc de opțiune personală. Alternativa este să adresez nu ceea ce „trebuie să facă omul” ci ceea ce vreau eu de fapt să obțin – adică rezultatul. „Ar trebui să fii mai ordonat” se va transforma astfel în „mi-aș dori să păstrăm mai multă ordine în casă”.

Următoarea pe listă este „îmi pare rău dacă..”. A-ți cere scuze nu are legătură numai cu faptul că îți pare rău ci și cu asumarea responsabilității. „Îmi pare rău dacă tu te-ai simțit respins”, spune  că îmi pare rău de situația creată dar lasă loc de alternativa în care, cu puțină baftă, fie că nu are pentru ce să îmi pare rău („dacă” lasă loc de „da”sau „nu”), fie împărțim responsabilitatea. A spune, pur și simplu „îmi pare rău că te-am făcut să te simți respins”, implică atât regretul, cât și asumarea comportamentului.

Ajungem la „dar de ce nu faci așa…”. De vreme ce îl include pe „de ce”, știm deja că nu aduce nimic bun. În cazul acesta particular, „de ce-ul” e agravat de oferirea de soluții și mă refer aici la oferirea de soluții nesolicitate. La prima vedere ofer ajutor și ar fi firesc să obțin recunoștință și apreciere. Dar, de cele mai multe ori, ofer ajutor nesolicitat și primesc frustrare.  Când avem o problemă ce ne lipsește nu e soluția ci susținerea celor apropiați. Asta ne ajută să găsim soluția, împreună cu ei sau separat. Așa că, data viitoare când cineva vă spune „mă scoate șeful din minți”, încercați un „știu cât de frustrant este să nu te înțeleagă șeful” în loc de „dar de ce nu-i spui, pur și simplu, să se ducă dracului”.

Ultima pe lista de azi am zis să pun expresia „nu acum…”. Ea se iscă de cele mai multe ori din conștientizarea faptului că eu nu am dispoziția necesară pentru a-l asculta sau a face ce așteaptă celălalt de la mine. Doar că, celălalt, nu înțelege asta. Ci pur și simplu se simte respins. Mai util ar fi să înlocuiesc varianta seacă cu o variantă mai elaborată și care să conțină un termen de prescriere a indisponibilității mele. De genul „sunt tare obosit acum, dar dacă îmi dai o oră să mă odihnesc, vorbim”.

Poate că vi se par niște lucruri prea simple pentru a face diferența într-o relație. Dar eu vă provoc să  experimentați „cuvintele care ajută” cel puțin o lună și să vedeți schimbările.

(imagine: mindbodysmile.com)

Iubesc omul sau îmi place de el?

by Leave a Comment

iubesc omul sau doar imi place de el

La prima vedere puteți fi tentați să credeți că “dacă iubesc omul îmi și place de el”. Sau invers. Ei bine, în caz că nu v-ați dat seama deja prin intermediul vreunei experiențe de tipul “m-am îndrăgostit de cine nu trebuia” sau “îmi place dar nu-mi spune nimic”, atunci e momentul potrivit să aflați. Sunt două lucruri diferite.

Dar care e granița care desparte simplul “îmi place de tine” de romanticul “te iubesc”. Ei bine, mulți psihologi s-au ocupat de găsirea factorilor care ar putea explica natura iubirii Zick Rubin a fost primul care a făcut un chestionar care a încercat să măsoare dragostea științific și responsabil.

El a ajuns la concluzia că dragostea romantică are trei elemente: (1) atașamentul, definit ca nevoia de a- păsa cuiva de tine și nevoia de a fi în preajma persoanei care face asta (incluzând aici și nevoia de contact fizic); (2) Grija, definită ca valorizarea fericii celeilalte persoane și a nevoilor acestuia, adică punerea lor pe același plan cu fericirea și nevoile personale și (3) intimitate, definită ca nevoia de împărtăși cu cealaltă persoană gânduri sentimente și dorințe.

Pentru a putea defini parametrii dragostei a avut nevoie de un termen de comparație apropiat așa că a definit și un set de criterii pentru a operaționaliza ce înseamnă să “îți placă” de cineva. Găsiți aici chestionarele, dar e interesant de văzut că dragostea adresează aspecte ca dorința de a poseda persoana iubită, impulsul de a-l face pe celălalt să se simtă bine s-au disponibilitatea de a petrece timp pur și simplu uitându-te la cineva, iar mai puțin complicatul “îmi place” are de-a face cu lucruri mai raționale ca inteligența, respectul sau admirația.

Rubin a găsit chiar și elemente care păreau să indice gradul de îndrăgostire. Unul dintre acestea s-a dovedit a fi timpul pe oamenii erau dispuși să îl petreacă uitându-se ochi în ochi.

Ceea ce mie mi se pare că rezolvă dilema pe “repede-înainte” și explică extrem de multe lucruri. Ne place de om cu mintea, dar ne îndrăgostim cu alte părți componente. Așa că, e clar, nu e nevoie să ne placă de om pentru a ne putea îndrăgosti de el. De asta avem nevoie doar dacă plănuim să stăm mai mult timp cu omul în chestiune.
Dacă totuși nu vă place ce citiți aici, puteți fi de acord cu Harry Harlow (The Nature of Love) care spunea că: “So far as love or affection is concerned, psychologists have failed in their mission. The little we know about love does not transcend simple observation, and the little we write about it has been written better by poets and novelists.”

Eu una rămân la părerea că încăpățânarea continuă de a încerca să înțelegi lucruri te menține viu. Și mai are și avantajul că, măcar uneori, chiar te ajută să înțelegi lucruri. În cazul ăsta cum de ajungem să ne îndrăgostim de omul care nu ne place și de ce ne consolăm cu speranța că îl putem schimba.

(imagine: http://ramblingsofaproducer.tumblr.com/)

Autodezvaluirea – lupta dintre frica de respingere și dorința de intimitate

by Leave a Comment

autodezvaluirea

Mie îmi place să definesc autodezvăluirea ca fiind lupta dintre frica de respingere și dorința de intimitate. Să mă explic…

Pare că noi, oamenii, trecem prin viață sub formă de broaște țestoase.  Diferit de ele, nu ne naștem cu o carapace ci suntem educați să o formăm. Poate că primul strat e format din prima lacrimă  pe care învăț să o ascund. Poate că următorul e reprezentat de prima frică pe care nu o recunosc pentru că trebuie să fiu puternic sau poate de prima așteptare transformată în dezamăgire.  Nu știu care e ordinea în care se așează acolo prima tristețe ascunsă de zâmbet, prima nedreptate pusă în scuze sau prima renunțare ca pavăză contra vinovăției. Nici prima minciună care ascunde gândul nepotrivit.

De fapt, oricare ar fi ordinea în care creștem o carapace în jurul adevăratului eu, tot ceea ce contează este că pe vremea maturității e pe deplin formată. Mii de secunde de vinovății, frici, tristeți sau furii au bătătorit-o  și antrenat-o să reziste. Deasupra se formează ultimul strat, cel care ne trece pe sub radarul existenței, format din imaginea despre care credem că ne avantajează în relație cu ceilalți.

În interiorul carapacei mă aflu eu, omul pe care experiența îl învață că e la adăpost înăuntru dar pe care nevoia de  împlinire relațională îl împinge în afară.  Gabriel Liiceanu se întreba: „oare oamenii dezbrăcați sunt goi?”  Eu cred că oricât de dezbrăcați am fi, nu suntem goi decât fără carapace.  Adică fără apărări, fără perfecțiune, fără nemurire.  Iar sentimentul ăsta e de natură să ne înspăimânte. Ca purtător de carapace, chiar dacă sunt respins, pot suporta durerea de vreme ce , eu – adevăratul eu – sunt protejat. Dar dacă mă arăt cu adevărat, odată ce dau jos, strat după strat, tot ceea ce e clădit pe baza de acceptabilitate și evitare a suferinței, rămân doar eu, cu sufletul meu cel adevărat la vedere, cu sensibilitățile la o atingere distanță, cu imperfecțiunile la discreția ochiului ridicat la rang de microscop.

Mai cred însă și că, de vreme ce  ne naștem fără carapace suntem proiectați să simțim intimitatea doar în afara ei.  Așa cum fizic, avem nevoie ca pielea să atingă piele, și sufletește avem nevoie de nivelul la care celălalt duce autodezvăluirea până la capăt. Orice nepotrivire între nivelul autodezvăluire al celor ce clădesc relația, se simte pentru cel mai vulnerabil (și deci mai în afara carapacei) la fel de dureros ca o furtună de nisip pe pielea cea mai fină.

Tot Gabriel Liiceanu zicea că, pentru a ajunge la intimitate e nevoie de proporția corectă între „a fi dezbrăcat” și „a fi gol”. Iar asta e ușor de demonstrat. Sunt sigură că cei care au aderat la acțiunea călătoriei în chiloți de la metrou au fost doar dezbrăcați, nu goi.  Să negi că ai o carapace e doar revoltă, nu intimitate.

Umblăm prea mult prin lume ca țestoase și prea puțin ca noi, cei adevărați. Și culmea este că, odată ce înveți că vulnerabilitatea e doar o stare, durerea rămâne inevitabilă, dar suferința devine opțională. Da, doare câteodată când te învârți prin lume fără carapace. Dar dincolo de vânătăile pe care le capeți inevitabil de la cei rămași țestoase, intimitatea experimentată cu cei pe care chiar ajungi să îi cunoști chiar merită. Și, nu numai că merită dar vindecă.

(imagine: www.gopixpic.com)

Fac pe placul altora dar mă tratez

by Leave a Comment

fac pe placul altora

Suntem educați să credem că e frumos să ținem cont de ceilalți. Și e corect… Poate că nu e neapărat frumos dar cu siguranță ajută la “încastrarea” în societate. Dincolo de o limită, nu e vorba însă de a “ține cont de ceilalți” ci de “a face pe placul altora”. Iar de aici încep diferențele… Pentru că dacă ”a ține cont de ceilalți” este un comportament adaptativ, “a face pe placul altora” este un fel de boală.  Deși nu există pastile pentru ea, are toate caracteristicile unei boli: are cauze și simptome.

Ca pricipală cauză, avem o bacterie… comportamentală. Pe care o primim în copilărie, prin expunere repetată, ori de câte ori vedem că părinții se bucură atunci când le facem pe plac. Zâmbesc și sunt prietenoși, atitudini care se schimbă de îndată ce facem invers.  La maturitate, boala cu pricina afectează diverse roluri. Avem părintele care nu mai știe ce să facă pentru a-și mulțumi copilul, subordonatul care face exclusiv ce spune șeful pentru că vrea să avanseze și se lasă abuzat sau, pur și simplu, adultul care face doar ce se așteaptă de la el și nu ce își dorește.

“Bolnavii” sunt chinuiți de vinovăție ori de câte ori fac ce își doresc în detrimentul așteptărilor altcuiva, devin anxioși dacă nu fac ce se așteaptă de la ei și deprimați pentru că se lasă pe ei deoparte.

Deși nu merge cu pastile, lucrurile se pot rezolva. Dacă astăzi sufăr de “people pleasing” în primul rând am nevoie să înțeleg care sunt zonele din viața mea relațională și, respectiv care sunt relațiile în care “a face ce vor alții” a scăpat de sub control. Am mai apoi nevoie de răspuns la următoarele întrebări: ce aș putea face altfel? Ce ar însemna să fac ce vreau eu? Care sunt implicațiile raționale?  Spun raționale pentru că 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată iar oamenii (inclusiv cei pe care îi cunosc eu) sunt mai înclinați să se adapteze unei schimbări decât să o conteste. Așa mă îndrept  către următorul pas, adică către discuții cu cei care beneficiază acum de comportamentul  meu de “people pleaser”.  Ar fi util să știe ce anume îmi propun să fac sau, după caz, să nu mai fac.

Odată ce mediul de vindecare e setat, să adresăm comportamentele.  Adică începând de la un moment dat, nu mai răspund pe loc la nicio întrebare sau solicitare (favoare, rugăminte) care îmi dă semnalul pentru “făcut pe plac”. Pur și simplu declar că “am nevoie de timp de gândire”. Și, evident, îmi dau exact atât timp cât am nevoie să concluzionez dacă ce mi se cere să fac e ceea ce-mi doresc sau nu. Apoi mă reîntorc la cel ce a făcut solicitarea și îi comunic ce am decis. E important să mă întorc pentru că doar așa voi strânge încet-încet dovezi că “a face ce vreau eu” nu e penalizat de societate.  Dacă ajung până aici, am învățat “să țin cont de ceilalți.” Adică să fiu atent la ce-și doresc și, dacă asta nu contravine cu ceea ce îmi doresc și eu,  să le ofer.  Iar dacă pentru mine nu e OK, să-i informez în consecință.

E bine de știut că, inițial, ca orice tratament ce se respectă și cel descris mai sus va acea ceva efecte secundare. În primul rând va fi inconfortabil, de vreme ce va rupe un tipar pe care îl folosesc de mult.  Va deveni și mai inconfortabil când voi începe să nemulțumesc persoane. Pentru că da, e adevărat, că semenilor mei le place să primească ce-și doresc. Doar că e tot atât de adevărat că dacă nu primesc, se adaptează și acceptă situația, chiar dacă vor afișa ceva nemulțumire.

Ultimul pas , și cel mai greu, e să accept că, orice aș face, nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Pentru că suntem diferiți și pentru că suntem ego-centrați. Adică tindem să luăm  întreaga mână dacă posesorul degetului nu protestează și nu-și impune limitele.

Chiar dacă astăzi fac pe placul altora dar mă tratez, viața poate fi trăită așa cum mi se potrivește, înconjurat de oameni care mă plac pentru cine sunt și nu pentru ce pot face pentru ei.

(imagine: footsoldiers4christ.com)

Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei

by Leave a Comment

curaj

Eu cred că dacă accepți că definiția curajului este cea din titlu ai mai multe avantaje. Primul ar fi că poți scăpa de așteptarea conform căreia atunci când ai curaj nu îți e frică.  Lucru bun pentru că te scutește să crezi că oamenii care au curaj sunt privilegiați pentru că sunt lipsiți de frici sau de anxietăți. A doilea avantaj ar fi că “simțitul” îl primești când te naști, dar managementul (al fricii inclusiv) se învață.  Al treilea și deloc de neglijat ar fi avantajul că odată ce înțelegi că pentru a fi curajos ai nevoie de frică (altminteri nu ai ce management să execuți), frica în chestiune nu mai devine o problemă ci o oportunitate. Și pentru că avem tendința să fugim de probleme și să ne îndreptăm către oportunități capeți deschiderea necesară pentru privirea fricilor în față și nu de sub patul existențial.

Clar și științific este dovedit că toți avem frici și anxietăți. Conform premisei de mai sus, asta implică și că suntem – “by default” și curajoși. Eu cred că suntem curajoși în fiecare zi. Problema e că suntem inclinați să trecem cu vederea lucrurile pe care le facem cu ușurință și să ne concentrăm pe cele care ne ies mai greu.  De ce e important să înțelegem asta? Păi oameni buni, înseamnă că știm cum se manage-uiește frica.  Și că probabil ne descurcăm mai bine cu unele modele de frică și mai puțin cu altele. Știm însă cum se face! Avem nevoie doar de conștietizare și de perfecționare.

Se spune despre oamenii celebri că au avut curaj. Mie mi s-a părut interesant să văd, în funcție de definiția pe care unii dintre ei au dat-o, care e frica care li s-a părut definitorie. Hai să vedem…

Să fie oare doar o întâmplare că o deschizătoare de drumuri, care a plecat din partea de jos a societății și a ajuns să fie un etalon a spus că:  “Cel mai  mare act de curaj este să gândești cu mintea ta”? Coco Chanel așa credea. Și care credeți că poate fi frica de bază a cuiva pe drumul dintre a fi nimeni și a ajunge cineva care setează standarde? Teama de validare, acutizată de lipsa de repere. Prețul plătit pentru deschiderea de drumuri.

“Curaj înseamnă să te ridici și să vorbești; curaj inseamnă deasemenea să stai jos și să taci”. Să fie doar o întâmplare că definiția cu pricina vine de la măritul Winston Churchill? Dacă vă puneți în pantofii lui care o fi fost frica lui majoră în a decide destine de oameni, de tări și de istorie?

“Any intelligent fool can make things bigger, more complex, and more violent. It takes a touch of genius – and a lot of courage – to move in the opposite direction.”, spunea Einstein. Oare de ce?

“Curajul nu este absența fricii ci, mai degrabă, concluzia că altceva e mai important decât frica”. Aceasta este povestea lui Ambrose Redmoon. Vă las pe voi să descoperiți tipul de frică din spatele definiției.

Suntem deci curajoși în fiecare zi. Când spunem “nu” sau “da”. Când intrăm în relații cu ceilalți și ne dezvăluim credințe. Ori de câte ori ne spunem o părere sau nu ne spunem una și ne ținem gura. Când părăsim sau suntem părăsiți. Când devenim părinți. În fiecare zi a vieții noastre. Așa că, zic eu, de vreme ce nimeni nu le știe face chiar pe toate, de e vreo frică pe care încă nu am învățat s-o gestionăm, azi e o zi la fel de bună ca oricare alta.  Căci despre frica asta vorbea Eleanor Roosevelt (oare de ce?) atunci când definea curajul ca fiind abilitatea “de a face în fiecare zi ceva care te sperie”.

(imagine: politicstand.com)