Orice independent convins are dependentul lui

orice-independent-convins-are-dependentul-lui

O să încep prin a afirma că modul actual de viață nu numai că a adus independența la rang de virtute dar i-a dat și valoare de supraviețuire. Ceea ce e ok într-o anumită măsură. Cum spuneam în ultimul articol, punem accent pe individualitate iar asta face musai ca independența să fie inclusă la pachet. Pentru că, dacă vreau să fiu independent, asta presupune orientare pe sine, pe obiectivele mele și pe o cantitate inevitabilă de ego-centrare care să facă posibilă negocierea amiabilă (sau nu) a intereselor mele autentice.  Independența se bazează pe ego, pe autosuficiență și pe automotivare – Eu sunt ok cu mine, Eu mă pot descurca, Eu fac față, Eu știu ce vreau.  Până aici, totul perfect. Problema se iscă însă din complexitatea umană. Pentru că așa independenți cum putem ajunge să fim, nu putem fi total independenți din punct de vedere emoțional. Avem nevoie de conectare și de atingere, avem nevoie de intimimitate și de apropiere, atât din punct de vedere fizic cât și emoțional.  Dacă scap din copilărie cu schemă activă de abandon și respingere și cu tendința de a supra-compensa atunci independența devine valoarea mea distinctivă, convingerea din spatele schemei fiind aceea că orice ai face, până la urmă nu te poți baza decât pe tine, pentru că ceilalți te vor părăsi. Dependența relațională este la rândul ei la capătul celuilalt pol al aceleași axe. Știu că până la urmă orice aș face voi fi părăsit, așa că încerc să fac lucrurile cât mai dificile și mă ancorez de partenerul de relație, legându-l de gard cu vinovăția.

Așa se face că, de cele mai multe ori, orice independent convins are parte de dependentul lui (sau ei). De ce? Poate pentru că pentru orice om care e gata să ia totul se găsește unul gata să-i dea totul. Inclusiv responsabilitatea. Independentul este tentat să asigure toate ouăle din coșul existențial, așa că va prelua entuziast cât mai multe apecte ale relației. Dependentul  introduce neajutorarea în sistem, aceptă incapacitarea  și dă cât mai multe responsabilități. În mod distractiv, independentul se va simți compleșit  de responsabilitate și foarte singur, iar depedentul neluat în seamă și nerespectat. Niciunul dintre ei nu va conștietiza că generează singur propriile probleme, de vreme ce unul se teme să dea responsabilitate, iar celălalt se teme să o preia. Nu vor băga de seamă că au aceeași problemă, manifestată diferit. Și nici că ambii au nevoie să se aducă la mijlocul axei. Asta ar presupune ca independentul să aibă curaj să-i fie frică să se bazeze  emoțional pe alte persoane, iar dependentul să aibă curaj să-i fie frică de responsabilitatea propriei identități. Independentul are de învățat că beneficiile apropierii merită riscurile pierderii relației, iar cel de-al doilea că poate fi acceptat drept cine își dorește să fie.

Carevasăzică, dacă sunteți în situația în care trageți căruța existențială ca un independent convins, adică cu restul de cai urcați în ea, poate că e momentul să vă opriți și să vă întrebați cum ați ajuns în hățuri. Dacă, dimpotrivă, sunteți dintre caii din căruță aveți să vă întrebați cum v-ați urcat în ea și, mai ales, de ce nu vă dați jos.

 


Flexibilitatea și viața de fiecare zi

cum-se-traduce-flexibilitatea-in-viata-de-fiecare-zi

Trăim într-o lume în care am decis să punem bază pe individualitate. Ceea ce e mai mult decât în regulă. Dar, ca orice lucru, asta vine la pachet cu multă presiune pe decizia individuală dar cu puține prescrieri obligatorii din afara individului. Societatea ne dă astăzi doar câteva repere, mai degrabă legale decât morale. Avem dreptul să facem orice, atât timp cât nu încălcăm legi. Dreptul de a face orice are nevoie să fie însoțit de flexibilitate, atât aplicată la propria persoană, cât și la cei din jurul nostru. Așadar, cum se traduce flexibilitatea în cotidian, de ce a devenit esențială și cum pot să o exersez?

O să încep cu accentul pe individualitate. Putem fi autentici, de la coafură la drumul în viață. Și societatea ne acceptă autenticitatea cu mult mai multă larghețe și ușurință decât o făcea pe vremea bunicilor noștri, de pildă.  În consecință, ne putem alege drumul de viață fără atât de multă luptă pentru impunerea punctului de vedere. Ce primim la pachet este lipsa unei rețete care să ne garanteze succesul. Pentru că, deși în principiu societatea îți dă mână liberă, nu îți garantează că rețeta pe care o adopți va fi una de succes.  Aici întră în joc flexibilitatea pentru că ea îți dă dreptul să te răzgândești și să te repliezi pentru o nouă încercare. De vreme ce autenticitatea prespune să găsești diferențiatorul tău,  ai nevoie să accepți că nu-ți garantează nimeni că îl vei găsi din prima. Originalitatea presupune măcar un pas necălcat până la tine, dacă nu întreaga cărare. Aș zice, așadar că, din punctul acesta de vedere, al exprimării individualității, flexibilitatea se traduce prin dreptul la răzgândire, la tatonare și (mai ales) la greșeală. Morala fiind că e inevitabil să greșești, important fiind ce faci cu greșelile tale și că ai de ales dacă vrei să urmezi rețeta care garantează succesul dar te face similar sau te abați de la ea și își asumi riscul să experimentezi cu ingredientele care îi conferă originalitate (vezi individualitate).

Cele de mai sus se aplică la propria persoană, dar haideți să vedem de ce avem nevoie de flexibilitate în raport cu ceilalți. O să încep aici cu importanța ei în rolul de părinte. Copiii „epocii autenticității” pot să ajungă oricine și să aleagă orice îi definește. Asta face virtual imposibil să fie eficienți.  În rolul de părinte, flexibilitatea se traduce prin răbdare și toleranță, care, de altminteri, devin virtuțile de bază. Părintele are nevoie să aștepte cu răbdare ca omul în devenire din fața lui să își găsească drumul și are nevoie de toleranță pentru a putea gestiona diferențele dintre ce crede el (părintele) că are de urmat progenitura și ce crede aceasta că i se potrivește în căutarea scânteii de autenticitate care îl definește.

Aplicat la restul lumii înconjurătoare flexibilitatea se traduce prin acceptarea diversității și prin exersarea selectivității. Doar așa devine posibil să nu fim intoleranți. Nu poți pune accent pe exprimarea autentică a individului și, în același timp, să-l oprimi pentru ce exprimă.  Ai dreptul de a selecta oamenii asemănători ție, dacă asta face parte din felul tău de viață, dar, de vreme ce pui accent pe individ, pierzi dreptul de a-i eticheta negativ diferențele.  Exprimarea identității nu presupune doar dreptul de a-ți vopsi părul verde cu mov ci și pe acela de a trăi conform identității tale sexuale sau conform credințelor tale (fie ele regioase sau nu). Morala fiind aceea că energia pe care societatea de acum 100 de ani o investea în uniformizarea și ostracizarea diferențelor are nevoie să fie direcționată în acceptarea și acomodarea diversității.

O să închei spunând că prețul plătit pentru inflexibilitate este nefericirea. Indiferent că va deriva din tristețea neadaptării (și a însingurării) sau din frustrarea sau furia neacceptării (și a intoleranței), nefericirea este singura alternativă a lipsei de flexibilitate în viața de fiecare zi.

(imagine: www.tnasolutions.com)


La ce folosește să te răzgândești

la-ce-foloseste-sa-te-razgandesti

Îmi place să spun că viața e făcută să gândești și, dacă e nevoie, să te răzgândești.  Au fost însă dăți când oamenii mi-au contra-argumentat că „a te răzgândi” e o formă mascată de neseriozitate și că omului hotărât, deștept și serios „pe unde i-a ieșit vorba, îi iese și sufletul”. Ei bine, deși sunt de acord că între „a te răzgândi” și „a fi neserios” poate fi o linie neclară, o să merg mai departe cu punctul meu de vedere și o să încerc să argumentez la ce folosește să te răgândești atunci când e nevoie.

Gânditul și răzgânditul sunt în strânsă legătură cu deciziile. În momentul în care pronunțăm cuvântul magic „decizii” primim la pachet și alt cuvânt magic, respectiv „viitor”. Pentru că asta este o decizie: o hotărâre pe care o iei acum în ideea de a avea beneficii viitoare. Asta e și marea problemă a deciziilor – se bazează pe estimări și pe predicții. Și așa ajungem la primul mare avantaj al răzgândelii.  Prezicem extrem de prost. Cea mai bună dovadă vine din project management – mai puțin de o treime dintre proiectele începute pe lumea asta se termină la timp și în buget. De aici deducem că avem nevoie să ne dăm voie să ne răzgândim dacă am prezis prost. Dacă am promis și nu putem livra la timp sau nu mai putem livra deloc. Dacă am crezut că facem față și realitatea ne arată că om fi făcând față dar ne lasă spatele. Dacă îmi dau voie să mă răzgândesc îmi permit să comunic la timp că nu mă descurc cu îndeplinirea promisiunii.

Următorul avantaj al răzgândelii derivă dintr-o altă particularitate a omenirii. Idealizăm ce n-avem și ne plictisim când primim.  Așa că poate fi util să îmi permit să constat că Albă ca Zăpada e Cenușăreasa sau că job-ul mult visat arăta bine doar pe hârtie.  Doar dacă mă las să mă răzgândesc voi mobiliza resursele necesare pentru a o lua de la început, atunci când realitatea se dovedește a nu avea prea multă legătură cu visurile.

Ultimul avantaj derivă din incapacitatea noastră de a fi doar raționali. Ceea ce presupune că vor fi decizii pe care le vom lua pe baze emoționale. Sau la beție. Sau proaspăt treziți din somn. Răzgânditul dă voie rațiunii să preia controlul și să aseze lucrurile pe un făgaș care are mai multă legătură cu maturitatea.

Ca și alte lucruri pe lumea asta, consumul de răzgândeală se face cu moderație.  Este însă esențial să știi că te poți răzgândi. Altminteri orice decizie devine o sentință pe viață. Ceea ce înseamnă că ai mari șanse să te simți prizonier în propria existență. Să te răzgândești poate însemna o viață trăită autentic.

(imagine: www.linkedin.com)


Soluția unică

solutia-unica

Motto: „La tribunal, procesul femeii de serviciu violate. Judecătorul întreabă – și, cum s-a întâmplat? Femeia – Păi, eu eram în genunchi și spălam scările și pe la spate a venit el. Judecătorul – Și, de ce n-ai fugit? Femeia – Păi unde era să fug? Că pe la spate a venit el și în față tocmai spălasem…”

Viața în sine nu e complicată.  O complicăm noi. Culmea este că ajungem să complicăm lucrurile din cauza unei particularități a creierului – combinația dintre partea lui ancestrală și partea mai nouă, adaptată vieții la mall. Partea noastră de cap ancestrală are nevoie de mai multe ieșiri. Din peșteră ori din situație. Ține minte că, în dățile când vedea lumina printr-o singură ieșire, era cea prin care ajunsese în situație (vezi peșteră) și că ieșirea cu pricina era unica soluție de scăpare. Și că odată blocată, nu mai exista ieșire. De aici încolo, ceea ce era inițial un adăpost devenea o capcană și creierul apăsa butonul de panică. Omul ancestral înțepenea terorizat în mijlocul peșterii, pentru că la spate era peretele iar în față vreun animal sălbatic hotărât să-l mănânce de prânz.

Odată ce am evoluat, partea adaptată vieții la mall știe deja că, mall-ul e un loc sigur, în care ieșirile sunt mai multe și sunt marcate clar. Problema se iscă nu din conviețuirea celor două părți de creier ci, mai degrabă, din felul în care sunt definite atribuțiile fiecăreia dintre ele. Prima, cea ancestrală, se ocupă cu urgențele și (mai ales) cu pericolul, cu situațiile cu miză. Cea de-a doua de cele de zi cu zi, nepercepute ca fiind importante. Logic ar fi să fie fix invers, așa-i?

Din adaptarea noastră la viața de mall, s-a mai născut o problemă – criteriile de estimare a pericolului s-au schimbat. Dacă pe vremea peșterii, pericol avea legătură cu cineva care se uita pofticios la tine (și, aici, mă refer la animale sălbatice), astăzi pericol poate însemna orice. De la pierderea cinstei obrazului, la cineva care se uită la tine (și aici nu mă mai refer la animale sălbatice). Carevasăzică, pericolele vieții de azi sunt mai degrabă imaginare, având loc în capul cetățeanului și neavând nevoie neapărat să se regăsească în realitatea concretă. Realitatea fiind în ochii privitorului (vorba unui scriitor drag mie), e suficient să-mi zugrăvesc situația ca având o singură ieșire pentru ca butonul de panică să fie activat.

Să zicem, de pildă, că am o relație. Disfuncțională dar reală.  Dacă ajung să mă conving pe mine că nu pot trăi fără omul din ea sau că nu mai există vreun alt om posibil interesat de mine, ajung rapid în situația femeii de serviciu din bancul tematic de mai sus – în spate e relația mea nefericită iar ieșirea e păzită de spectrul sinuciderii (fie ea simbolică sau nu) sau de cel al singurătății. Creierul apasă butonul de panică și mă instruiește să stau pe loc, blocat în relație.  De cele mai multe ori, atunci când ajung în situația în care nu schimb ceva care mă deranjează semnificativ, sunt în situația din banc. În mintea mea, m-am lipit cu spatele de perete și am blocat ieșirea.

La fel se pot petrece lucrurile și cu alte situații – schimbarea job-ului sau chiar a carierei. Dacă la spate se află nefericirea sau neîmplinirea generate de un job sau o meserie care nu mă mai reprezintă iar în față îmi blochez ieșirea din situație cu spectrul nereușitei și a oprobiului public aferent, creierul apasă butonul de panică, modul de operare „freeze” și rămân blocat în meseria sau job-ul care mă nemulțumește dar care, nu-i așa, e un rău cunoscut.

Și pentru că avem niște creiere performante, în procesul acesta de creere a iluziei soluției unice mai intervin încă două mecanisme. Primul este acela al justificării pozitive. Prin acest mecanism, relația disfuncțională în care te trezești cu ochii umflați (de plâns sau de scatoalce, după caz) sau cu gura pungă de la nefericirea zilnică, devine o relație „care are probleme ca oricare alta, că doar în viață sunt suișuri și coborâșuri” sau „nu le poți avea pe toate, trebuie să te mulțumești cu ce poți avea”. Astfel în loc să mai fii un om nefericit aflat în posesia unei relații disfuncționale devii unul înțelept sau rațional (cum doriți) care înțelege că viața reală vine la pachet cu relații care scârțâie pe alocuri și cu nefericirea aferentă.

Al doilea mecanism este cel al catastrofizării viitorului, la pachet cu subestimarea capacităților personale de a face față necunoscutului. Și aici, pe post de explicație, o să-mi permit să vă relatez o poveste cât se poate de reală.  Povestea începe cu o femeie prinsă într-o relație în care primea reproșuri, critici și scatoalce. Ultimele doar ocazional. Și care pusă să-și imagineze cu ar arăta viitorul ei afară din relație, se vedea pe sine „într-o cameră întunecată, pe o vreme continuu mohorâtă, cu ploaie și frig”. La întrebarea „de ce e întotdeauna ploaie și frig”, răspunsul era inevitabil „pentru că soarele meu nu e acolo”. Până la urmă și-a găsit curajul să se mute, din casă și din relație. Ne-am întâlnit după o vreme și am întrebat – „cum e, plouă și e frig”? „Eh, pe naiba!”, a răspuns ea. Și „Soarele Meu”? – am insistat eu. „Un bou”, e venit răspunsul promt. Deși pe vremea când își imagina lucrurile se vedea mai degrabă singură și tristă, pe vremea când „Soarele Meu” revenise la dimensiuni cu mult mai pământene era încă singură, dar deloc tristă. La vremea ei, a venit și o nouă relație.

Eu cred că oricare dintre noi am fost în situația din banc. Și nu doar o singură dată. Ori de câte ori s-a petrecut acest lucru aproape sigur că ne-am blocat ieșirea din situație printr-un scenariu care să facă să pară demersul fie inutil, fie riscant.   Soluția unică nu există decât în mintea noastră. Realitatea e plină de alternative.


Rolul norocului în viața de toate zilele

rolul-norocului-in-viata-de-toate-zilele

In 1930 Toyota și-a schimbat numele din Toyoda (numele de până atunci) pentru că numărul de miscări de pensulă necesare pentru a scrie Toyota era mai…. norocos. Donald Trump se descrie ca fiind extrem de superstițios, fiind de altminteri cunoscut că aruncă sare peste umăr după fiecare masă, așa, doar ca să aibă noroc în afaceri. Probabil că deja folosește o lopățică pentru alegerile din noiembrie. Trecând la superstițiile locale, iată, de pildă ce înseamnă să te mănânce palma – în varianta superstițioasă și în cea științifică. Adică, mai pe scurt cum ajungi de la bogăție la dermatită de contact. Care o fi, așadar, rolul norocului în viața de toate zilele?

Deși până la coadă cinicul ar putea considera norocul pur și simplu o întâmplare cu consecințe convenabile, studiile demonstrează că nu atât norocul contează cât credința pe care o ai în el. Pentru că da, se dovedește că dacă crezi că pixul norocos de la BAC te ajută și la examenul de licență ești mai tentat să te prezinți la examen și ai mai multă încredere în tine. Asta aduce cu sine mai multă relaxare și, implicit, la o mai bună concentrare și o reactualizare mai ușoară a cunoștințelor. La fel cum sarea de prin living-ul lui Trump nu condimentează doar covorul de sub Donald ci îl determină să aibă încredere în șansele lui și, implicit, să persevereze (cu bunele și relele care derivă de aici).

Norocul este fața prietenoasă a hazardului. La capătul celălalt al scalei se află ruda lui de proastă reputație – ghinionul.  Creierul nostru nu se omoară deloc după hazard pentru că marea problemă a hazardului este că nu are sens (de vreme ce poate merge în oricare dintre direcții). Mai mult, creierul e dependent de sens (de înțelegere), așa că, dacă realitarea obiectivă nu-i oferă sens, găsește singur unul.  Realitatea obiectivă este că nu știm ce ne oferă viitorul. Dar asta nu e suficient de bun pentru un creier care are nevoie de direcție. Aici intră în scenă povestea. Care poveste poate îmbrăca orice formă – astre, legi ale atracției, ritualuri, talismanuri… Toate acestea nu sunt decât povești menite să acopere vidul informațional reprezentat de hazard.

Atenție! Nu spun că toate astea sunt neapărat un lucru rău. Oricât de tare nu convine asta cognitivistului din mine, știința ne spune că oamenii care cred în eficacitatea ritualului sau talismanului au mai multă încredere în viitorul lor își asumă mai multe riscuri (vezi au mai multe inițiative) și (implicit) au mai multe șanse de reușită. Pe de altă parte, nu e musai să cari după tine potcoava de cal mort pentru a avea inițiativă. Pentru că știința ne mai spune ceva… Anume că avem două alternative. Prima este aceea a investirii cu credință a unui obiect sau concept. A doua este încrederea că nu contează atât ce-mi va aduce atât hazardul cât capacitatea mea de a-i face față. Concluzia demonstrată de știință fiind aceea că, în general, credința în forțe externe mie este invers proporțională cu încrederea în forțele proprii.

Eu cred că varianta a doua, cea a construirii cu răbdare a încrederii în sine este cea câștigătoare pe termen lung. Pentru că oricâte rânduri de cruci ai avea agățate de parbriz, până la urmă istoricul tău de șofer va reflecta abilitățile, cunoștințele și reflexele tale. Și, oricât de mult noroc ai concentra în pixul aducător de miracole, până la coadă tot cunoștințele și munca vor face diferența, mai ales dacă vrei performanță.  Până la coadă, orice muritor care nu se dă bătut poate redefini ghinionul ca fiind o oportunitate cu năbădăi, singurul ghinion care nu suportă redefinirea fiind și ultimul din viața fiecăruia dintre noi.


A mânca sănătos – modă, obsesie sau sănătate

mancatul sanatos

Ideea pentru tema de azi a pornit de la un articol Psychology today. Îl găsiți aici dar articolul vorbește despre un studiu efectuat pe șoareci de laborator care avansează și argumentează ideea că mîncatul sănătos ar putea fi o reprezentat de o rețetă individualizată, în funcție de ADN-ul posesorului de dietă. Argumentul? Studiul pare să demonstreze că metabolismul este o chestie individualizată și nu poate fi deci definit de o dietă generalizată, a mânca sănătos purtând astfel amprenta individului.

O dată cu articolul s-a reactualizat și frustrarea omului care s-a luptat cu tendința la îngrășare o viață întreagă și care, o parte din viața întreagă de până acum,  a vânat vânt în căutarea soluției care să rezolve problema definitiv și revocabil.  De la (celebra, la vremea ei) supă de varză la alergat 120 km pe lună, psihoterapeutul aici de față le-a încercat pe toate. Am avut ceva timp la dispoziție, de vreme ce am 48 de ani și m-am oprit din cursa asta acum vreo 5 ani. Atunci m-am decretat năucită de toate dietele marketate și am decis că vreau să gândesc cu propriul cap. Nu am pretenția că sunt nutriționist, dar am argumente pentru concluziile la care am ajuns. Cea mai importantă dintre ele fiind aceea că marea problemă nu e ce mâncăm ci că mâncarea este mult prea la îndemână. Pe vremea bunicilor mei, atunci când te hotărai că ai mânca un pui, friptura avea pene și alerga prin curte. Până să îi faci cunoștință cu ceaunul aveai să îl prinzi, să îi sucești gâtul, să îl cureți de pene. Lucrurile nefiind simple, te mărgineai la cât ajungea din orătanie pentru toată lumea. Acum, te duci la supermarket, iei mai mult decât ai nevoie (că doar ai cu ce și e și la ofertă), te duci cu mașina, urci cu liftul și tigaia e deja pe foc. Și dacă aveți impresia că la vegetarieni e diferit, ei bine, și morcovii se găsesc la fel de simplu. Oricare om care a făcut sport asistat de vreun device care măsoară caloriile consumate, înțelege relativ repede că viața e nedreaptă, având în vedere a că o tură de Herăstrău de 6 km echivalează cu 5 minute de mâncat ciocolată la televizor.

In fine, nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre unde tragem linia dintre a trăi sănătos și a fi obsedat. Obsesia are deja și un nume – orthorexia. Termenul este format din ortho care înseamnă corect și rexia care înseamnă dorință.  La prima vedere o alăturare pozitivă, nu? Ei bine, prea mult dintr-un lucru bun fiind un lucru prost, o dorință de corectitudine care îți ocupă toată ziua se numește obsesie.

Ca multe alte tulburări, și obsesia pentru mâncatul sănătos are la bază o emoție. Frica. De care o fi ea… De îngrășare, de moarte, de respingere, de boală, de neputință. Și un mecanism de bază al fricii – justificarea pozitivă. N-o să vezi vreun obsedat al vreunei diete (indiferent de care o fi ea) că se prezintă ca un om chinuit de frica de boală ori de moarte ori de respingere. Nu, nu.  Întotdeauna o să fie vorba de sănătate și well-being. De altminteri, panica și amenințarea cu boala ori (mai rău) decesul fac parte din marketing-ul aferent majorității dietelor.  De la număratul caloriilor, la cititul etichetelor, la evitatul glutenului, la evitatul gătitului sau crescutul personal al morcovilor, oricare dintre noi avem o preocupare, mai mult sau mai puțin serioasă legată de mâncare.  Asta, în timp ce durata estimată de viață crește și planeta se suprapopulează. Semn că, indiferent cât de mult greșim, o fi ceva ce facem și bine.

Nu mă înțelegeți greșit. Cred că dintr-un stil de viață sănătos au nevoie să facă parte și mișcarea și o alimentație echilibrată și adaptate la nevoile particulare ale fiecărui individ. Și cel puțin 7 ore de somn.  Și mai cred că, oricare dintre noi, știm când ajungem să semănăm cu omul care își întreabă medicul dacă poate trăi 100 de ani dacă mănâncă doar o dată pe zi, nu fumează, nu bea și nu face sex. Și, tot oricare dintre noi, avem să găsim rețeta prin care să evităm răspunsul din banc, respectiv – „sigur că da, dar nu înțeleg la ce o să vă folosească.” Nu de alta, dar există o linie fină între a mânca sănătos și a fi obsedat mâncatul sănătos.

(imagine: news.therawfoodworld.com)


Suferi de perfecționism?

suferi de perfectionism

Să o pornesc la drum cu definiția perfecționismului, zic. Dicționarul psihologiei ne spune că perfecționismul este o trăsătură de personalitate care determină purtătorul să plece în căutarea vieții (profesionale, personale, parentale, etc) fără de cusur, la pachet cu setarea de standarde cât se poate de înalte și, implicit, complicat de atins.  Tot prin psihologie, umblă vorba că ar avea si aspecte pozitive, existând teorii care susțin că nu tot perfecționismul se lasă cu cucuie existențiale (pentru posesor și relațiile acestuia). Eu personal nu prea cred că perfecționismul are și avantaje. Și, scuzată-mi fie lipsa de modestie profesională, nici nu cred că este o trăsătură de personalitate fără de leac ci, mai degrabă, un mecanism de apărare achiziționat pe undeva prin copilărie. Pare adaptativ pentru că, până la un punct, este încurajat social, de vreme ce se lasă cu obiective mărețe și cu înverșunarea de a le atinge.  Cum se explică acest lucru? Ei bine, perfecționismul are două componente: strădania și îngrijorarea. Altfel spus, dacă sunt perfecționist mă înverșunez constant să ajung undeva, în timp ce mă îngrijorez că nu-mi iese destul de bine (a se citi perfect, fără greșeală). În funcție de care dintre componente predomină (străduința sau îngrijorarea) cooperez mai mult sau mai puțin disfucțional cu realitatea.

Perfecționistul funcțional este preocupat de integritate morală și de autenticitate așa încât poate călători prin viață însoțit de înțelepciune, discernământ și poate fi o sursă de inspirație pentru că face o diferență clară între el și defectele lui. Doar că e despărțit de o linie foarte subțire de hipercritică și de varianta ei internă – autocritica. E nevoie doar să fie prins în capcană de iluzia găsirii perfecțiunii în arătatarea cu degetul a defectelor. Așa se face că perfecționismul este una dintre componentele care contribuie serios la tulburarea obsesiv-compulsivă, de pildă. Și nu numai acolo. Depresia e și ea o destinație des întâlnită a perfecționistului descurajat. La fel și tulburările de alimentație în care mâncarea capătă rol de unealtă în răzbunarea contra neatingerii perfecțiunii. Nu îl ultimul rând, așa cum spuneam într-un articol mai vechi, procrastinarea se naște și ea tot din zbuciumul căutării zadarnice a perfecțiunii.

Prin 1990, Paul Hewitt și Gordon Flett au dezvoltat o scală de măsurare a perfecționismului. L-au împărțit în trei tipuri: perfecționismul centrat pe sine, perfecționismul centrat pe ceilalți și perfecționismul ca cerință socială. Perfecționismul centrat pe sine se concentrarează pe aderarea la standarde înalte și stricte, la pachet cu un efort constant de auto-evaluare în încercarea de a evita (cu orice preț) eșecul. Perfecționismul centrat pe ceilalți face același lucru doar că pentru ceilalți care astfel devin datori să facă față standardelor cu pricina, alternativa fiind evaluarea constantă și nemiloasă. Perfecționismul ca cerință socială vine la pachet cu convingerea că ceilalți nu au altceva de făcut decât să se ocupe cu setarea de standarde și cu proiectarea de așteptări în consecință. Vine la pachet însoțit de teroarea neconformității și cu teama de judecata continuă a semenilor.

Mai târziu, Randy Frost, a mai adăugat încă șase subscale: preocuparea pentru greșeli, standarde personale, așteptări parentale, criticism parental, îndoială cu privire la acțiuni și decizii și capacitate de organizare.

Dacă ar fi să le punem împreună, în ordinea în care ne cauzează deranj în viață, atunci lucrurile stau cam așa. La categoria se poate cât de cât trăi cu ele (adică perfecționismul funcțional) avem: perfecționismul centrat pe sine și pe ceilalți, împreună cu standardele personale înalte și capacitate de organizare.  La categoria „living hell” (adică perfecționismul disfuncțional) avem perfecționismul ca cerință socială, împreună cu celelalte categorii ale lui Frost, respectiv preocuparea pentru greșeli, așteptări parentale, criticism parental și îndoiala cu privire la acțiuni și decizii. Această ultimă categorie contribuie serios (conform studiilor) la generarea de emoții negative (tristețe, rușine) care odată consolidate (în tulburări depresive sau anxioase) au ca răspuns comportamente disfuncționale (procrastinarea, ideație suicidară și punerea ei în practică) și impact în valorile de supraviețuire ale individului (stima de sine, autonomia și auto-controlul).

Găsești aici un test prin care îți poți evalua gradul de perfecționism. Oricare ar fi rezultatul, nu uita că nu e niciodată prea târziu să te iei serios la trântă cu nevoia de a fi perfect.


Cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care trăim

cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care traim

A fost o dată ca niciodată un prinț moștenitor. Fiul Regelui din Tărâmul Bunul Samaritean. Singurul la părinți. Părinții (așa regali cum erau) l-au învățat cât de important e să fii bun, săritor și să ajuți toți supușii și cât de minunat este sacrificiul pentru cei dragi. Așa cum făcuse și mama lui, Regina  care era întotdeauna atentă la nevoile Regelui. Ea se lăsa constant deoparte, fiind dedicată trup și suflet regelui și Prințului Moștenitor. Prințul era isteț. Așa de isteț încât atunci când a plecat la școală a devenit nesuferit pentru colegii lui pentru că le știa pe toate și răspundea prea des la întrebările dascălului. Îndată ce a fost respins, Prințul a încercat să compeseze fiind drăguț cu colegii lui, făcâdu-le tot felul de servicii și invitându-i neîncetat la castel. Colegii nu-i întorceau decât arareori invitațiile și doar atunci când aveau nevoie de ceva. Și pentru că prințul nu înceta să fie drăguț, indiferent cum se purtau colegii lui, aceștia îl băgau arareori în seamă dacă nu aveau nimic să-i ceară. Mai mult, odată cu adolescența au început să-l poreclească. Prințul Mototoleanu.

Când prințul a încercat să se plângă acasă, părinții i-au explicat că obrazul regesc se ține cu îndulgență, cu răbdare și cu sacrificiu – deci, are de întors obrazul celălalt (tot la fel de regesc). Cu siguranță, i-au promis ei, dacă continuă să fie cumsecade și să nu ceară apreciere și respect, ceilalți au să bage de seamă într-o zi.

Ajuns adolescent, Prințul, programat deja să fie cumsecade, a tras concluzia că cea mai bună cale pentru a avea succes la fete e – nu-i așa că v-ați prins – să fie drăguț și cumsecade. Așa că avea grijă să fie curtenitor și politicos, să le ofere mici atenții și să aibă cea mai mare înțelegere pentru reticențele lor cu privire la sex. Nu a priceput niciodată de ce singura care l-a apreciat a fost cea care se credea (nu era, dar se credea) cea mai urâtă și mai obeză dintre fete.  Și nu l-ar fi apreciat nici ea, dar… era singurul din preajma ei și nici ea nu avea curaj să spere că ar merita mai mult decât pe singurul dispus să fie acolo pentru ea.

Ai fi crezut că, odată ajuns la tinerețe, Prințul o să priceapă că oferta personală de cumsecădenie (aflată mult peste media statistică) nu e aducătoare de respect ci dimpotrivă.  Dar nu, Prințul de pe Tărâmul Bunului Samaritean a mers tot înainte sperând  (idealist vorbind, corect) că bunătatea se contabilizează undeva în bezna universului de unde, inevitabil, se va întoarce de unde a plecat. La el, adică. N-o mai lungesc. Ajunge să spun că din speranța cu pricina nu a rămas nimic. Odată însurat (cu greu altminteri și fără să aleagă el) nu avut nevoie de mult timp să constate că nici nevasta și nici copiii nu prea dădeau doi bani pe el. Îl luau de bun, îl foloseau și nu-l băgau în seamă. Ajuns la bătrânețe, Prințul (ajuns deja pe tron) a constatat amar că e un artefact al unor vremuri de mult apuse, că Universul n-a băgat în seamă bunătatea investită.

Și-acum să trecem la morală. Există trei axiome. Prima  că tindem să asociem valoarea cu chestiile obținute cu efort.  A doua că tindem să ne purtăm frumos cu investițiile noastre. A treia că prea mult dintr-un lucru bun devine un lucru prost, iar asta se întoarce împotriva mea.

Cum se aplică practic? Omul care va fi acolo pentru mine, indiferent de ce fac eu, e luat de-a gata, nu are deci valoare. Dacă impune niște limite iar eu găsesc interesant să investesc efort să îl câstig, voi tinde să am grijă de investiția făcută – mă voi purta cu mult mai multă grijă și considerație, adică. La fel, dacă aruncă în joc prea multă bunătate, disponibilitate, toleranță sau interes, surplusul e risipă și se va întoarce împotriva lui.

Și da, așa-i. Lumea-i nedreaptă. Avem nevoie să găsim balanța corectă de cumsecădenie.

(imagine: www.uncommonhelp.me)


Vedem oamenii cu adevărat sau îi inventăm?

vedem oamenii cu adevărat

“Frumusețea e în ochii privitorului”, zice filozoful. Ei bine, nu e adevărat! Vă spune psihologul, totul e în ochii privitorului. Ce mă face să spun asta? Am avut și eu experiențe care mi-au demomnstrat cât de simplu este să inventezi omul la care te uiți. Credem că suntem obiectivi, dar, după cum am mai spus de multe ori, creierul nostru nu caută adevărul obiectiv ci pe acela care ne validează credințele, ori pe cel care ne adresează nevoile de moment. Și câteodată ne trezim (chiar și după ani de zile) în fața evidenței că am fost, vorba aceea, pe alăturea cu drumul. Așa că mă gândesc că e un moment la fel de bun ca oricare altul să ne gândim de ce anume inventăm oamenii și cum anume am putea, măcar din când în când, să ne asigurăm că vedem omul real din fața noastră.

O să încep cu prima parte, cea în care o să încerc să explic de ce sfârșim prin a avea o relație cu imaginea despre om și nu cu omul în sine.  În primul rând, de cele mai multe ori, nu știm ce vrem și nici măcar foarte exact cine suntem. Credem că știm, dar de fapt nu ne înțelegem pe noi, darămite pe celălalt.  Și dacă nu ne înțelegem nu avem cum formula ce așteptăm și în ce condiții de la cel din fața noastră. Așa că, deseori, formulăm lucrurile vag, de genul “vreau să fiu fericită” sau “vreau să mă simt în siguranță” sau “vreau să fiu iubit”. Nu realizăm că dacă nu formulăm exact ce anume avem nevoie pentru a fi fericiți nu avem nicio șansă să ajungem la un grad de fericire (intermitentă dar existentă) ci doar la un grad de nefericire însoțit de speranța constantă că va fi mai bine. La fel, de vreme ce nu știm să formulăm ce anume exact are de făcut omul pentru a ne oferi siguranță, sfârșim prin a rezolva lucrurile prin formalitatea (legală dar nu emoțională) a unui certificat de căsătorie. Nu în ultimul rând, dacă nu ne definim ce anume avem nevoie pentru a ne simți iubiți, sfârșim deseori cu un om care ne-o iubi el dar nu într-un fel care să ne folosească și nouă la ceva.  Doar că problema este că trăim și asta ne ocupă toată ziua, așa că nu mai rămâne și timp pentru auto-cunoaștere. În plus, toate filmele și cărțile ne vântură pe la nas conceptul conform căruia sufletul pereche vine “ready-made”, cu livrarea exactă a tuturor lucrurile de care avem nevoie. Așa că odată ce etichetez omul ca “suflet-pereche” refuz să accept că nu se potrivește și rumeg la nefericire (vezi lipsă de afecțiune, respingere ori indisponibilitate) constant, însoțit de credința neclătinată că fericirea e “pe vine”.

Următoarea problemă pe listă ar fi că nu numai că nu ne cunoaștem pe noi dar, mai mult, nu-i pricepem nici pe ceilalți. Și cum (cel mai probabil, conform paragrafului anterior) nici ei nu știu cine sunt, nu ne pot ajuta cu informații concrete. Așa că ce ne rămâne de făcut? Presupunem. Dacă măcar am realiza că o presupunere nu are obligația să devină realitate, tot ar fi o treabă. Dar nu, nu prea facem asta. Mai ales dacă presupunerea cu pricina ne adresează nevoia de afecțiune ori de validare. Nu știu dacă realizați, dar ne bazăm presupunerile despre ceilalți pe aparențe și pe echivalențe automate. Exagerând un pic, ajungem să credem că știm omul pe baza culorii ochilor, a cărților citite și a concluziilor trase printre rânduri, deși asta e similar cu a crede că ajunge să citești panoul din fața Centralei de la Cernavodă pentru a înțelege cum funcționează o centrală nucleară.

Ultimul mecanism demn de menționat este tendința noastră de a “îngheța fericirea” adică cea de a ne agăța de un moment bun și de a ignora toate semnalele de alarmă. De a nu vedea că o fi părut el începutul spectaculos dar că derularea relației nu mai are de mult treabă cu începutul cu pricina. În plus, simțim nevoia să încetăm să căutăm dragostea. Iar asta implică să considerăm că am găsit-o.

Ce putem face pentru a ne putea asigura că vedem omul real din fața noastră? Să ne asumăm durerea inerentă a obiectivității. În ceea ce ne privește și în ceea ce-l privește pe celălalt. Să ne chestionăm echivalențele automate. Un bărbat care își deschide ușa de la mașină e doar un bărbat cu maniere, nu unul care te iubește sau care te consideră importantă. La fel, o femeie care declară că își dorește copii este o femeie cu o dorință, nu una pregătită pentru maternitate.  Sau măcar, dacă luați de val nu apucăm să facem nimic din toate astea, să avem curajul să răspundem la întrebarea “e o relație bună care a dat de greu sau o relație proastă în care am stat prea mult?”.

(imagine – https://30secondrule.wordpress.com)


Există viață și după închiderea telefonului mobil ?

exista viata si dupa telefonul mobil

Îmi amintesc de prima mea experiență cu telefonia mobilă. Prin 1995. Pe vremea când asta presupunea un echipament de mărimea a două cărămizi. Se numea Telemobil. L-am primit în responsabilitate de la șeful meu olandez. Pe durata concediului petrecut la 2 mai. Îl țineam pe dulapul din camera gazdei (pentru că doar acolo avea semnal) și alergam de năucă să vorbesc pe băncuța din fața porții lui Tanti Lenuța. Unde eram atracția trecătorilor. Azi, toate programările de la cabinet depind de telefonul mobil, devenit la rândul lui Smartphone. Și nu numai programările. De la momentul izolării lui pe dulap am ajuns la un altul la care, acum vreo 2 ani, am realizat că trebuie să fac skanderbeg cu propria persoană pentru a alerga prin Herăstrău fără telefon. Nu știu voi cum sunteți, dar deși nu stau chiar toată ziua cu ochii și urechile lipite de telefon, tot e ca și cum a ajuns oarecum să facă parte integrantă din viața mea. Mult prea integrantă. Carevasăzică, o mai exista viață și după închiderea telefonul mobil?

O să încep cu cât timp ne petrecem folosind mobilul. Ce am reușit să aflu este că, indiferent cât estimăm că îl folosim, odată ce intră în ecuație și o aplicație care să măsoare timpul de folosire cu spirit de răspundere, se dovedește inevitabil că subestimăm timpul petrecut. Adică ne călărim telefoanele mobile mult mai mult decât conștientizăm că o facem.  Rezultatele măsurate te pun pe gânduri pentru că indică o medie de vreo 5 (cinci) ore / zi. Și dacă vi se pare puțin o să mai adaug o informație. Aceea că 5 ore înseamnă aproape o treime din timpul pe care îl petrecem treji.  Devine logic că putem afirma că omenirea a devenit dependentă de un paralelipiped electronic, denumit telefon mobil. Și, oricât de tenant e să ai lumea la un click distanță, eu zic să ne gândim un pic și care sunt efectele negative ale dependenței cu pricina, care includ de la izolarea socială, oboseala mentală sau afectarea relațiilor de cuplu și până la banalul dat cu capul de pom (sau variante similare) în timp ce trimiți sms-uri și nu te uiți pe unde mergi (nu glumesc, iată și studiul).

Care sunt semnele că ai o problemă și care ar fi pașii de urmat pentru recâștigarea integrității de sub dominația telefonului mobil? Să încep cu semnele… Într-un studiu desfășurat în Statele Unite au fost mobilizați 1000 de studenți din 10 țări, cinci continente. Au fost “privați” de accesul la orice tip de informație sau conexiune (inclusiv accesul la telefonul mobil) timp de 24 de ore și au fost rugați să-și documenteze experiența. Mulți dintre ei au descris simtome ca stări de anxietate, neliniște sau singurătate și au caracterizat senzația care a însoțit experiența ca fiind similară sevrajului. Când e ultima dată când ai stat 24 de ore (sau măcar 12) fără a avea posibilitatea de a-ți accesa mobilul? Când e ultima dată când ai plecat fără mobil de acasă sau când ți s-a terminat bateria? Cât de des îți verifici telefonul? Și nu cumva asta faci primul lucru când te trezești?

Ce e de făcut? Lisa Stroman e de părere că sunt câteva acțiuni care te-ar putea elibera de sub dominația mobilului. (1) Fă altceva primul lucru când te trezești. Verificatul telefonului pe post de breakfast te conectează cu realitatea mult prea brusc, iar asta stresează. (2) Când ieși cu prietenii, pune telefonul undeva unde nu ajungi ușor la el (în rucsac sau în geantă). Asta te va ajuta să-ți chiar vezi interlocutorii și să te bucuri de ei. (3) Pune o oră limită seara, oră după care nu mai accesa telefonul. Dacă vine sfârșitul lumii o să te prinzi și fără Facebook.

Există viață și după închiderea telefonului mobil. Jur că da. Nu de alta dar sunt suficient de bătrână încât să fi apucat vremurile în care nu te întreba nimeni “unde ești” când răspundeai la telefon. Nu pentru că nu conta ci pentru că era clar pentru apelant unde ești fixat de telefon. Vremea la care telefonul era “undeva”, nu “peste tot”. Și da, pricep ce câștigăm odată cu mobilul, dar, pe de altă parte, cred și că nu conștientizăm ce pierdem.

(imagine: http://blog.globalstreetart.com/)