Hai să începem prin a defini responsabilul (și despre asta, despre cum definim concepte – promit să scriu). Să revenim. Fie responsabilul de bloc sau alt model, e vorba despre cine alege să-și asume gestionarea unui proces. De la spălatul vaselor și până la plecat pe Marte, e necesar ca cineva să își asume responsabilitatea. Adică, vorbim despre momentul în care eu decid că e problema mea și că e treaba mea s-o rezolv. Acum să ne gândim la întrebarea cheie: Cât de bine ne pricepem să estimăm când suntem responsabili și când nu?

Eu cred că majoritatea dintre noi am intrat în clenciuri fie pentru că nu am recunoscut propria responsabilitate fie pentru că ne-am asumat responsabilități care, real, nu erau ale noastre. Și – nu întâmplător – nu importanța procesului contează musai ci, mai ales, frecvența lui (din fericire sau nu, spălăm vase mai des decât mergem pe Marte).

Să aplicăm această constatare la relații. Să presupunem că eu vreau să spun ceva cuiva. De vreme ce eu vreau să comunic și pentru mine e important ce am de spus, e responsabilitatea mea să mă asigur că ce transmit este corect și că verific dacă omul a înteles exact ce-i spun. Și asta se aplică de la stabilirea unei înâlniri la Mall (cu punctul de reper, ziua și ora corect transmise și verificate) până la alte lucruri mai de suflet (și implicit mai incomod de spus).

Și cred că toți aveți un zâmbet dacă v-ați amintit de intâlnirile la Mall lăsate cu neînțelegeri – pană la urma, ați ratat doar filmul. E însă, câteodată cel puțin, cu mult mai dureros să-ți amintești de neînțelegerile de suflet care încheie o relație sau lasă urme dureroase și adânci.

Există o tendință (foarte omenească): din ce un lucru mă deranjează mai tare (deci nu-mi convine și e personal), de asta va fi mai incomod de împărtășit și, deci, voi tinde să las lucrurile vagi. Gradul de „abureală” tinde să fie direct proporțional cu lipsa de confort ce este atașată mesajului pe care îl transmit. Problema este că, dacă las responsabilitatea înțelegerii la partenerul meu de conversație (vezi viață), el o să înțeleagă ce vrea el. Și asta, în general, nu are mare legătură cu ce vreau eu să spun.

Un mesaj corect conține: ce înseamnă pentru mine ceea ce vreau sau ceea ce nu-mi convine, cum mi-aș dori să procedeze interlocutorul meu și ce anume implicații sunt pentru mine, dacă nu se întâmplă. E tot responsabilitatea mea să verific dacă omul a înțeles corect. De abia apoi pot preda responsabilitatea, iar partenerul meu devine responsabil pentru ce va face ca răspuns.

Regula asumării responsabilității spune cam așa: Când mie nu-mi convine ceva, sunt responsabil să fac acest lucru cunoscut și să verific dacă mesajul a ajuns corect. Degeaba pasez pisica către partener sub forma cunoscută drept „i-am dat de înțeles”.

Propun ca astăzi să vedem care e mecanismul prin care, de cele mai multe ori, nu spunem nimic deși credem că spunem ceva.

Să ne imaginăm o scenă. Ea vine acasă, el se uită la televizor. Nu se ridică și continuă să fie interesat de știri, să zicem. Ea spune: „Iar te uiți la televizor!!!! Nu-ți pasă de mine!!!”.  El protestează și, cu puțină baftă, se iscă cearta.

Suntem educați să spunem ce vedem, nu ce simțim. Asta în ciuda faptului că nu ceea ce văd mă deranjează ci ceea ce simt despre ce văd îmi dă de furcă. Și să reluăm… Ea intră și, în loc să furnizeze informația pe care el n-o are, adică felul în care interpretează ea faptul că nu primește atenție, îi spune ceea ce el știe – privește la televizor. Pe urmă îi spune și ce simte el (nu-ți pasă), deși asta e, în fapt, ce crede ea.

Să îi spui omului ce face el e inutil. În cele mai multe dintre cazuri știe și singur ce face.  La fel, să-i spui tu ce gîndește el e nu doar inutil ci chiar riscant. Chiar dacă nimerești corect probabil n-o să recunoască, iar dacă nu, se va simți jignit.

Si-atunci nu e mai simplu să spun direct ce simt sau ce înseamnă pentru mine ce face omul? Pentru că am o veste proastă. Tot ceea ce știm cu siguranță e ceea ce gândim sau simțim noi.  E deci util să îi spun omului de langă mine ce nu știe. Comunicarea eficientă se învață iar vorba goală se poate îmbrăca în sensul care îi vine bine și care îl face pe celălalt să înțeleagă despre ce vorbim de fapt.