realitate Archives - Miruna Stănculescu

Recunoștința, pastila de fericire de fiecare zi

08/06/2016 by Miruna Stanculescu 1 Comment

O să încep cu este recunoștința și aș vrea să o definesc ca fiind emoția care exprimă mulțumirea pentru ceva ce ai. Opusă celei prin care exprimi ceva ce-ți dorești, dar nu ai. Știu că termenul de recunoștință poate avea iz de clișeu, dar îmi asum riscul. Clișeu sau nu, studiile demonstrează că există o corelație clară între „cantitatea” de recunoștință prezentă în viața cetățeanului și calitatea percepută a vieții acestuia. La fel ca toate abilitățile de pe lumea asta, nici capacitatea de a simți sau exprima recunoștință ne e obligatoriu primită la naștere. Unii facem asta natural, alții nu chiar. Vestea bună este că, dacă nu ne descurcăm prea bine la capitolul recunoștință, putem învăța.

Dar mai întâi haideți să vedem ce pierdem dacă nu avem obișnuința de a fi recunoscători. În primul rând valoare. Pentru că a fi recunoscător asta presupune – să conștientizezi valoarea a ceea ce ai. În momentul în care decid că un lucru „mi se cuvine” sau că „e normal să fie așa” pierd posibilitatea de a-i conștientiza valoarea. De unde și vorba că omul își dă seama ce-i lipsește după ce pierde ce-a avut. Nu e mare lucru să fii sănătos decât după ce nu mai ești. Nu e mare lucru să fie cineva lângă tine decât atunci când ești singur. Și ce mare lucru e să lucrezi undeva, atât timp cât nu ești șomer.

Următorul lucru pe listă este capacitatea de a face față greutăților inerente vieții. Recunoștința înțeleasă corect nu înseamnă să mă mulțumesc cu ce am în timp de mă fac că nu văd ce nu-mi convine. Ci înseamnă să capitalizez energie din lucrurile care merg bine pentru a mă putea mobiliza să le schimb pe cele care nu-mi plac.

Nu în ultimul rând dacă nu sunt recunoscător pierd sănătate. Mai ales din cea cardiacă. Nu glumesc… Știința ne arată că o „baie” de câteva minute de recunoștință ne calmează ritmul cardiac similar cu ce se obține prin tehnici de meditație. Tot recunoștința poate fi responsabilă și de întărirea sistemului imunitar.

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre motivele care demonstrează utilitatea recunoștinței. Să trecem acum la cum putem învăța să o exprimăm. Ideea este că nu prea suntem educați în direcția asta. Spunem mult prea rar „mulțumesc”. Și nu facem discriminări. Nu ne mulțumim nici nouă înșine, nici altora. Carevasăzică, simplul și banalul „mulțumesc” e primul pas către recunoștință. Și, surpriză, cea mai multă recunoștință se pierde din luatul de-a gata a lucrurilor mărunte. Uităm că lucrurile mari se fac din lucruri mici. Și că „normalitarea” se definește de multe ori prin continuitate. Și vă provoc – luați orice lucru „normal” pe care partenerul de viață, copilul ori colegul îl face zi de zi. Încercați să vă aduceți aminte când ați spus ultima dată un „mulțumesc” în schimb. Și spuneți, azi sau mâine, un „mulțumesc ” adevărat. Până la urmă e vorba de „normalul” de care altul vă scutește sau pe care face efortul să îl facă. Așadar, primul pas către exersarea recunoștinței e să-mi propun o doză de(cel puțin) 3 „mulțumesc”/ zi.

Studiile arată că 3 (trei) minute de recunoștință pe zi sunt suficiente pentru a ne crește calitatea vieții. Așadar, dedică trei minute în fiecare seară pentru a identifica lucrurile pentru care îți poți fi ție ori altcuiva recunoscător. Oricât de greu ar fi, sunt sigură că sunt. Și, mai ales dacă e greu, în lucrurile bune (chiar dacă nu multe) se află puterea de a merge mai departe.

(imagine: laughingattheiword.com)

În căutarea jumătății – Diferența dintre depedență și interdependență

07/04/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Sunt de acord că suntem proiectați să avem relații. Fapt că vrem relații de cuplu este una dintre consecințele acestui lucru (în combinație cu sexul, ce-i drept). Dar asta nu înseamnă că nu putem funcționa singuri, ci doar că ne simțim mai bine atunci când avem sentimentul că suntem conectați autentic cu alte persoane. Dacă nu înțelegem că se poate și de capul nostru, atunci pornim în căutarea „jumătății”. Aceasta este diferența fundamentală dintre dependență și interdependență.

Cred că cel mai bine pot explica diferența grafic, după cum urmează:

Avem mai sus ecuația unei relații mature și armonioase, formată din doi indivizi, diferiți și funcționali. În care ambii admit că da, au nevoie unul de celălalt pentru a le fi mai bine și că își doresc să formeze o pereche. Insist, o pereche, adică doi indivizi separați care aleg să stea împreună. În ciuda faptului că au alte alternative.

However (vorba francezului), poveștile romantice ne explică altă variantă:

Adică cea în care pornim la drum incompleți în căutarea unei jumătăți din noi. Dacă ajung să cred că unica mea soluție pentru a deveni un individ complet e să-mi găsesc ailaltă jumătate care umblă razna prin lume, atunci o să am tovarăș de drum disperarea. Căutarea însoțită de disperare e rețeta perfectă pentru găsirea unei relații disfuncționale. Nu numai că va tinde să idealizeze orice potențial partener (ascunzând cu dibăcie semnalele de alarmă) ci îmi va trimite constant mesajul că sunt neterminat, neîmplinit și incomplet.

Odată ajuns în relație, îmi voi investi partenerul cu responsabilitatea completitudinii mele, că doar e jumătatea mea, nu? Orice potențială amenințare de rupere a relației mă va rupe în două, readucându-mă la stadiul inițial de individ incomplet. Acesta este drumul către “nu pot trăi fără tine”, adică către dependența relatională.

Adevărul științific și pragmatic este că oricare dintre noi suntem imperfecți și incompleți. Doar că varianta romantică omite să ne spună că perfecțiunea nu există și că sentimentul de împlinire vine din interior. Ceea ce face imposibil să îl primești din afară. Așa se face că o relație armonioasă are nevoie de interdependență adică de conștientizarea faptului că ne putem ajuta unul pe celălalt (practic sau emoțional) și că asta face mersul prin viață mai plăcut și mai ușor. Dar în timp ce facem asta, rămânem responsabili pentru propriile persoane și trasee de viață, celălalt având rol de tovarăș de viață benevol. Relațiile funcționale sunt flexibile. Azi am eu nevoie de ajutor, mâine partenerul meu de viață. Dar, cel mai adesea, suntem în relație pentru că ne bucurăm unul de celălalt și pentru că, dincolo de conflictele inerente (generate de faptul că suntem diferiți și distincți) ne simțim bine împreună.

Deci, dacă ești în căutarea jumătății, rezolvarea nu este undeva prin lumea largă ci în interiorul tău. Acolo poți găsi echilibrul de care ai nevoie pentru a te putea proiecta ca egal într-o relație de cuplu.

(imagine: wearemadisoncounty.org)

Vorbești singur? Keep up the good work.

25/02/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Să ne lămurim din prima, e normal să vorbești singur. Mai mult decât atât, e un semn de normalitate. Și, încă ceva… Există doar două categorii de oameni. Cei care vorbesc singuri și cei care nu recunosc. Și culmea, doar cei care nu-și dau seama că vorbesc singuri au o problemă. Așa că, vorbești singur? Hai să vedem la ce îți folosește.

O să încep prin a spune că vorbitul singur e o chestie universal valabilă în cadrul rasei umane. Atât de universală încât are și două nume pentru cele două versiuni posibile. Dacă este vorba de vorbitul la propriu atunci termenul este „gândit cu voce tare”. Dacă este vorba de varianta pe tăcute, atunci se numește dialog interior.

Când vorbim singuri? Păi să luăm câteva scenarii. În mașină când ne taie vreunul calea. Partea injurios-descriptivă despre șofer intră în prima categorie, partea în care ne spunem că avem nevoie să ne calmăm pentru ședința de mai târziu în cea de-a doua. Sau atunci când exersăm în capul propriu vreo discuție cu șeful. Sau ce spunem atunci când avem de făcut copii urgente și se blochează mașina de copiat. Ori procesul prin care repetăm ceea ce avem de cumpărat și ne facem traseul în cap. Ce ne spunem când încercăm să ne ținem departe de bere sau aproape de mersul la sală. Sau discuția cu sine (cu voce tare sau fără) prin care facem ca grămada de scânduri de la Ikea să se transforme în etajeră.

Multă vreme studiile privind vorbitul singur au vizat copiii. Pentru că povestea cu vorbitul singur începe din copilăria mică, ca parte din dezvoltarea normală a copilului. Copiii își încep exersarea vorbirii jucându-se cu primele cuvinte iar apoi gândind cu voce tare. În plus, se încurajează și se ajută de gânditul cu voce tare pentru a învăța lucruri noi. La un moment dat al dezvoltării discursul se internalizează sub formă de gânduri, adică dialog interior. La un moment dat cineva s-a întrebat dacă nu cumva vorbitul singur (în ambele lui variante) ar putea avea un rost și pentru adulți. Și așa s-a ajuns la concluzia că nevoia de a vorbi singur apare atunci când adultul are de învățat lucruri noi sau când se trezește în împrejurări dificile. Mai mult, studiile au arătat că de capacitatea omului de a vorbi singur depinde gradul de eficacitate cu care rezolvă ceea ce are de rezolvat.

Haideți să vedem și care pot fi funcțiile pe care le îndeplinește vorbitul de unul singur

Concentrarea atenției, respectiv modelul de dialog (deseori șoptit sau rostit cu voce tare) care ne ajută să punem în ordinea corectă lego-ul cu scop de mobilă de la Ikea sau cel care ne face să rezolvăm cumpărăturile din trei locuri diferite fără listă și fără GPS.

Auto-complimentare, cea care vine la pachet cu sora ei neprietenoasă autocritica. Adică modelul de dialog (de regulă interior, dar nu numai) prin care îmi scot în evidență lucrurile bune pe care le fac sau pe cele care îmi plac la propria persoană, metodă prin care generez stimă de sine, încurajare și motivație intrinsecă (interioară). În mod evident, sora ei malefică (autocritica) are rolul de a curăța orice urmă din cele de mai sus.

Suport în luarea deciziilor, adică morișca aceea de gânduri care prezintă toate variantele posibile și argumentele pro sau contra unei anume decizii. Ne ajută în clarificarea criteriilor implicate în luarea unei decizii.

Adaptare și învățare, respectiv rumegarea interioară a situațiilor dificile. Genul acela de replay al discuțiilor cu șeful în care mă gândesc cum aș fi dorit (în mod ideal) să reacționez. N-o să credeți, dar motivul pentru care mintea noastră face asta este acela de a ne pregăti mai bine pentru data viitoare. La fel funcționează și în varianta în care vorbesc cu voce tare prin casă sau în oglindă înainte de a mă duce la o întâlnire dificilă sau cu miză mare pentru mine, fie că e vorba despre mărirea de salariu sau de cererea în căsătorie.

Suport în atingerea obiectivelor – adică vocea aia care insistă că ai promis că mergi la sală, că îți suni bunica sau că vorbești cu șeful despre performanța ta.

Chestia e că îndiferent dacă acum locuiești împreună cu cineva sau doar cu tine, cu tine ai să locuiești toată viața ta. Așa că ar fi util să conștientizezi ce vorbești cu tine și să te tratezi cu înțelegere și respect. Așa că, ce să zic, să dăm liber la vorbitul de unul singur. E nu numai un semn de normalitate dar și unul prin care poți ajunge mai aproape de ceea ce îți dorești. Ca de aia zic… Vorbești singur? Keep up the good work.

(imagine :www.mentalhealthy.co.uk)

Care este diferența dintre vise și îndeplinirea lor?

19/03/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Există o grămadă de cărți despre legătura dintre vise și realitate. Nu mă refer la ceea ce visăm noaptea, cu ochii închiși, ci la primul stadiu al oricărei povești de viață realizate, adică visatul ei cu ochii deschiși. Nu știu dacă v-ați gândit vreodată care e diferența dintre vise și îndeplinirea lor. Despre lumea în care visăm și lumea în care lucrurile se întâmplă, despre lumea în care se construiesc visele și lumea în care se pun în practică planurile.

Așa cum probabil știți deja despre mine, nu cred în teoria conspirației existențiale sau universale. Ca atare, nu cred că visele se întâmplă ci cred că le facem să se întâmple. Dacă acceptăm această premisă, atunci mi se pare interesant să explorăm care sunt principiile care guvernează cele două lumi – lumea în care visăm și lumea în care punem visele în practică (adică le îndeplinim).

Pentru că oricare lucru concret și real a început prin a fi, cândva, în mintea cuiva, o să încep cu lumea viselor și cu principiile ei.

Lumea viselor este guvernată de dorință, de speranță și de potențialul nostru de dezvoltare. De vreme ce visăm la lucrurile pe care nu le avem, visul idealizează. Se concentrează mai degrabă pe beneficii, pe care nu le arată cu degetul ci, le împachetează în emoții pozitive. Dacă visezi la dragostea adevărată, o să faci o poveste guvernată de toate sentimentele și trăirile pozitive asociate cu iubirea. În vis, managementul de zi cu zi al unei relații de lungă durată nu o să pară un element de luat în calcul.

Lumea visătorului operează cu simboluri, cu concepte, cu emoții și cu sentimente. Nu este tributară timpului. Atunci când visezi cu ochii deschiși, orice îți dorești pare că se poate întâmpla peste noapte. Lumea în care ne imaginăm este o lume fără efort. E singura dimensiune în care nu transpiri când mergi la sală, în care înveți fără să simți că pierzi nopțile sau în care îți găsești perechea fără să o cauți. Visătorul își face treaba investind creativitate dar nedepunând efort,lucrând la nivel la nivel de concept. Beneficiile pe care se bazează sunt emoțiile și sentimentele asociate cu îndeplinirea (ipotetică) a visului.

Lumea în care aducem visele la realitate este guvernată de principii diferite. Primul este realitatea concretă. Spre deosebire de visător, “îndeplinitorul de vise” are de-a face cu o lume concretă în care conceptul nu se regăsește. Are deci nevoie să identifice cum anume să recunoască conceptele în lumea lui. Să mă explic… Fericirea este un concept prezent în mai toate instrucțiunile visătorului. El îi spune îndeplinitorului de vise: “vreau să fiu fericit”. Doar că fericirea nu umblă ca atare prin lumea îndeplinitorului de vise. Ci se regăsește sub forme diverse: bani, relații de cuplu, cariere, case sau mașini. Îndeplinitorul de vise nu are ca reper decât poate emoția asociată cu găsirea obiectului dorinței dar doar atât nu ajunge pentru orientarea lui eficientă. Are nevoie, deci, ca visătorul să fie cât mai specific și să îi traducă conceptele în lucruri tangibile, reale. Al doilea principiu este cel al investiției de răbdare. Pentru că în lumea îndeplinitorului de vise e nevoie de timp și de efort pentru a aduce visele la realitate. Mai e nevoie și de un alt element important: credința că va reuși. Al treilea principiu este cel al planificării și al orientării. Ce nevoie ar avea visătorul să se întrebe unde a ajuns cu visul, de vreme ce e suficient să se gândească pentru ca visul să aibă o finalitate, ce-i drept imaginară. Indeplinitorul de vise are nevoie de repere concrete care să îi confirme progresul și să îi valideze efortul. În lipsa acestora se descurajează. Îndeplinitorul de vise se bazează pe lucruri reale, concrete, definite cu exactitate. Are nevoie de planificare și de repere.

Un tandem eficient între visător și îndeplinitorul de vise înseamnă capacitatea de a face ca visele să devină realitate. Studiile arată că oamenii care ajung cel mai aproape de visele lor au în comun următoarele: își lasă imaginația liberă atunci când visează la viitorul lor, uită de imaginație odată ce au terminat de visat și se transformă în planificatori exigenți, sunt convinși că vor reuși și sunt gata să plătească prețul pentru reușita lor.

(imagine: livegoodguide.com)