Un mare învățat și discipolii lui trec pe lângă un râu unde membrii unei familii numeroase țipau unii la alții. Învățatul își întreabă discipolii: „de ce țipă oamenii unii la alții atunci când se înfurie”. Discipolii se gândesc o vreme, apoi unul dintre ei spune: “pentru că, atunci când ne pierdem calmul, țipăm”. “Dar de ce e nevoie să țipăm atunci când persoana este chiar lângă noi? Până la urmă îi poți spune ce vrei să spui cu amabilitate și o să te audă”. Discipolii se tot gândesc dar nu găsesc nimic de spus. Învățatul continuă… “Când doi oameni se supără unul pe celălalt, inimile lor se îndepărtează una de cealaltă. Din ce ești mai supărat, de asta ai nevoie să țipi mai tare pentru a putea să compensezi distanța. Așa că, atunci când ne supărăm avem nevoie să fim atenți să nu mărim distanța dintre cele două inimi sau va veni o zi în care nu vom mai găsi drumul de întoarcere.” Deci, dacă țipați.. La ce vă folosește?
Mie mi se pare că povestea ne spune simbolic că nu țipăm la ceilalți ci țipăm pentru noi. Pentru că nu ne simțim ascultați, luați în seamă, luați în considerare. Frustrarea, iritarea sau furia apar atunci când lucrurile nu se întâmplă cum vrem noi. Mai precis când cineva (sau ceva) nu face ce vrem noi. Spun sau ceva, pentru că eu tind să cred că vă puteți aminti care e ultima dată când vi s-a blocat laptop-ul și ați pierdut tot ce ați muncit. Spuneți voi că nu se simțea de parcă laptop-ul avea ceva cu voi.
Ridicatul vocii și punctul culminant, țipatul, apar ca reacție la internalizarea faptului că nu voi primi ceea ce așteptam sau mi se cuvenea. Reacția standard presupune două procese cognitive iraționale și rigide: (1) că numai eu am dreptate și doar celălalt greșeste și (2) că el/ea sunt singura piedică în calea obținerii a ceea ce-mi doresc. În plus, învățăm din experiență că ridicatul vocii intimidează și că avem mai multe șanse să obținem ce vrem.
Acesta este motivația reală a țipatului la alții. Doar că se știe că nu e suficient să ai o motivație ca să îți și ajute la ceva ce faci. Și poate că aparent obțin pe loc ce îmi doream, dar cu ce preț?
Să începem cu țipatul la copii. Îi sperie. Și nu doar când țipătul li se adresează direct, ci și atunci când părinții țipă unul la altul. Iar dacă se sperie, înseamnă că nu mai sunt atenți la ce vorbim cu ei. Așadar, morala parentală care ne zgâlțăie la geamuri e inutilă, din punctul de vedere al mesajului. Dacă ajungem în situația în care copilul devine imun la țipete, e doar probabil pentru că le-a auzit destul de des până atunci. Adică a devenit imun. Și la țipat dar și la restul stimulilor care au vreo legătură cu ascultarea părintelui în chestiune. Va deveni din ce în ce mai greu de controlat și de determinat să facă ce se așteaptă de la el.
Nici în relaționarea cu adulții țipatul nu folosește cine știe ce. Răspundem la emoții cu emoții. Deci dacă țip la cineva am două mari variante – se sperie sau se înfurie. În niciuna din ele nu va fi disponibil pentru mesajul meu. O ceartă e doar un joc de ping-pong cu emoții. Soluțiile au nevoie de rațiune iar asta presupune că emoțiile sunt la un nivel ușor de gestionat. Țipatul răcorește sau calmează, dar cu ce preț? Cu prețul spaimei celuilalt? Sau al intimidării lui? Obțin ce vreau. Acum poate că da. Dar credeți că se termină aici? Sau cel care cedează plătește, după posibilități, și el un preț. Moneda se va numi nefericire, frustrare sau frică. Oricare i-ar fi numele, va fi reinvestită în relația cu mine. Eu cred că merită refomulat îndemnul: gândește-te de zece ori înainte să țipi o dată.
Tehnici de managementul furiei există. Asta de nu vă descurcați și singuri, vorba învătatului, să stați atât de-aproape de oameni încât să vă audă fără să țipați.
(imagine: www.scottishleftreview.org)
Leave a Reply