Există comportamente încurajate și comportamente descurajate de societate. Fie ele verbale sau non-verbale, printre cele încurajate se numără și acelea care sunt în mod normal asociate cu a fi puternic. Așa se face că de multe ori ajungem să ne purtăm de parcă nu ne e frică , nu ne pasă sau nu contează atunci când ceva se petrece altfel decât ne așteptăm sau ne dorim. Tot așa ajungem să nu spunem dacă ne e greu și avem (ferească sfântul) nevoie de ajutor, fie el practic sau emoțional. Dar, până la urmă, cum știi dacă ești puternic(ă) sau doar te porți de parcă ești? Cum știi dacă suferi de (ceea ce eu numesc) sindromul „eu pot”?
Primul simptom poate fi ascunderea emoțiilor. Dacă ești adeptul (sau adepta) principiului conform căruia lacrimile se înghit nu se arată sau al celui conform căruia cea mai bună apărare este atacul atunci probabil că e important pentru tine să te porți de parcă ești puternic, no matter what. Nu mă înțelege greșit… Nu spun că opusul ar fi să plângi non-stop, ca o fleoarță (ăsta e cuvântul corect, așa-i?) ci o întâlnire pe la jumătatea drumului între fleoarță și Robocop. Doar la jumătatea drumului e ok să arăți că simți lucruri, adică să fii vulnerabil și respectiv puternic. Altminteri Robocop e doar opusul fleoarței, dar pe aceeași axă. O fleoarță care își arată muschii dar care se teme că vulnerabilitatea se va întoarce împotriva ei.
Următorul pe listă este toleranța declarată la durere. La propriu. Adică ce dacă mă doare piciorul?! Am zis că alerg, alerg. Doar n-o să recunosc (față de mine sau, și mai rău, față de alții) că durerea e mai tare decât mine?! N-o să mă duc la doctor din prima ca o babă isterică. Rabd și trece. În mod distractiv, iacă și studiul care dovedește de ce mor bărbații mai devreme decât femeile. Nu, nu pentru că le mănâncă femeile ficații, ci pentru că nu se duc la medic decât când îi mână durerea zdravăn din spate (adică minimizează semnificația simptomelor). Fapt dovedit și de constatarea că și femeile (din ce în ce mai numeroase, de altfel) care au aceeași atitudine, au aceeași problemă.
Să trecem mai departe la imaginea de sine sau altfel spus la preocuparea pentru aparențe. Atunci când mă port de parcă aș fi puternic (de de fapt sunt nesigur) mă preocupă intens ce cred ceilalți despre mine. Chiar dacă n-o arăt sau dacă declar că nu îmi pasă.
Ajungem la umflatul în pene (sau academic vorbind, mascarea nesiguranțelor) adică nevoia de a-mi scoate în evidență realizările sau de a-i determina pe ceilalți să o facă. Lucru care nu face decât să încerce să mascheze îndoiala despre valoarea mea personală sau profesională. Oamenii siguri de sine sunt mai degrabă confortabili cu „slăbiciunile” lor și înclinați să încerce să le gestioneze, nu să le ascundă.
Intoleranța la eșec ar fi următorul item pe listă. Problema este că, dacă nu vreau să greșesc nu înseamnă că nu o să greșesc ci doar că voi demara mai puține lucruri în încercarea de a nu greși. Așa că dacă mă port de parcă aș fi puternic voi mai degrabă tentat să povestesc despre abilitățile mele sau să le dovedesc în situații pe care le cunosc îndeaproape și nu să le pun în practică învâțând lucruri noi.
Ultima pe listă este nevoia de control. Dacă sunt adeptul principiului conform căruia „nimic nu emai bun decât ce-și face omul cu mâna lui” atunci probabil că voi tinde să încerc să controlez acțiunile oamenilor din jurul meu. Eu numesc fenomenul micromanagement relațional. Adică tendința de a ști în amănunt ce fac sau ce gândesc oamenii din jurul meu. Dacă mă simt puternic atunci știu că mă voi descurca, dacă mă port de parcă sunt atunci încerc să aflu din timp și în detaliu cu ce anume aș putea să mă confrunt.
Concluzia? Ahile cât era el de Ahile, avea și el călcâiul lui sensibil. Și ce l-a dus la pierzanie nu a fost faptul că-l avea ci că îl ascundea. Așa se face că, paradoxal, să fii puternic înseamnă să-ți arăți sensibilitățile și să te strădui să le rezolvi. Dacă încerci doar trecerea lor pe sub radar, nu ești puternic(ă) ci doar de porți de parcă ești.
(fotografie: https://ro.pinterest.com/michelleahorner/epic-cats/)
Leave a Reply