Soluția unică

solutia-unica

Motto: „La tribunal, procesul femeii de serviciu violate. Judecătorul întreabă – și, cum s-a întâmplat? Femeia – Păi, eu eram în genunchi și spălam scările și pe la spate a venit el. Judecătorul – Și, de ce n-ai fugit? Femeia – Păi unde era să fug? Că pe la spate a venit el și în față tocmai spălasem…”

Viața în sine nu e complicată.  O complicăm noi. Culmea este că ajungem să complicăm lucrurile din cauza unei particularități a creierului – combinația dintre partea lui ancestrală și partea mai nouă, adaptată vieții la mall. Partea noastră de cap ancestrală are nevoie de mai multe ieșiri. Din peșteră ori din situație. Ține minte că, în dățile când vedea lumina printr-o singură ieșire, era cea prin care ajunsese în situație (vezi peșteră) și că ieșirea cu pricina era unica soluție de scăpare. Și că odată blocată, nu mai exista ieșire. De aici încolo, ceea ce era inițial un adăpost devenea o capcană și creierul apăsa butonul de panică. Omul ancestral înțepenea terorizat în mijlocul peșterii, pentru că la spate era peretele iar în față vreun animal sălbatic hotărât să-l mănânce de prânz.

Odată ce am evoluat, partea adaptată vieții la mall știe deja că, mall-ul e un loc sigur, în care ieșirile sunt mai multe și sunt marcate clar. Problema se iscă nu din conviețuirea celor două părți de creier ci, mai degrabă, din felul în care sunt definite atribuțiile fiecăreia dintre ele. Prima, cea ancestrală, se ocupă cu urgențele și (mai ales) cu pericolul, cu situațiile cu miză. Cea de-a doua de cele de zi cu zi, nepercepute ca fiind importante. Logic ar fi să fie fix invers, așa-i?

Din adaptarea noastră la viața de mall, s-a mai născut o problemă – criteriile de estimare a pericolului s-au schimbat. Dacă pe vremea peșterii, pericol avea legătură cu cineva care se uita pofticios la tine (și, aici, mă refer la animale sălbatice), astăzi pericol poate însemna orice. De la pierderea cinstei obrazului, la cineva care se uită la tine (și aici nu mă mai refer la animale sălbatice). Carevasăzică, pericolele vieții de azi sunt mai degrabă imaginare, având loc în capul cetățeanului și neavând nevoie neapărat să se regăsească în realitatea concretă. Realitatea fiind în ochii privitorului (vorba unui scriitor drag mie), e suficient să-mi zugrăvesc situația ca având o singură ieșire pentru ca butonul de panică să fie activat.

Să zicem, de pildă, că am o relație. Disfuncțională dar reală.  Dacă ajung să mă conving pe mine că nu pot trăi fără omul din ea sau că nu mai există vreun alt om posibil interesat de mine, ajung rapid în situația femeii de serviciu din bancul tematic de mai sus – în spate e relația mea nefericită iar ieșirea e păzită de spectrul sinuciderii (fie ea simbolică sau nu) sau de cel al singurătății. Creierul apasă butonul de panică și mă instruiește să stau pe loc, blocat în relație.  De cele mai multe ori, atunci când ajung în situația în care nu schimb ceva care mă deranjează semnificativ, sunt în situația din banc. În mintea mea, m-am lipit cu spatele de perete și am blocat ieșirea.

La fel se pot petrece lucrurile și cu alte situații – schimbarea job-ului sau chiar a carierei. Dacă la spate se află nefericirea sau neîmplinirea generate de un job sau o meserie care nu mă mai reprezintă iar în față îmi blochez ieșirea din situație cu spectrul nereușitei și a oprobiului public aferent, creierul apasă butonul de panică, modul de operare „freeze” și rămân blocat în meseria sau job-ul care mă nemulțumește dar care, nu-i așa, e un rău cunoscut.

Și pentru că avem niște creiere performante, în procesul acesta de creere a iluziei soluției unice mai intervin încă două mecanisme. Primul este acela al justificării pozitive. Prin acest mecanism, relația disfuncțională în care te trezești cu ochii umflați (de plâns sau de scatoalce, după caz) sau cu gura pungă de la nefericirea zilnică, devine o relație „care are probleme ca oricare alta, că doar în viață sunt suișuri și coborâșuri” sau „nu le poți avea pe toate, trebuie să te mulțumești cu ce poți avea”. Astfel în loc să mai fii un om nefericit aflat în posesia unei relații disfuncționale devii unul înțelept sau rațional (cum doriți) care înțelege că viața reală vine la pachet cu relații care scârțâie pe alocuri și cu nefericirea aferentă.

Al doilea mecanism este cel al catastrofizării viitorului, la pachet cu subestimarea capacităților personale de a face față necunoscutului. Și aici, pe post de explicație, o să-mi permit să vă relatez o poveste cât se poate de reală.  Povestea începe cu o femeie prinsă într-o relație în care primea reproșuri, critici și scatoalce. Ultimele doar ocazional. Și care pusă să-și imagineze cu ar arăta viitorul ei afară din relație, se vedea pe sine „într-o cameră întunecată, pe o vreme continuu mohorâtă, cu ploaie și frig”. La întrebarea „de ce e întotdeauna ploaie și frig”, răspunsul era inevitabil „pentru că soarele meu nu e acolo”. Până la urmă și-a găsit curajul să se mute, din casă și din relație. Ne-am întâlnit după o vreme și am întrebat – „cum e, plouă și e frig”? „Eh, pe naiba!”, a răspuns ea. Și „Soarele Meu”? – am insistat eu. „Un bou”, e venit răspunsul promt. Deși pe vremea când își imagina lucrurile se vedea mai degrabă singură și tristă, pe vremea când „Soarele Meu” revenise la dimensiuni cu mult mai pământene era încă singură, dar deloc tristă. La vremea ei, a venit și o nouă relație.

Eu cred că oricare dintre noi am fost în situația din banc. Și nu doar o singură dată. Ori de câte ori s-a petrecut acest lucru aproape sigur că ne-am blocat ieșirea din situație printr-un scenariu care să facă să pară demersul fie inutil, fie riscant.   Soluția unică nu există decât în mintea noastră. Realitatea e plină de alternative.

Rolul norocului în viața de toate zilele

rolul-norocului-in-viata-de-toate-zilele

In 1930 Toyota și-a schimbat numele din Toyoda (numele de până atunci) pentru că numărul de miscări de pensulă necesare pentru a scrie Toyota era mai…. norocos. Donald Trump se descrie ca fiind extrem de superstițios, fiind de altminteri cunoscut că aruncă sare peste umăr după fiecare masă, așa, doar ca să aibă noroc în afaceri. Probabil că deja folosește o lopățică pentru alegerile din noiembrie. Trecând la superstițiile locale, iată, de pildă ce înseamnă să te mănânce palma – în varianta superstițioasă și în cea științifică. Adică, mai pe scurt cum ajungi de la bogăție la dermatită de contact. Care o fi, așadar, rolul norocului în viața de toate zilele?

Deși până la coadă cinicul ar putea considera norocul pur și simplu o întâmplare cu consecințe convenabile, studiile demonstrează că nu atât norocul contează cât credința pe care o ai în el. Pentru că da, se dovedește că dacă crezi că pixul norocos de la BAC te ajută și la examenul de licență ești mai tentat să te prezinți la examen și ai mai multă încredere în tine. Asta aduce cu sine mai multă relaxare și, implicit, la o mai bună concentrare și o reactualizare mai ușoară a cunoștințelor. La fel cum sarea de prin living-ul lui Trump nu condimentează doar covorul de sub Donald ci îl determină să aibă încredere în șansele lui și, implicit, să persevereze (cu bunele și relele care derivă de aici).

Norocul este fața prietenoasă a hazardului. La capătul celălalt al scalei se află ruda lui de proastă reputație – ghinionul.  Creierul nostru nu se omoară deloc după hazard pentru că marea problemă a hazardului este că nu are sens (de vreme ce poate merge în oricare dintre direcții). Mai mult, creierul e dependent de sens (de înțelegere), așa că, dacă realitarea obiectivă nu-i oferă sens, găsește singur unul.  Realitatea obiectivă este că nu știm ce ne oferă viitorul. Dar asta nu e suficient de bun pentru un creier care are nevoie de direcție. Aici intră în scenă povestea. Care poveste poate îmbrăca orice formă – astre, legi ale atracției, ritualuri, talismanuri… Toate acestea nu sunt decât povești menite să acopere vidul informațional reprezentat de hazard.

Atenție! Nu spun că toate astea sunt neapărat un lucru rău. Oricât de tare nu convine asta cognitivistului din mine, știința ne spune că oamenii care cred în eficacitatea ritualului sau talismanului au mai multă încredere în viitorul lor își asumă mai multe riscuri (vezi au mai multe inițiative) și (implicit) au mai multe șanse de reușită. Pe de altă parte, nu e musai să cari după tine potcoava de cal mort pentru a avea inițiativă. Pentru că știința ne mai spune ceva… Anume că avem două alternative. Prima este aceea a investirii cu credință a unui obiect sau concept. A doua este încrederea că nu contează atât ce-mi va aduce atât hazardul cât capacitatea mea de a-i face față. Concluzia demonstrată de știință fiind aceea că, în general, credința în forțe externe mie este invers proporțională cu încrederea în forțele proprii.

Eu cred că varianta a doua, cea a construirii cu răbdare a încrederii în sine este cea câștigătoare pe termen lung. Pentru că oricâte rânduri de cruci ai avea agățate de parbriz, până la urmă istoricul tău de șofer va reflecta abilitățile, cunoștințele și reflexele tale. Și, oricât de mult noroc ai concentra în pixul aducător de miracole, până la coadă tot cunoștințele și munca vor face diferența, mai ales dacă vrei performanță.  Până la coadă, orice muritor care nu se dă bătut poate redefini ghinionul ca fiind o oportunitate cu năbădăi, singurul ghinion care nu suportă redefinirea fiind și ultimul din viața fiecăruia dintre noi.

A mânca sănătos – modă, obsesie sau sănătate

mancatul sanatos

Ideea pentru tema de azi a pornit de la un articol Psychology today. Îl găsiți aici dar articolul vorbește despre un studiu efectuat pe șoareci de laborator care avansează și argumentează ideea că mîncatul sănătos ar putea fi o reprezentat de o rețetă individualizată, în funcție de ADN-ul posesorului de dietă. Argumentul? Studiul pare să demonstreze că metabolismul este o chestie individualizată și nu poate fi deci definit de o dietă generalizată, a mânca sănătos purtând astfel amprenta individului.

O dată cu articolul s-a reactualizat și frustrarea omului care s-a luptat cu tendința la îngrășare o viață întreagă și care, o parte din viața întreagă de până acum,  a vânat vânt în căutarea soluției care să rezolve problema definitiv și revocabil.  De la (celebra, la vremea ei) supă de varză la alergat 120 km pe lună, psihoterapeutul aici de față le-a încercat pe toate. Am avut ceva timp la dispoziție, de vreme ce am 48 de ani și m-am oprit din cursa asta acum vreo 5 ani. Atunci m-am decretat năucită de toate dietele marketate și am decis că vreau să gândesc cu propriul cap. Nu am pretenția că sunt nutriționist, dar am argumente pentru concluziile la care am ajuns. Cea mai importantă dintre ele fiind aceea că marea problemă nu e ce mâncăm ci că mâncarea este mult prea la îndemână. Pe vremea bunicilor mei, atunci când te hotărai că ai mânca un pui, friptura avea pene și alerga prin curte. Până să îi faci cunoștință cu ceaunul aveai să îl prinzi, să îi sucești gâtul, să îl cureți de pene. Lucrurile nefiind simple, te mărgineai la cât ajungea din orătanie pentru toată lumea. Acum, te duci la supermarket, iei mai mult decât ai nevoie (că doar ai cu ce și e și la ofertă), te duci cu mașina, urci cu liftul și tigaia e deja pe foc. Și dacă aveți impresia că la vegetarieni e diferit, ei bine, și morcovii se găsesc la fel de simplu. Oricare om care a făcut sport asistat de vreun device care măsoară caloriile consumate, înțelege relativ repede că viața e nedreaptă, având în vedere a că o tură de Herăstrău de 6 km echivalează cu 5 minute de mâncat ciocolată la televizor.

In fine, nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre unde tragem linia dintre a trăi sănătos și a fi obsedat. Obsesia are deja și un nume – orthorexia. Termenul este format din ortho care înseamnă corect și rexia care înseamnă dorință.  La prima vedere o alăturare pozitivă, nu? Ei bine, prea mult dintr-un lucru bun fiind un lucru prost, o dorință de corectitudine care îți ocupă toată ziua se numește obsesie.

Ca multe alte tulburări, și obsesia pentru mâncatul sănătos are la bază o emoție. Frica. De care o fi ea… De îngrășare, de moarte, de respingere, de boală, de neputință. Și un mecanism de bază al fricii – justificarea pozitivă. N-o să vezi vreun obsedat al vreunei diete (indiferent de care o fi ea) că se prezintă ca un om chinuit de frica de boală ori de moarte ori de respingere. Nu, nu.  Întotdeauna o să fie vorba de sănătate și well-being. De altminteri, panica și amenințarea cu boala ori (mai rău) decesul fac parte din marketing-ul aferent majorității dietelor.  De la număratul caloriilor, la cititul etichetelor, la evitatul glutenului, la evitatul gătitului sau crescutul personal al morcovilor, oricare dintre noi avem o preocupare, mai mult sau mai puțin serioasă legată de mâncare.  Asta, în timp ce durata estimată de viață crește și planeta se suprapopulează. Semn că, indiferent cât de mult greșim, o fi ceva ce facem și bine.

Nu mă înțelegeți greșit. Cred că dintr-un stil de viață sănătos au nevoie să facă parte și mișcarea și o alimentație echilibrată și adaptate la nevoile particulare ale fiecărui individ. Și cel puțin 7 ore de somn.  Și mai cred că, oricare dintre noi, știm când ajungem să semănăm cu omul care își întreabă medicul dacă poate trăi 100 de ani dacă mănâncă doar o dată pe zi, nu fumează, nu bea și nu face sex. Și, tot oricare dintre noi, avem să găsim rețeta prin care să evităm răspunsul din banc, respectiv – „sigur că da, dar nu înțeleg la ce o să vă folosească.” Nu de alta, dar există o linie fină între a mânca sănătos și a fi obsedat mâncatul sănătos.

(imagine: news.therawfoodworld.com)

Suferi de perfecționism?

suferi de perfectionism

Să o pornesc la drum cu definiția perfecționismului, zic. Dicționarul psihologiei ne spune că perfecționismul este o trăsătură de personalitate care determină purtătorul să plece în căutarea vieții (profesionale, personale, parentale, etc) fără de cusur, la pachet cu setarea de standarde cât se poate de înalte și, implicit, complicat de atins.  Tot prin psihologie, umblă vorba că ar avea si aspecte pozitive, existând teorii care susțin că nu tot perfecționismul se lasă cu cucuie existențiale (pentru posesor și relațiile acestuia). Eu personal nu prea cred că perfecționismul are și avantaje. Și, scuzată-mi fie lipsa de modestie profesională, nici nu cred că este o trăsătură de personalitate fără de leac ci, mai degrabă, un mecanism de apărare achiziționat pe undeva prin copilărie. Pare adaptativ pentru că, până la un punct, este încurajat social, de vreme ce se lasă cu obiective mărețe și cu înverșunarea de a le atinge.  Cum se explică acest lucru? Ei bine, perfecționismul are două componente: strădania și îngrijorarea. Altfel spus, dacă sunt perfecționist mă înverșunez constant să ajung undeva, în timp ce mă îngrijorez că nu-mi iese destul de bine (a se citi perfect, fără greșeală). În funcție de care dintre componente predomină (străduința sau îngrijorarea) cooperez mai mult sau mai puțin disfucțional cu realitatea.

Perfecționistul funcțional este preocupat de integritate morală și de autenticitate așa încât poate călători prin viață însoțit de înțelepciune, discernământ și poate fi o sursă de inspirație pentru că face o diferență clară între el și defectele lui. Doar că e despărțit de o linie foarte subțire de hipercritică și de varianta ei internă – autocritica. E nevoie doar să fie prins în capcană de iluzia găsirii perfecțiunii în arătatarea cu degetul a defectelor. Așa se face că perfecționismul este una dintre componentele care contribuie serios la tulburarea obsesiv-compulsivă, de pildă. Și nu numai acolo. Depresia e și ea o destinație des întâlnită a perfecționistului descurajat. La fel și tulburările de alimentație în care mâncarea capătă rol de unealtă în răzbunarea contra neatingerii perfecțiunii. Nu îl ultimul rând, așa cum spuneam într-un articol mai vechi, procrastinarea se naște și ea tot din zbuciumul căutării zadarnice a perfecțiunii.

Prin 1990, Paul Hewitt și Gordon Flett au dezvoltat o scală de măsurare a perfecționismului. L-au împărțit în trei tipuri: perfecționismul centrat pe sine, perfecționismul centrat pe ceilalți și perfecționismul ca cerință socială. Perfecționismul centrat pe sine se concentrarează pe aderarea la standarde înalte și stricte, la pachet cu un efort constant de auto-evaluare în încercarea de a evita (cu orice preț) eșecul. Perfecționismul centrat pe ceilalți face același lucru doar că pentru ceilalți care astfel devin datori să facă față standardelor cu pricina, alternativa fiind evaluarea constantă și nemiloasă. Perfecționismul ca cerință socială vine la pachet cu convingerea că ceilalți nu au altceva de făcut decât să se ocupe cu setarea de standarde și cu proiectarea de așteptări în consecință. Vine la pachet însoțit de teroarea neconformității și cu teama de judecata continuă a semenilor.

Mai târziu, Randy Frost, a mai adăugat încă șase subscale: preocuparea pentru greșeli, standarde personale, așteptări parentale, criticism parental, îndoială cu privire la acțiuni și decizii și capacitate de organizare.

Dacă ar fi să le punem împreună, în ordinea în care ne cauzează deranj în viață, atunci lucrurile stau cam așa. La categoria se poate cât de cât trăi cu ele (adică perfecționismul funcțional) avem: perfecționismul centrat pe sine și pe ceilalți, împreună cu standardele personale înalte și capacitate de organizare.  La categoria „living hell” (adică perfecționismul disfuncțional) avem perfecționismul ca cerință socială, împreună cu celelalte categorii ale lui Frost, respectiv preocuparea pentru greșeli, așteptări parentale, criticism parental și îndoiala cu privire la acțiuni și decizii. Această ultimă categorie contribuie serios (conform studiilor) la generarea de emoții negative (tristețe, rușine) care odată consolidate (în tulburări depresive sau anxioase) au ca răspuns comportamente disfuncționale (procrastinarea, ideație suicidară și punerea ei în practică) și impact în valorile de supraviețuire ale individului (stima de sine, autonomia și auto-controlul).

Găsești aici un test prin care îți poți evalua gradul de perfecționism. Oricare ar fi rezultatul, nu uita că nu e niciodată prea târziu să te iei serios la trântă cu nevoia de a fi perfect.

Cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care trăim

cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care traim

A fost o dată ca niciodată un prinț moștenitor. Fiul Regelui din Tărâmul Bunul Samaritean. Singurul la părinți. Părinții (așa regali cum erau) l-au învățat cât de important e să fii bun, săritor și să ajuți toți supușii și cât de minunat este sacrificiul pentru cei dragi. Așa cum făcuse și mama lui, Regina  care era întotdeauna atentă la nevoile Regelui. Ea se lăsa constant deoparte, fiind dedicată trup și suflet regelui și Prințului Moștenitor. Prințul era isteț. Așa de isteț încât atunci când a plecat la școală a devenit nesuferit pentru colegii lui pentru că le știa pe toate și răspundea prea des la întrebările dascălului. Îndată ce a fost respins, Prințul a încercat să compeseze fiind drăguț cu colegii lui, făcâdu-le tot felul de servicii și invitându-i neîncetat la castel. Colegii nu-i întorceau decât arareori invitațiile și doar atunci când aveau nevoie de ceva. Și pentru că prințul nu înceta să fie drăguț, indiferent cum se purtau colegii lui, aceștia îl băgau arareori în seamă dacă nu aveau nimic să-i ceară. Mai mult, odată cu adolescența au început să-l poreclească. Prințul Mototoleanu.

Când prințul a încercat să se plângă acasă, părinții i-au explicat că obrazul regesc se ține cu îndulgență, cu răbdare și cu sacrificiu – deci, are de întors obrazul celălalt (tot la fel de regesc). Cu siguranță, i-au promis ei, dacă continuă să fie cumsecade și să nu ceară apreciere și respect, ceilalți au să bage de seamă într-o zi.

Ajuns adolescent, Prințul, programat deja să fie cumsecade, a tras concluzia că cea mai bună cale pentru a avea succes la fete e – nu-i așa că v-ați prins – să fie drăguț și cumsecade. Așa că avea grijă să fie curtenitor și politicos, să le ofere mici atenții și să aibă cea mai mare înțelegere pentru reticențele lor cu privire la sex. Nu a priceput niciodată de ce singura care l-a apreciat a fost cea care se credea (nu era, dar se credea) cea mai urâtă și mai obeză dintre fete.  Și nu l-ar fi apreciat nici ea, dar… era singurul din preajma ei și nici ea nu avea curaj să spere că ar merita mai mult decât pe singurul dispus să fie acolo pentru ea.

Ai fi crezut că, odată ajuns la tinerețe, Prințul o să priceapă că oferta personală de cumsecădenie (aflată mult peste media statistică) nu e aducătoare de respect ci dimpotrivă.  Dar nu, Prințul de pe Tărâmul Bunului Samaritean a mers tot înainte sperând  (idealist vorbind, corect) că bunătatea se contabilizează undeva în bezna universului de unde, inevitabil, se va întoarce de unde a plecat. La el, adică. N-o mai lungesc. Ajunge să spun că din speranța cu pricina nu a rămas nimic. Odată însurat (cu greu altminteri și fără să aleagă el) nu avut nevoie de mult timp să constate că nici nevasta și nici copiii nu prea dădeau doi bani pe el. Îl luau de bun, îl foloseau și nu-l băgau în seamă. Ajuns la bătrânețe, Prințul (ajuns deja pe tron) a constatat amar că e un artefact al unor vremuri de mult apuse, că Universul n-a băgat în seamă bunătatea investită.

Și-acum să trecem la morală. Există trei axiome. Prima  că tindem să asociem valoarea cu chestiile obținute cu efort.  A doua că tindem să ne purtăm frumos cu investițiile noastre. A treia că prea mult dintr-un lucru bun devine un lucru prost, iar asta se întoarce împotriva mea.

Cum se aplică practic? Omul care va fi acolo pentru mine, indiferent de ce fac eu, e luat de-a gata, nu are deci valoare. Dacă impune niște limite iar eu găsesc interesant să investesc efort să îl câstig, voi tinde să am grijă de investiția făcută – mă voi purta cu mult mai multă grijă și considerație, adică. La fel, dacă aruncă în joc prea multă bunătate, disponibilitate, toleranță sau interes, surplusul e risipă și se va întoarce împotriva lui.

Și da, așa-i. Lumea-i nedreaptă. Avem nevoie să găsim balanța corectă de cumsecădenie.

(imagine: www.uncommonhelp.me)

Există viață și după închiderea telefonului mobil ?

exista viata si dupa telefonul mobil

Îmi amintesc de prima mea experiență cu telefonia mobilă. Prin 1995. Pe vremea când asta presupunea un echipament de mărimea a două cărămizi. Se numea Telemobil. L-am primit în responsabilitate de la șeful meu olandez. Pe durata concediului petrecut la 2 mai. Îl țineam pe dulapul din camera gazdei (pentru că doar acolo avea semnal) și alergam de năucă să vorbesc pe băncuța din fața porții lui Tanti Lenuța. Unde eram atracția trecătorilor. Azi, toate programările de la cabinet depind de telefonul mobil, devenit la rândul lui Smartphone. Și nu numai programările. De la momentul izolării lui pe dulap am ajuns la un altul la care, acum vreo 2 ani, am realizat că trebuie să fac skanderbeg cu propria persoană pentru a alerga prin Herăstrău fără telefon. Nu știu voi cum sunteți, dar deși nu stau chiar toată ziua cu ochii și urechile lipite de telefon, tot e ca și cum a ajuns oarecum să facă parte integrantă din viața mea. Mult prea integrantă. Carevasăzică, o mai exista viață și după închiderea telefonul mobil?

O să încep cu cât timp ne petrecem folosind mobilul. Ce am reușit să aflu este că, indiferent cât estimăm că îl folosim, odată ce intră în ecuație și o aplicație care să măsoare timpul de folosire cu spirit de răspundere, se dovedește inevitabil că subestimăm timpul petrecut. Adică ne călărim telefoanele mobile mult mai mult decât conștientizăm că o facem.  Rezultatele măsurate te pun pe gânduri pentru că indică o medie de vreo 5 (cinci) ore / zi. Și dacă vi se pare puțin o să mai adaug o informație. Aceea că 5 ore înseamnă aproape o treime din timpul pe care îl petrecem treji.  Devine logic că putem afirma că omenirea a devenit dependentă de un paralelipiped electronic, denumit telefon mobil. Și, oricât de tenant e să ai lumea la un click distanță, eu zic să ne gândim un pic și care sunt efectele negative ale dependenței cu pricina, care includ de la izolarea socială, oboseala mentală sau afectarea relațiilor de cuplu și până la banalul dat cu capul de pom (sau variante similare) în timp ce trimiți sms-uri și nu te uiți pe unde mergi (nu glumesc, iată și studiul).

Care sunt semnele că ai o problemă și care ar fi pașii de urmat pentru recâștigarea integrității de sub dominația telefonului mobil? Să încep cu semnele… Într-un studiu desfășurat în Statele Unite au fost mobilizați 1000 de studenți din 10 țări, cinci continente. Au fost “privați” de accesul la orice tip de informație sau conexiune (inclusiv accesul la telefonul mobil) timp de 24 de ore și au fost rugați să-și documenteze experiența. Mulți dintre ei au descris simtome ca stări de anxietate, neliniște sau singurătate și au caracterizat senzația care a însoțit experiența ca fiind similară sevrajului. Când e ultima dată când ai stat 24 de ore (sau măcar 12) fără a avea posibilitatea de a-ți accesa mobilul? Când e ultima dată când ai plecat fără mobil de acasă sau când ți s-a terminat bateria? Cât de des îți verifici telefonul? Și nu cumva asta faci primul lucru când te trezești?

Ce e de făcut? Lisa Stroman e de părere că sunt câteva acțiuni care te-ar putea elibera de sub dominația mobilului. (1) Fă altceva primul lucru când te trezești. Verificatul telefonului pe post de breakfast te conectează cu realitatea mult prea brusc, iar asta stresează. (2) Când ieși cu prietenii, pune telefonul undeva unde nu ajungi ușor la el (în rucsac sau în geantă). Asta te va ajuta să-ți chiar vezi interlocutorii și să te bucuri de ei. (3) Pune o oră limită seara, oră după care nu mai accesa telefonul. Dacă vine sfârșitul lumii o să te prinzi și fără Facebook.

Există viață și după închiderea telefonului mobil. Jur că da. Nu de alta dar sunt suficient de bătrână încât să fi apucat vremurile în care nu te întreba nimeni “unde ești” când răspundeai la telefon. Nu pentru că nu conta ci pentru că era clar pentru apelant unde ești fixat de telefon. Vremea la care telefonul era “undeva”, nu “peste tot”. Și da, pricep ce câștigăm odată cu mobilul, dar, pe de altă parte, cred și că nu conștientizăm ce pierdem.

(imagine: http://blog.globalstreetart.com/)

Recunoștința, pastila de fericire de fiecare zi

recunostinta

O să încep cu este recunoștința și aș vrea să o definesc ca fiind emoția care exprimă mulțumirea pentru ceva ce ai. Opusă celei prin care exprimi ceva ce-ți dorești, dar nu ai. Știu că termenul de recunoștință poate avea iz de clișeu, dar îmi asum riscul. Clișeu sau nu, studiile demonstrează că există o corelație clară între „cantitatea” de recunoștință prezentă în viața cetățeanului și calitatea percepută a vieții acestuia. La fel ca toate abilitățile de pe lumea asta, nici capacitatea de a simți sau exprima recunoștință  ne e obligatoriu primită la naștere. Unii facem asta natural, alții nu chiar. Vestea bună este că, dacă nu ne descurcăm prea bine la capitolul recunoștință, putem învăța.

Dar mai întâi haideți să vedem ce pierdem dacă nu avem obișnuința de a fi recunoscători. În primul rând valoare. Pentru că a fi recunoscător asta presupune – să conștientizezi valoarea a ceea ce ai. În momentul în care decid că un lucru „mi se cuvine” sau că „e normal să fie așa” pierd posibilitatea de a-i conștientiza valoarea. De unde și vorba că omul își dă seama ce-i lipsește după ce pierde ce-a avut. Nu e mare lucru să fii sănătos decât după ce nu mai ești. Nu e mare lucru să fie cineva lângă tine decât atunci când ești singur. Și ce mare lucru e să lucrezi undeva, atât timp cât nu ești șomer.

Următorul lucru pe listă este capacitatea de a face față greutăților inerente vieții. Recunoștința înțeleasă corect nu înseamnă să mă mulțumesc cu ce am în timp de mă fac că nu văd ce nu-mi convine. Ci înseamnă să capitalizez energie din lucrurile care merg bine pentru a mă putea mobiliza să le schimb pe cele care nu-mi plac.

Nu în ultimul rând dacă nu sunt recunoscător pierd sănătate. Mai ales din cea cardiacă. Nu glumesc… Știința ne arată că o „baie” de câteva minute de recunoștință ne calmează ritmul cardiac similar cu ce se obține prin tehnici de meditație.  Tot recunoștința poate fi responsabilă și de întărirea sistemului imunitar.

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre motivele care  demonstrează utilitatea recunoștinței. Să trecem acum la cum putem învăța să o exprimăm.  Ideea este că nu prea suntem educați în direcția asta. Spunem mult prea rar „mulțumesc”. Și nu facem discriminări. Nu ne mulțumim nici nouă înșine, nici altora. Carevasăzică, simplul și banalul „mulțumesc” e primul pas către recunoștință. Și, surpriză, cea mai multă recunoștință se pierde din luatul de-a gata a lucrurilor mărunte.  Uităm că lucrurile mari se fac din lucruri mici. Și că „normalitarea” se definește de multe ori prin continuitate.  Și vă provoc – luați orice lucru „normal” pe care partenerul de viață, copilul ori colegul îl face zi de zi. Încercați să vă aduceți aminte când ați spus ultima dată un „mulțumesc” în schimb.  Și spuneți, azi sau mâine,  un „mulțumesc ” adevărat. Până la urmă e vorba de „normalul” de care altul vă scutește sau pe care face efortul să îl facă. Așadar, primul pas către exersarea recunoștinței e să-mi propun o doză de(cel puțin)  3 „mulțumesc”/ zi.

Studiile arată că 3 (trei) minute de recunoștință pe zi sunt suficiente pentru a ne crește calitatea vieții. Așadar, dedică trei minute în fiecare seară pentru a identifica lucrurile pentru care îți poți fi ție ori altcuiva recunoscător.  Oricât de greu ar fi, sunt sigură că sunt. Și, mai ales dacă e greu, în lucrurile bune (chiar dacă nu multe) se află puterea de a merge mai departe.

(imagine: laughingattheiword.com)

Respingerea – ce poți face să fie mai ușor

resemnificarea respingerii

Spuneam săptămâna trecută că revin cu arma cea mai importantă pe care o avem în dotare atunci când vine vorba de gestionarea respingerii. Tot atunci spuneam că respingerea face parte din viață. Nu pentru că avem de plătit vreun păcat originar ci pentru că suntem diferiți și, mai ales, pentru că avem percepții diferite despre lucruri.  La fel de adevărat este și că unii dintre noi ne descurcăm mai bine atunci când suntem respinși. Ne doare mai puțin și ne revenim mai repede. Cei care nu facem parte din categoria norocoasă resimțim din plin durerea și avem nevoie de timp de recuperare după orice semn cât de mic de neacceptare din partea semenilor. Cei care scapă mai ieftin din ciufuleala respingerii fac câteva chestii, în mod nativ. Asta nu înseamnă însă că, noi cei mai sensibili, nu putem învăța să le facem, prin câteva schimbări de perspectivă (pretențios numite resemnificare). Carevasăzică, dacă respingerea îți dă de furcă, ia în considerare perspectivele de mai jos:

Problema nu e că oamenii fac lucruri, problema e că ție îți pasă. E un fapt demonstrat că cei care cred că sunt acceptați nu sunt scutiți de respingere. Practic au parte de același procentaj de semeni care au ceva de comentat împotriva lor, doar că nu îi iau în seamă. Cu alte cuvinte, tind să se focuseze pe situațiile în care sunt acceptați și să le treacă cu vederea pe cele mai puțin favorabile. Ce au ei diferit este părerea despre propria persoană. Care, dacă are gradul potrivit de pozitivitate, funcționează ca un fel haină matlasată. Te face să simți mai puțin ghionturile inerente trăitului în societate. Așadar, în loc să te preocupe cine te respinge, poate că e momentul să te preocupe îmbunătățirea părerii despre propria persoană.

Ce face sau spune un om, spune ceva despre el și despre problemele lui nu despre tine. Ce faci , ce spui și ce simți tu despre ce spune el, spune ceva despre tine și despre problemele tale. E tot un fapt demonstrat că, în viața de toate zilele, suntem mai puțin inteligenți decât ne place să credem. Relevant pentru tema de aici este că funcționăm pe baza a tot felul de automatisme care au la bază „ingrediente” foarte personale – clișee, sensibilități, valori, principii, stări de spirit generale sau de moment.  În plus, în mod automat, diferențele comportamentale și de valori sunt caracterizate negativ. Nu din rea voință, ci pentru că (inconștient, firește) funcționează principiul conform căruia îmi este mai aproape maieul decât cămașa. Altfel spus, dacă suntem semnificativ diferiți, e mult mai comod ca tu să fii „greșit”, nu eu. Așa se face că, dacă cineva te jignește, asta spune ceva despre educația, despre valorile și despre probleme lui emoționale și de comportament și nu spune nimic despre tine. Ce simți și ce faci tu ca răspuns, va spune ceva despre tine. La fel, dacă partenerul (sau partenera ta) te înșeală, asta spune ceva despre el (sau ea) și despre nesiguranțele sexuale sau emoționale ale lui (sau ei) și nimic despre valoarea sau aparența ta fizică. Ce simți, gândești și faci tu ca răspuns, abia acest lucru va spune ceva despre tine și sensibilitățile tale.

Sfârșitul lumii nu vine niciodată. E clar că respingerea e neplăcută și doare. Al naibii de tare câteodată. Dar ce ajută la gestionarea mai eficientă a durerii este credința că o să treacă. Și că cea mai bună pedeapsă pentru persoana care te-a respins este să lucrezi cu tine în așa fel încât să poți trece mai departe.

Când pierzi ceva câștigi ceva. Când câștigi ceva, pierzi ceva. Șmecheria e să înțelegi ce câștigi când pierzi și ce pierzi când câștigi. Ei na, o să spuneți… Ce naiba ai de câștigat din respingere. Ei bine, dezvoltare personală. E dovedit că potențialul nostru de dezvoltare se activează mai degrabă atunci când ne e greu.  În toată experiența mea de psihoterapeut n-am văzut pe careva care să fi spus că a învățat mare lucru de la o nuntă. Chiar și morala mahmurelii vine a doua zi. În schimb, noi toți învățăm de pe la înmormântări. Durerea respingerii și dialogul asociat cu ea vorbește despre sensibilitățile tale, despre lucrurile care te nemulțumesc la propria persoană, despre nesiguranțe. E mult mai important să te focuzezi pe a înțelege ce buton a apăsat omul care te-a respins decât să îți pierzi timpul întrebându-te ce motive a avut să te respingă. Doar așa poți sfârși cu un „action list” care să te facă ceva mai imun data viitoare.

Nu poți schimba realitatea întodeauna, dar poți schimba povestea pe care ți-o spui despre ea. Nu în ultimul rând, ajungem la dialogul interior, ca factor diferențiator important atunci când vine vorba de gestionarea respingerii. Pentru că una este să îți spui ție „doare al dracului, dar o să treacă” și alta este să îți bântuie prin cap „sunt distrus(ă) și nu știu cum o să trăiesc mai departe” . Respingerea vine, by default, cu un dialog destul de dramatic. Lăsată de capul ei, tinde să ducă lucrurile către varianta în care valoarea mea se duce de râpă și șansele de reabilitare intră la apă. Și poate că pare greu de crezut, dar poți obține o diferență extrem de mare de stare doar prin corectarea dialogului interior către o variantă realistă (că doar nu are rost să îți spui că totul e pe roze) dar lipsită de dramatism și însoțită de speranță.

Eu pot să garantez că dacă aplicați schimbările de perspectivă de mai sus, veți fi mai bine echipați pentru a gestiona respingerea de orice fel.  E ca atunci când plouă și vrei să ieși din casă. Nu poți închide norii de la robinet dar poți să-ți iei umbrela și galoșii (sau cizmele de cauciuc cu fițe, dacă vă preocupă moda).

(http://leares-man.deviantart.com/art/Walking-in-the-rain-289793296)

Ești puternic(ă) sau doar te porți de parcă ești?

esti puternic sau te porti de parca esti

Există comportamente încurajate și comportamente descurajate de societate. Fie ele verbale sau non-verbale, printre cele încurajate se numără și acelea care sunt în mod normal asociate cu a fi puternic. Așa se face că de multe ori ajungem să ne purtăm de parcă nu ne e frică , nu ne pasă sau nu contează atunci când ceva se petrece altfel decât ne așteptăm sau ne dorim.  Tot așa ajungem să nu spunem dacă ne e greu și avem (ferească sfântul) nevoie de ajutor, fie el practic sau emoțional. Dar, până la urmă, cum știi dacă ești puternic(ă) sau doar te porți de parcă ești? Cum știi dacă suferi de (ceea ce eu numesc) sindromul  „eu pot”?

Primul simptom poate fi ascunderea emoțiilor. Dacă ești adeptul (sau adepta) principiului conform căruia lacrimile se înghit nu se arată sau al celui conform căruia cea mai bună apărare este atacul atunci probabil că e important pentru tine să te porți de parcă ești puternic, no matter what. Nu mă înțelege greșit… Nu spun că opusul ar fi să plângi non-stop, ca o fleoarță (ăsta e cuvântul corect, așa-i?) ci o întâlnire pe la jumătatea drumului între fleoarță și Robocop.  Doar la jumătatea drumului e ok să arăți că simți lucruri, adică să fii vulnerabil și respectiv puternic.  Altminteri Robocop e doar opusul fleoarței, dar pe aceeași axă. O fleoarță care își arată muschii dar care se teme că vulnerabilitatea se va întoarce împotriva ei.

Următorul pe listă este toleranța declarată la durere. La propriu. Adică ce dacă mă doare piciorul?! Am zis că alerg, alerg. Doar n-o să recunosc (față de mine sau, și mai rău, față de alții) că durerea e mai tare decât mine?!  N-o să mă duc la doctor din prima ca o babă isterică. Rabd și trece.  În mod distractiv, iacă și studiul care dovedește de ce mor bărbații mai devreme decât femeile. Nu, nu pentru că le mănâncă femeile ficații, ci pentru că nu se duc la medic decât când îi mână durerea zdravăn din spate (adică minimizează semnificația simptomelor).  Fapt dovedit și de constatarea că și femeile (din ce în ce mai numeroase, de altfel) care au aceeași atitudine, au aceeași problemă.

Să trecem mai departe la imaginea de sine sau altfel spus la preocuparea pentru aparențe.  Atunci când mă port de parcă aș fi puternic (de de fapt sunt nesigur) mă preocupă intens ce cred ceilalți despre mine. Chiar dacă n-o arăt sau dacă declar că nu îmi pasă.

Ajungem la umflatul în pene (sau academic vorbind, mascarea nesiguranțelor) adică nevoia de a-mi scoate în evidență realizările sau de a-i determina pe ceilalți să o facă. Lucru care nu face decât să încerce să mascheze îndoiala despre valoarea mea personală sau profesională. Oamenii siguri de sine sunt mai degrabă confortabili cu „slăbiciunile” lor și înclinați să încerce să le gestioneze, nu să le ascundă.

Intoleranța la eșec  ar fi următorul item pe listă. Problema este că, dacă nu vreau să greșesc  nu înseamnă că nu o să greșesc ci doar că voi demara mai puține lucruri în încercarea de a nu greși. Așa că dacă mă port de parcă aș fi puternic voi mai degrabă tentat să povestesc despre abilitățile mele sau să le dovedesc în situații pe care le cunosc îndeaproape și nu să le pun în practică învâțând lucruri noi.

Ultima pe listă este nevoia de control. Dacă sunt adeptul principiului conform căruia „nimic nu emai bun decât ce-și face omul cu mâna lui” atunci probabil că voi tinde să încerc să controlez acțiunile oamenilor din jurul meu. Eu numesc fenomenul micromanagement relațional. Adică tendința de a ști în amănunt ce fac sau ce gândesc oamenii din jurul meu. Dacă mă simt puternic atunci știu că mă voi descurca, dacă mă port de parcă sunt atunci încerc să aflu din timp și în detaliu cu ce anume aș putea să mă confrunt.

Concluzia? Ahile cât era el de  Ahile, avea și el călcâiul lui sensibil. Și ce l-a dus la pierzanie nu a fost faptul că-l avea ci că îl ascundea. Așa se face că, paradoxal, să fii puternic înseamnă să-ți arăți sensibilitățile și să te strădui să le rezolvi. Dacă încerci doar trecerea lor pe sub radar, nu ești puternic(ă) ci doar de porți de parcă ești.

 

(fotografie:  https://ro.pinterest.com/michelleahorner/epic-cats/)

În căutarea jumătății – Diferența dintre depedență și interdependență

Incomplete puzzle with missing piece

Sunt de acord că suntem proiectați să avem relații. Fapt că vrem  relații de cuplu este una dintre consecințele acestui lucru (în combinație cu sexul, ce-i drept). Dar asta nu înseamnă că nu putem funcționa singuri, ci doar că ne simțim mai bine atunci când avem sentimentul că suntem conectați autentic cu alte persoane. Dacă nu înțelegem că se poate și de capul nostru, atunci pornim în căutarea „jumătății”. Aceasta este diferența fundamentală dintre dependență și interdependență.

Cred că cel mai bine pot explica diferența grafic, după cum urmează:

tall-human-silhouette_318-44430cross-of-plus-sign_318-27606  tall-human-silhouette_318-44430equal-mathematical-sign_318-59064   tall-human-silhouette_318-44430tall-human-silhouette_318-44430

Avem mai sus ecuația unei relații mature și armonioase, formată din doi indivizi, diferiți și funcționali. În care ambii admit că da, au nevoie unul de celălalt pentru a le fi mai bine și că își doresc să formeze o pereche. Insist, o pereche, adică doi indivizi separați care aleg să stea împreună. În ciuda faptului că au alte alternative.

However (vorba francezului), poveștile romantice ne explică altă variantă:

half siluettecross-of-plus-sign_318-27606      half siluette 2equal-mathematical-sign_318-59064       tall-human-silhouette_318-44430

Adică cea în care pornim la drum incompleți în căutarea unei jumătăți din noi. Dacă ajung să cred că unica mea soluție pentru a deveni un individ complet e să-mi găsesc ailaltă jumătate care umblă razna prin lume, atunci o să am tovarăș de drum disperarea. Căutarea însoțită de disperare e rețeta perfectă pentru găsirea unei relații disfuncționale. Nu numai că va tinde să idealizeze orice potențial partener (ascunzând cu dibăcie semnalele de alarmă) ci îmi va trimite constant mesajul că sunt neterminat, neîmplinit și incomplet.

Odată ajuns în relație, îmi voi investi partenerul cu responsabilitatea completitudinii mele, că doar e jumătatea mea, nu? Orice potențială amenințare de rupere a relației mă va rupe în două, readucându-mă la stadiul inițial de individ incomplet. Acesta este drumul către “nu pot trăi fără tine”, adică către dependența relatională.

Adevărul științific și pragmatic este că oricare dintre noi suntem imperfecți și incompleți. Doar că varianta romantică omite să ne spună că perfecțiunea nu există și că sentimentul de împlinire vine din interior. Ceea ce face imposibil să îl primești din afară.  Așa se face că o relație armonioasă are nevoie de interdependență adică de conștientizarea faptului că ne putem ajuta unul pe celălalt (practic sau emoțional) și că asta face mersul prin viață mai plăcut și mai ușor. Dar în timp ce facem asta, rămânem responsabili pentru propriile persoane și trasee de viață, celălalt având rol de tovarăș de viață benevol. Relațiile funcționale sunt flexibile. Azi am eu nevoie de ajutor, mâine partenerul meu de viață. Dar, cel mai adesea, suntem în relație pentru că ne bucurăm unul de celălalt și pentru că, dincolo de conflictele inerente (generate de faptul că suntem diferiți și distincți) ne simțim bine împreună.

Deci, dacă ești în căutarea jumătății, rezolvarea nu este undeva prin lumea largă ci în interiorul tău. Acolo poți găsi echilibrul de care ai nevoie pentru a te putea proiecta ca egal într-o relație de cuplu.

(imagine: wearemadisoncounty.org)