Multe s-au întâmplat pe lume din iubire. Și mântuiri dar și războaie.
Prietenia, încrederea, amabilitatea, afinitatea, devotamentul, adorația, dragostea, acceptarea, mila – oricare dintre ele stau la baza unor povești care te-nduioșază. Ce-am face oare fără ele… E suficient să le citești și știi ca omenirea mai are o speranță. De asta se ocupă mântuirea. Dar să vedem războiul…

E simplu. Se naște ca reacție la pierderea iubirii – mai ales – sau a oricăreia din cele de mai sus. Venim pe lume genetic programați să nu putem prea lesne trăi fără iubire. Da, lipsa ei poate ucide la propriu un sugar. Copii și-apoi adulți, rămânem condiționați de dragoste. Nici unul dintre noi nu are nevoie de mai mult de cinci minute să readucă acut în suflet povestea ultimei pierderi a dragostei.

Și să vorbim și despre cele mai nebunești decizii sau cele mai crunte compromisuri făcute pentru a fi iubit. Și asta ne poate arunca-n singurătate căci nu-i așa – e prea riscant sa fi rănit din nou.

Putem sfârși luați prizonieri, în numele iubirii, într-o relație care ne chinuie dar care pare să fie singura sursă de dragoste din lume. Sau, putem crede că cine suntem cu adevărat nu e destul pentru a fi iubit și ne putem petrece viața chinuitor, zi după zi, fiind altcineva decât suntem de fapt.

Și mila are rolul ei. Poți crede despre tine că ești demn de milă și nu deajuns de bun să ieși în lume sau să fi văzut. Sau putem lăsa mila să ne conducă relațiile sfârșind prin a răbda mai mult decât e cazul.

Iubirea poate fi extaz. Dar dacă e agonie, este firesc să-ți fie greu să gestionezi situația de unul singur. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci. A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi insoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.

Furia, resentimentul, exasperarea, indignarea, vexarea, animozitatea, irascibilitatea, ostilitatea, ura – rudele mai mult sau mai puțin cunoscute ale mâniei.

În formele ei mai cuminți (indignare, exasperare, animozitate sau vexare), reprezintă un semn că ceva decurge împotriva a ceea ce ne dorim noi și că percepem acel ceva ca pe o agresiune sau o nedreptate. Este de ajutor în setarea propriilor limite în raport cu ceilalți.

Dacă ne uităm însă la formele ei mai puternice (ostilitate, furie sau ură) și dacă le regăsim (pe acestea sau pe cele mai puțin vizibile) în tabloul sentimentelor de fiecare zi, atunci probabil că le regăsim și comportament (izbucniri de furie, reacții necontrolate) și sunt vizibile și problemele generate de ele – relații tensionate, comportament rezervat din partea celorlalți sau chiar evitare.

De cele mai multe ori, o izbucnire de furie este doar picătura care umple paharul necomunicării la timp a ceea ce ma supără, mă deranjează și este perceput de mine ca ofensiv sau nedrept.

Furia sau ura sunt ca o furtună cu aer fierbinte de Africa. Dezleagă energia acumulată dar lasă în urmă doar pustiu. Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu să gestionezi furia sau ura de unul singur. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci. A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi insoțitorul tău într-o călătorie de regasire a ta, așa cum te dorești.

Rușinea, vinovăția, jena, remușcarea, umilința și regretul sunt modelatorii cei mai întâlniți ai interacțiunilor dintre oameni. “Cum ai putut să faci așa ceva după tot ce am făcut pentru tine?! E o întrebare pe care, probabil, oricare dintre noi am auzit-o măcar o dată în viață și, tot probabil, prima dată chiar în copilărie. Inducerea rușinii și implicit măcar a unui dram de vinovăție, e drumul cel mai scurt în a obține ce doresc de la altcineva.

Ca orice altceva pe lume însă, rușinea ( și sentimentele înrudite) au și valențe pozitive. Sunt markeri eficienți ai contradicției dintre ce fac și ce principii am. Ajută la discernământ, căci nu-i așa, oricare dintre noi am face ceva mai multe decât nu facem azi din jenă. Iar o compresă cu regret ajută la vindecarea unei răni produsă din neștiință altuia sau ție însuți.

Dacă nu pot ieși din casă pentru că rușinea îmi transmite ca sunt un om penibil, de care toți vor râde sau crede ca e doar un prost sau dacă vinovăția îmi închide gura și face imposibil să spun că “hei, nu asta vreau cu viața mea” unei persoane semnificative pentru mine atunci e prea mult dintr-un lucru bun și – în consecință – distructiv.

Rușinea, vinovăția, jena, remușcarea, umilința și regretul sunt aliați ai fricii și multe dorințe mor mult înainte să se nască pentru că nu-i fac fața acestei alianțe redutabile. Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu să fi chiar cine ești fără rușine sau vinovăție. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci.

A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi însoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.

Surpriza, șocul și mirarea Un trio deloc simplu de gestionat. Să luăm, ca de obicei, partea folositoare la început.

Surpriza e un semn că e o diferență între ce prevedeam și ce primesc de la realitate. Surpriza e până la urma doar o eroare de estimare; depinde doar de sensul diferenței ca ea să fie pozitivă sau nu atunci când se produce. Pot fi surprins de alții sau pot fi surprins de mine. Plăcut sau neplăcut. Când ce primesc e chiar mai bine decât mă așteptam, surpriza e plăcută. Asta e partea bună pentru că fără ea nu am putea aprecia un banc sau o petrecere surpriză sau n-aș putea fi mândru că m-am descurcat peste așteptări.

Când însă nu-mi convine ce văd sau simt atunci e neplăcută. Dacă deodată diferența între ce prevăd și ce seîntâmplă e mult prea mare și mult prea neplăcută atunci se instalează șocul ca un răspuns firesc și omenesc la traumă. În funcție de cum mă adaptez noii realități pot trece singur peste traumă adică îi pot găsi un înțeles, un sens și pot trece mai departe.

Dar dacă nu atunci probabil simt că retrăiesc continuu aceeași experiență și că încet, încet, ea îmi ia viața și mintea prizonieră. Nu pot dormi, mi-e poate frică tot timpul și toate gândurile mele se duc în retrăirea la nesfârșit a experienței. Nu îi găsesc un sens și-o noimă și pare că ar fi trebuit putut să fac mult altfel decât am reușit atunci.

Șocul e ca o ceață deasă. Realitatea așa cum o știai dispare. Rămâi pierdut, dezorientat împins pe drumul existenței de frică și vinovăție..

Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu s-o gestionezi de unul singur. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci. A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi însoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.

Supărarea, mâhnirea, îmbufnarea, melancolia, mila de sine, singurătatea, disperarea, deprimarea sau , altfel spus bine am venit în familia tristeții.

A fi trist e cel mai adesea legat de un sentiment de pierdere. Dacă am pierdut pe cineva drag sau dacă simt că mi-am pierdut tinerețea sau statutul social, dacă prietenii nu mă bagă în seamă (deci le-am pierdut atenția, afecțiunea ) sau poate dacă trec printr-un divorț (deci moare o relație sau pierd un partener de viață) sau dacă sunt bolnav, cel mai adesea mă întristez.

E normal sa fiu trist? Tristețea e o emoție firească și poate fi prilej de introspecție sau de compasiune din partea celor apropiați. Poate declanșa un moment de bilanț sau determina schimbări în felul în care văd viața și lucrurile care contează pentru mine. Nu în ultimul rând, tristețea e cea care mă face să înțeleg valoarea bunei dispoziții.

Dacă însă ajunge să mă definească, să mă copleșească, devine mai puternică decât mine, îmi fură somnul ți bucuria de a face lucruri care contau pentru mine până de curând atunci e cazul să mă întreb ce este de făcut și ce mă poate ajuta să depășesc această stare.

Putem privi depresia ca pe-o tornadă a tristeții ce strânge într-un vârtej toată lumina și culoarea existenței de fiecare zi și lasă-n urmă o lume cu lumină gri, de iarnă, în care pare fie că eu nu sunt în stare de nimic sau că o lume întreagă mă copleșește cu nepăsare până la dezintegrare.

Depresia e însă doar o stare, dar dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu s-o gestionezi de unul singur. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci. A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi însoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, așa cum te dorești.