Știm cu siguranța că suntem o specie „bântuită” de întrebări existențiale. Una dintre acestea privește viața cu semnificație. Ce caut eu în viața mea? Suntem singuri în Univers? Ce se întâmplă când murim? Care e menirea mea? Nu s-a stabilit încă în care moment al existenței speciei umane a apărut prima întrebare fără aplicații practice pentru viața de fiecare zi. Nu știm care dintre oamenii peșterii a decis că nu ajunge să știe ce mănâncă sau unde doarme. Dar ziua în care a privit către cer prima dată a fost probabil și ziua în care ne-a complicat existența.
Ai crede că, dacă a trecut o vreme de când primul om a început să se întrebe chestii, am evoluat. Ce-i drept așa-i… Trimitem rachete în spațiu și știm din ce în ce mai multe despre genetica umană (și nu numai), clonăm. Și totuși, niciuna dintre cele de mai sus nu ne scutește să fim la fel de încâlciți când vine vorba de întrebări cu tentă existențială. Tindem și azi să credem că suntem mai mult decât părțile noastre componente și că avem nevoie ca ceea ce suntem și ce facem să lase o urmă, cât de mică, în lume.
Până la urmă, oare de ce ne preocupă sensul vieții? Motanul meu nu pare să fie tulburat de sensul lui în viață. În ciuda unei atare lipse, pare să fie mult mai adaptat decât mine. Și-atunci la ne trebuie atât de multă tulburare și confuzie?
Știința spune că problema noastră a început odată cu combinația dintre conștiința de sine și conștientizarea morții. Comun cu orice alte animale, avem instinctul de supraviețuire. Avem un corp care să ne ajute și mecanisme de supraviețuire automate. Ca ființe conștiente ne străduim să supraviețuim. Pănă aici totul e în regulă. Problema este că, cu totul diferit de restul viețuitoarelor, noi suntem singurii care suntem conștienți că viața noastră se va sfârși inevitabil. Adică înțelegem că, în ciuda tuturor eforturilor de supraviețuire, sfârșitul e inevitabil. Asta-i permite motanului să fie relaxat. De vreme ce nu știe că viața lui se termină, nu se grăbește nicăieri. Si pentru că doar stă și o trăiește, nu are nevoie nici de sens.
Studiile demonstrează că stimulii care ne amintesc de posibilitatea sfârșitului au impact asupra dorințelor, sentimentelor sau valorilor noastre. Ne afectează dorința de a avea copii, nivelul de patriotism, credința religioasă sau valorizarea relației de cuplu.
De ce avem nevoie de o viață cu semnificație? Pentru știm că suntem muritori și, în același timp, vrem să învingem asta. Vrem să lăsăm în urmă ceva care ne supraviețuiește. Să găsești sensul vieții tale înseamnă să devii nemuritor.
La ce ne folosește o viața cu semnificație? E clar că nu la nemurire. Atunci la ce? Studiile arată că ne ajută să trecem mai ușor peste evenimentele nefericite ale vieții, ne ajută la păstrarea sănătății mentale și ne ajută să trăim, nu pentru totdeauna ce-i drept, dar mai mult decât cei care nu știu care e rostul lor pe lume. Așa stând lucrurile, deși demersul este câteodată profund inconfortabil, găsirea semnificației care mă împlinește merită efortul.
Iar ce mă împlinește este personal, de vreme ce rețeta fericirii nu există.
(imagine: http://www.thatsreallypossible.com)
